Pe aceeași temă
Acum câțiva ani, comentând Tihnă, după Attila Bardas, în regia lui Radu Afrim, montată la Târgu Mureș, m-am aflat aproape în imposibilitatea de a privi rece, pentru analiză, un spectacol care, ca și acest Trei surori, la fel de (ne)firesc de liber, mă năucise. Nu putea fi vorba de a purcede la paralele (deși citisem și cartea, și adaptarea), de a căuta personajele dispărute și sensul altora inventate decât în logica și sub semnul scopului pentru care regizorul făcea toate aceste lucruri. Cu alte cuvinte, regulile analizei se cereau schimbate în fața obiectului de artă care nu ascultase de ele. În plus, privisem cu sufletul.
Scriind despre acest Trei surori, de la Naționalul bucureștean, s-ar părea că mă găsesc în aceeași situație. Atunci, ar fi potrivită invocarea ad litteram a modelului cehovian? Să căutăm ce și unde a schimbat regizorul, cât și dacă autorul permite; este acel Cehov ultimativ despre care Ducu Darie îmi spunea că nu te lasă să-l schimbi? Să ne întrebăm cât de plauzibil și justificat e rezultatul.
Mai presus de toate acestea, cred că întrebarea care trebuie pusă pentru a avea, într-un fel, cheia acestui spectacol este de ce? De ce se întoarce Radu Afrim la acest text pe care l-a mai vizitat în tinerețe, de ce se folosește de Cehov pentru a ne povesti despre el și despre o generație parcă amenințată cu eșuarea, despre noi, cei de aici, dintr-un timp și spațiu aparent fără ieșire și sens? În fine, de ce e Cehov atât de solicitat în reinterpretări contemporane, după cum ne reamintește și caietul-program, de la Michael Frayn și Aaron Postner la Ludmila Ulițkaia?
Un răspuns simplu ar fi că la Cehov găsim o imagine atotcuprinzătoare a adevărului despre omul modern prins între dorința de viață autentică și neputința de a o trăi astfel, în condițiile unui new age în schimbare, agresiv și mincinos. Radu Afrim convertește și translează acest adevăr într-o metaforă updatată, comparând această imagine cu desenul din cartea de colorat a unui copil care nu e lăsat să treacă linia de contur. Și caută să vadă dincolo de aceste limite, forțându-le uneori, invocând tăcerea dintre cuvinte, gândurile nerostite. (Se folosește pentru asta chiar de o replică din Cehov. E la început). În aceste imaginare spații albe pune propriile cuvinte. Multe. Și le atribuie, evident, personajelor. Nu știu dacă tăcerea asta chiar trebuie păstrată, spune Mașa, ca un moment de reculegere în amintirea cuvântului care a murit când l-ai spus. ....Confesându-se în fața camerei de luat vederi, a noastră, a spectatorilor, personajele sunt, astfel, obligate să privească critic și în perspectivă, iar această perspectivă este a timpului prezent, deci a zilei de azi și a locului de unde visul surorilor lui Cehov își pierde sensul. Suntem, așadar, în 5 mai 2019. De ziua ei, Irina trimite sms-uri și visează la o călătorie în spațiu, de unde vine nepoțelul Bobick, întrupat în cosmonaut, cel însărcinat să ducă mesajul către viitor al Mașei: „Tu, care te uiți la mine și vizitezi galaxia în weekend, află că aerul pe pământ devine greu de la rămășițele gândurilor mele”. Viața surorilor în surghiun e nu doar în criză (o grădină a sufletelor fără trup, apud Ludmila Ulițkaia), ci și suspendată între un viitor planetar SF și un trecut legendar, între Vest și Est (Am rămas blocate aici, nici spre Vest, dar nici spre Răsărit n-am luat-o, exact ca țara asta, text adăugat). George Banu, vorbind despre paradisul pierdut la care aspiră surorile lui Cehov, le identifică și o origine mitologică, subterană (cele trei Parce); ca atare, Radu Afrim o aduce în scenă, în carne și oase, pe soția lui Hades, Persefona, zeița umbrelor care ia chipul presupusei soții psihotice a lui Verșinin. O femeie ca și moartă. Baronul Tuzenbach, care se iubește pătimaș cu Irina, vorbește ca și ea despre muncă și natura ei regeneratoare, doctorul Cebutîkin trimite mesaje de iubire de dincolo de mormânt, iar Boby conchide: în casa asta lumea iubește la vedere și plânge pe ascuns. Personajul cel mai metamorfozat e Andrei, fratele, devenit a patra soră, așa cum s-a spus, date fiind aluziile transparente la înclinațiile sexuale. Prin el, care se autodefinește intelectualul familiei, Radu Afrim se războiește cu o anumită degradare a intelectualității pe care și Cehov o viza. Dependent de jocurile de noroc, excentric, cabotin în enunțul sentințelor și în comentarea actualității politico-sociale, Andrei, pe care generalul Prozorov îl vedea profesor universitar, cu o carieră științifică (științifico-fantastică, adaugă, ironic, Afrim), preia ostilitățile în familia Prozorov, după legile nescrise ale lumii noi, high-tech, ascultând de partenera lui, Natașa (personaj pragmatic, just în interpretarea Adei Galeș), pentru care face clătite și militează ca ecologist. Andrei e tratat cu multă ironie, iar la aceasta contribuie și interpretarea lui Marius Manole, care pune în rol propria-i viziune, sugerând grotesc esența tragică a personajului.
