Un Père Goriot în communism

Fiecare îşi aduce aminte de comunism după cum l-a trăit, el şi cei apropiaţi lui. Înainte de a fi o epocă „clasificată“, cei aproape cincizeci de ani de trecut recent se colorează afectiv după experienţa personală. Gestul atât de obişnuit de a ne alege azi marca de cafea care ne place, din orice supermarket sau chiar butic, era de neimaginat în timpul comunismului, când procurarea preţioasei licori a fost mai întâi o problemă şi a devenit, în timp, imposibilă.

Cartea Confesiunile unui cafegiu a lui Gheorghe Florescu (Editura Humanitas) este, la bază, un document despre comercializarea cafelei după cel de-al doilea război mondial, în Bucureşti.

Autorul (născut în 1944) a fost angajat în comerţul de stat, după care, din 1971, preia de la cafegiul armean Avedis Carabelaian magazinul de cafea şi dulciuri din strada Hristo Botev 10. După ce imobilul cade în urma cutremurului din 1977, Florescu preia un alt magazin în strada Sfinţilor 6. În aparenţă, doar istoria câtorva decenii, deci, de comerţ cu cafea, dar şi cu dulciuri, băuturi fine şi ţigări occidentale.

Cartea ar fi putut fi una de memorii mai mult sau mai puţin plicticoasă pe alocuri, cum sunt în general memoriile celor care nu au talent la scris. Gheorghe Florescu este, însă, un mare scriitor, din două motive: recreează o lume care, sub condeiul lui, e nu doar pitorescă, dar şi profund revelatoare pentru istorici, inclusiv cei ai mentalităţilor, lumea din culise a comerţului socialist şi chiar a implicaţiilor din viaţa privată a nomenklaturii devoalând modul de funcţionare preferenţial al unui sistem aşa-zis egalitarist.

Apoi, pentru că avem în faţa ochilor un personaj foarte puternic, o „personalitate accentuată“, în naratorul însuşi, Gh. Florescu. Acest comerciant „inspirat“ reprezintă un amestec fascinant de trăsături contradictorii, de generozitate şi versatilitate, de vocaţie negustorească şi năzuinţă de a se cultiva, de îndrăzneală şi de flexibilitate în raporturile cu oamenii, ca şi de modestie şi vanitate.

Un personaj de roman pe care nu ezităm să-l comparăm cu faimosul Père Goriot al lui Balzac! Ca şi acesta, Florescu are o natură pătimaşă. Înzestrat cu simţul afacerilor, el ştie să profite de tradiţia de negustor a maestrului său declarat, cafegiul Avedis Carabelaian, şi se supune, în acelaşi timp, noilor realităţi politice şi economice. Magazinul său din strada Hristo Botev 10 este locul de întâlnire pentru mari artişti şi medici bucureşteni, care vin să bea o cafea proaspăt măcinată şi să stea de vorbă într-un spaţiu pe care „armenaşul Florescu“ îl creează şi îl întreţine, ferit de ochii lumii. Nicolae Carandino, academicienii Nicolae Cajal şi Alexandru Rosetti se numără printre favoriţi, dar lista personalităţilor e lungă, actori de renume şi scriitori se regăsesc pe ea.

Dacă Père Goriot era posedat de mania paternităţii şi, prin comerţul cu grâne, s-a ruinat ca să-şi îmbogăţească fiicele, Gh. Florescu pare animat tot de o manie, aceea de a-şi strânge şi a-şi fideliza o clientelă rafinată, dincolo de oamenii din cartier, care sunt şi ei serviţi cu mare amabilitate, cu diverse soiuri de cafea, care nu-s de găsit în alte magazine de resort din Capitală. Grija faţă de client o moşteneşte de la maestrul Carabelaian: „Aşa-zisul «mare secret armenesc» nu era decât respectul, dragostea fără margini a acestui om deosebit faţă de clienţii săi. Nu refuza pe nimeni, nu obiecta în faţa nimănui, indiferent ce problemă se ivea, era totdeauna cu zâmbetul pe buze, niciodată nervos, calm, îndatoritor“. Faptul că se încadrează într-o tradiţie ilustră e repetat în cursul naraţiunii, căci Florescu e conştient de valoarea acestei moşteniri. În acelaşi timp, el are inteligenţa de a realiza că nu poate supravieţui nicio zi dacă nu se pliază realităţilor „socialiste“. Îşi face relaţii solide printre şefii de la Agenţia de Import, toţi securişti, desigur, şi-i tratează cu amenitate ca pe iubiţii săi clienţi. Ba chiar cu mai multă amenitate şi în plus cu deferenţă, căci comerţul lui cu cafea occidentală de calitate, ca şi cu alte produse dispărute de pe piaţă nu ar fi de conceput în lipsa unor relaţii de colaborare cu aceştia.

