Un muzeu al fotografiei Mihai Oroveanu. In memoriam

Mihai Oroveanu, directorul Muzeului Naţional de Artă Contemporană, a murit sâmbătă, 31 august. Avea 66 de ani.

Cine nu-l știa pe Mihai Oroveanu din lu­mea artelor vizuale? Acum vorbim, vai, la trecut, despre un om cunoscut și stimat de o întreagă breaslă profesională. Era o ins­ti­tuție în sine și o prezență umană im­pre­sio­nantă, inconturnabilă, dincolo de fap­tul că a fost multă vreme directorul unor oficii care au administrat producția și expozițiile plasticienilor. Mare la stat, un munte de om, și calm la sfat, un mun­te de spirit bo­nom și tolerant, Mihai Oro­veanu cunoștea practic tot despre arta modernă și con­tem­porană românească. Era memoria vie a acesteia, o memorie prodigioasă și bine­voi­toare. Artiști, opere, monumente, tabere de creație, cărți de artă, documente de tot felul, legislație, tot ce ținea de acest do­me­niu încă insuficient cunoscut și recunoscut de reprezentanții culturii majore de la noi trecuse într-o for­mă sau alta prin mintea și ochiul, și inima încăpătoare a lui Mihai Oroveanu.

Datorită parcursului său profesional mean­dric - de la condiția de tânăr fotograf al Com­binatului Fondului Plastic și cola­bo­rator al revistei ARTA în vremuri dificile, să­race și comuniste, la condiția de di­rec­tor al Oficiului Național pentru Docu­mentare și Expoziții de Artă (ONDEA) ime­diat după revoluția din decembrie 1989 și apoi la cea de director al primului Muzeu Național de Artă Contemporană din România (MNAC), deschis în 2004 la București, Mihai Oroveanu a avut ocazia să atingă, să vadă, să contemple, să selec­teze și să înmagazineze, într-o formă sau alta, cam tot ce s-a adunat în patrimoniul vizual românesc în ultimii 50 de ani.

Era un gurmand al vizualului, după cum era un gurmand al existenței, un bon vi­veur pe toate planurile. De la el puteai afla detalii precise și amănunte picante des­pre viețile unor pictori și sculptori de­ja uitați, des­pre statui din Buzău sau New York și despre atelierele artiștilor din Bu­cu­rești – ah, aceste ateliere ascunse prin te miri ce case vechi și dărăpănate, niște oa­ze de re­tragere pașnică din vacarmul ora­șului, lo­curi pline de un stil de viață azi pe cale de dispariție și despre care Mi­hai a publicat două splendide albume de ar­tă pe la mij­locul anilor 2000. Știa să pre­țuiască, echi­li­brat și echidistant, ceea ce era de valoare în toate stilurile și for­mu­lele artei con­tem­porane românești, nu doar în cele de suc­ces internațional sau de ultimă oră - ceea ce a făcut ca con­tro­versatul MNAC să de­vină, treptat, o ins­ti­tuție reprezentativă și respectată.

Om-orchestă cu multiple preocupări – is­toric de artă, curator, membru în jurii na­ționale și internaționale, autor de albume și cărți de artă, organizator de târguri de artă și de carte în țară și în străinătate (el a inițiat și organizat ani în șir târgul Book­fest!) –, Mihai Oroveanu era și un mare po­vestitor. Avea un șarm oral nespus, blând și hâtru, ai fi putut sta să-l asculți ore și ore în șir vorbindu-ți despre fa­mi­liile boierești românești (dintr-una făcea și el parte), despre bunicul său, sculptorul Ion Jalea (căruia îi purta un adevărat cult și pentru care pregătea un muzeu), despre marii săi prieteni dispăruți – sculptorul George Apostu și pictorul Horia Bernea – și mai ales despre București. Îndrăgostit de acest mare oraș mal aimé, neiubit sau rău iubit de-a lungul vremii, Mihai era în stare să reînvie prin cuvinte domoale ma­gia unui loc care mai păstrează până azi colțuri de stradă de o frumusețe mateină, vile de stil paseist, cârciumi pitorești și bu­ticuri retro, cunoscute numai de el. Am vrut mereu să fac cu el un film despre Bu­curești și nu am apucat.

Dar Mihai Oroveanu era mai ales un pa­sionat al fotografiei, această artă majoră în Occident, dar care în România a că­pă­tat un statut cu adevărat respectabil abia de câteva decenii. El însuși un foarte bun fotograf, deși destul de discret cu această latură a personalității sale, Mihai Oro­vea­nu a fotografiat mii și mii de lucrări de ar­tă, vernisaje, expoziții, ateliere și întâlniri cu artiști din toate orașele, din toată țara și de peste hotare. Dar el era mai ales un împătimit al fotografiilor vechi, istorice, do­cumentare, pe care le căuta și le co­lec­ționa de peste tot, din cele mai neașteptate locuri și circumstanțe (vezi România Mo­dernă. Documente fotografice 1859-1949). Avea o colecție personală de clișee uriașă, dar a pus la punct și o clișotecă la fel de uri­­așă, cu peste un milion de exemplare, în cadrul celor două instituții la care a fost di­rector, ONDEA și MNAC, amintite mai sus.

Colecționar de mare anvergură, poate unul dintre cei mai mari de la noi, Mihai era și un pasionat al documentelor, căci su­ferea, ca orice intelectual responsabil, de lipsa cul­turii documentației sistematice la români. Și a încercat din răsputeri să pa­lieze aceas­tă situație dezastruoasă mai ales în do­me­niul lui de expertiză, cel plastic și cel foto­grafic, fără să fi ajuns, probabil, să fixeze stabil și inebranlabil, cum își dorea și cum spunea adesea cu amărăciune, acest haos, această dezordine care marchează în­că la noi profesiunea atât de stimabilă a do­cu­mentării. Mihai visa la un muzeu ro­mâ­nesc al fotografiei, pentru care se lupta de ani de zile și căruia ar fi vrut să-i do­neze colecția sa impresionantă de clișee și do­cumente. Mâhnit de lipsa de înțelegere a autorităților politice românești, se hotă­râ­se în ultima vreme să doneze totul mu­ze­u­lui de artă din Pécs. Poate că plecarea prea grabnică dintre noi a acestui autentic om de cultură să forțeze mâna destinului și să vedem deschizându-se, în fine, în ca­pitala României, un muzeu al fotografiei ca­re să poarte un nume pe care l-ar me­rita pe de­plin: Mihai Oroveanu.