Cu mijloacele onirismului, care e a doua lui natură, Radu Afrim transformă meditația metafizică din prima parte într-un frumos poem despre un mal de millenium care colorează cu concretețea vremurilor noastre răul sfârșitului de secol pe care-l trăiau surorile lui Cehov, sub presiunea schimbării evilor. Scenografia Irinei Moscu, în care mobilierul Ikea se completează cu imagini despre artificializarea mediului și sugestii poetice despre cosmos, amprentează relevant spectacolul. Prin contrast, personajele încearcă să-și regăsească autenticitatea, trăind după impulsurile firii.
În partea a doua intervine pamfletul, sarcasmul. Substanța filozofică se diluează, făcând loc, mai curând, intențiilor de atitudine socială. Spectacolul devine derutant poate și pentru că vrea să se pronunțe, fie și printr-o simplă replică aruncată din mers, în mai toate problemele zilei, de la mișcările de stradă din Rusia, la tăierea pădurilor. Rezolvarea unora dintre personaje suferă și ea, cum se întâmplă în cazul cuplului Natașa-Andrei, de pildă.
Se pare că, în spectacol, vioara întâi i-a fost rezervată Irinei. Visul dansatoarei care nu va ajunge niciodată pe o scenă e făcut să domine cu exaltare viața din familia surghiunită, iar Flavia Giurgiu consumă enorm de multă energie în această evoluție agitată, parcă pentru a-i convinge pe ceilalți că viața merită trăită. Tot ei îi revine și monologul introdus de Afrim despre bunătatea pe care o preferă inteligenței (Bunătatea e vintage, e old school, e retro. Nu e cool. Respirăm bunătatea celor care au plecat lăsând o rezervă de bunătate cât să ajungă pentru multe generații de oameni inteligenți). Irinei i se alătură Tuzenbach, respectiv Istvan Teglas, dansator excepțional și el, care are însă de justificat un personaj devenit de referință în noua viziune. O face convingător, mai ales în monologul de dinaintea morții. Proverbiala tristețe a Mașei, nefericită în dragoste ca și cealaltă Mașa din Pescărușul (port doliu după viața mea), devine, prin interpretarea sobră în tonuri egale a Ralucăi Aprodu, una de inspirație existențialistă. Profund reflexivă, lucidă, capabilă de distanțare, actrița se face adesea portavocea melancoliei scenaristului-regizor. Cu naturalețea-i cunoscută, Natalia Călin (Olga) aduce în scenă un alt fel de tristețe, voioasă, hâtră, pentru că Olga își persiflează, parcă, propriile-i convingeri cu privire la datorie și răspundere. O prezență impecabilă, studiată, e aceea a lui Emilian Oprea în rolul maiorului îndrăgostit Verșinin, cu o fractură bine marcată: de la sentimente la ipocrizie, de la retorică la convingeri, cu balans discret între sinceritate și poză. În rolul Persefonei, scris de Radu Afrim, a fost ideal distribuită Irina Movilă, a cărei sensibilitate maladivă se transferă adecvat acestui personaj ireal în scene tragicomice de consistență dramatică. Varianta terre-à-terre a învățătorului de țară Kulîghin (Florin Călbăjos) rămâne o apariție periferică, cu funcție de așa nu ca soluție de viață.
Spre final, Ciprian Necula, de sub casca de cosmonaut a lui Bobi k68, ne transmite cu candoarea copilului nenăscut soluția găsită de Afrim pentru viața de suferință a surorilor. Își va face un iglu pe lună... Acest fermecător actor chiar poate fi crezut.
Târziu în noapte, plecând pe străzile unui oraș pustiit, pe o vreme friguroasă (la data premierei), după trei ore și jumătate de spectacol, Radu Afrim ne-a făcut pe mulți dintre noi să mai rămânem câteva clipe de vorbă cu noi înșine. Nu e puțin. //