Încrengătura de relaţii de colaborare dintre securiştii oficiali sau mai puţin oficiali, disimulaţi printre angajaţii din comerţ, şi angajaţii care sunt doar membri de partid, ca Florescu, este fabuloasă şi trimite cu gândul, în primul rând, la Mafia italiană. Ca şi în cazul acesteia, dincolo de ideologia oficială, legea funcţionării acestui sistem preferenţial e una misterioasă, de clan în care azi poţi fi privilegiat, iar a doua zi poţi fi aruncat în închisoare. E cazul „vinarului“ Ştefănescu, executat, de altfel, pentru că se lăcomise în comerţul ilicit cu vin, dar şi al altora. Favorurile ţin de protecţia unui şef care e respectat nu ca un „tovarăş“, ci ca o căpetenie mafiotă: exemplul lui Victor Ranga e doar unul.

Nu în ultimul rând, această frescă viu colorată, flamboaiantă, a înavuţirii în vremuri de restrişte duce cu gândul şi la „comédia umană“ a lui Balzac, prin setea de parvenire, dar şi prin traiectoria adesea uluitoare a unor personaje: „mărire şi decădere“. Caracterele umane sunt, de asemenea, livreşti, iar surprizele se ţin lanţ în naraţiunea lui Gh. Florescu. De neuitat e scena în care, ducându-se la Biserica Sfinţilor, ca să obţină nişte lumânări, e invitat de preot în altar şi întrebat ce preferă să bea. O întreagă colecţie de vinuri rare se odihnesc în dulapul bisericesc şi un alt preot se alătură celor doi, în degustarea unui Muscat Ottonel de Murfatlar din 1962. Surpriza cea mare o are Florescu abia când vede că una din „fetele“ generalului poreclit „Acuma“ vine să se spovedească la părintele Şerban.

Nu numai cafeaua e obiect de manipulare ezoterică, ci şi alte produse sau servicii, iar din acest punct de vedere, cartea lui Gh. Florescu se dovedeşte un document valoros, pentru că e mărturia unuia care a făcut parte din sistem şi l-a cunoscut foarte bine.

Întorcându-ne la comparaţia cu Père Goriot, trebuie spus că Florescu îşi angajează şi soţia în magazin, îşi selectează cu atenţie ceilalţi angajaţi, pe care şi-i apropie devenind naşul lor, are, cu alte cuvinte, comportamentul unui pater familias... adaptat spiritului comerţului! Mai mult, relaţiile lui cu clienţii trec adesea de bariera strictei serviri de produse prohibite şi alunecă spre un soi de stranie amiciţie, căci, pe de o parte, partenerii nu sunt egali cultural – a se vedea relaţia sa cu acad. Alexandru Rosetti sau cu Nicolae Carandino – sau nu sunt sinceri – a se vedea raporturile sale cu privilegiaţi ai regimului, cu care Florescu nu discută niciodată despre politica internă –, deşi el citeşte Buletinul Informativ Agerpress, ascultă Radio „Europa Liberă“ şi mai merge şi la biserică, din când în când!

Această conduită mozaicată este tipică pentru regimul comunist, în care unul era adevărul oficial şi cu totul altul cel privat. Ceea ce frapează este durata de viaţă a „spiritului Avedis“, cum îl numeşte Gh. Florescu, ca şi a schimburilor „tăinuite“, pentru că la Florescu ele merg mână în mână. Abia în 1985, cafegiul este acuzat de infracţiunea de producere şi comercializare de cafea cu înlocuitor şi e judecat şi condamnat la doisprezece ani de închisoare. În fapt, el face parte dintr-o prigoană a comercianţilor, în perioada cea mai dură a regimului. Sistemul se arată, astfel, încă o dată, dacă mai era nevoie, ca fiind unul profund mincinos şi violent. Minciună e discursul despre egalitarism şi minciună e acela despre „fiii poporului“; în realitate, nu există decât domnia bunului plac al grupării de putere dintr-un moment istoric sau altul. Această grupare internaţionalist-comunistă sau naţionalist-comunistă instrumentează marxismul, dar se comportă ca Mafia italiană.

Confesiunile unui cafegiu sunt mărturia, scrisă cu mare talent, asupra perioadei comuniste, văzută din unghiul unuia care a reuşit, cu mare iscusinţă, să facă slalom în universul periculos al comerţului din acea vreme. Cititorul va fi impresionat de memoria ieşită din comun a lui Gh. Florescu, care furnizează detalii greu de reţinut, de la un punct încolo, şi va rămâne cu această singulară fotografie de epocă, spectaculoasă, ca şi cu imaginea personalităţii viguroase a naratorului, mândru de el şi de viaţa sa.

O carte-document care, prin condeiul autorului, devine şi o carte de literatură.

// Gheorghe Florescu 
// Confesiunile unui cafegiu
// Editura Humanitas, 2008