Un sfert de veac în SUA

Catalina Florina Florescu | 06.09.2022

Vara asta, am vrut să mă fac utilă, să dau ceva înapoi, nu doar să am o perioadă estivală cu bere artizanală. Am avut plăcerea să mă voluntariez copiilor din „Asociația Magic”, bolnavi de cancer.

Pe aceeași temă

Este practic noapte. Nu am dormit deloc. Am stins lumina și am închis telefoanele ca să ne întindem un pic, dar de culcat doar Mircea a făcut-o. Culmea, dintre toți, un adolescent de 17 ani a reușit să doarmă! Pe la 3 aprind lumina, dau „trezirea”, fac cafeaua. Totul era deja împachetat. Mai puține bagaje decât în primii ani. Suntem trei, dar avem doar două bagaje de cală. Pe vremuri erau alte restricții la avioane, dar nu ăsta e adevărul. Acum nu ne mai trebuie mai nimic de acasă. Ne-am făcut toate poftele copilăriei, mai mult de atât ce să ne dorim?! Oricât am îndesa, prietenii nu intră în geamantane!

 

Deschidem poarta. Șoferul a venit. Când află unde mergem, adaugă „departe” și ne mărturisește că nu a fost în nicio călătorie cu avionul și nici nu își dorește. Apoi ne întreabă dacă „e chiar cum arată în filme?”, și eu, care vorbesc puțin, nu mă avânt să răspund. John însă cere lămuriri, „ca în filme, adică cum?” și află că șoferul vrea să știe dacă „chiar dau americanii cărți de credit așa de ușor”. Se intră în discuții tehnice și deja nu mai sunt interesată. Mă uit cât de gol este Bulevardul Magheru și cum las din nou în urmă țara de unde am plecat doar ca să învăț și apoi să mă întorc.

De fapt, atunci nu știam că nu pot plănui totul. Că nu am control asupra vieții mele, dar iluziile sunt și ele la pachet cu viața. Am ajuns la Otopeni și pe cât de pustii erau străzile din Capitală, când am pășit în aeroport nu mi-a venit să cred câtă lume era. O mare de oameni, un haos intens, pe moment mi s-a părut ireal, pe noi nu ne condusese nimeni, aici erau așa de mulți oameni. Firește, nu ne știau. Momentul ăsta artificial de bucurie că ei ar fi fost acolo pentru noi n-a durat decât câteva secunde.

 

Suntem veterani. De 24 de ani trăim în Statele Unite, de unde venim doar verile în România. Aici amandina are sens. Poate și nostalgia. Acasă mă revăd cu amicii de suflet, ne uităm la cât de înalți ne-au crescut copiii, ne plângem de ce a început să ne doară, „nu vezi meniul? încearcă ochelarii mei”, „piatră la rinichi? dă-i cu bere!” etc. Suntem întrebați dacă credem că Biden va candida la un alt mandat, răspunsul nu aduce nicio satisfacție, așa că discuția se mută pe chestii concrete, gen cât costă benzina acolo și cât s-a scumpit lumina.

Vara asta, am vrut să mă fac utilă, să dau ceva înapoi, nu doar să am o perioadă estivală cu bere artizanală. Am avut plăcerea să mă voluntariez copiilor care fac parte din „Asociația Magic”, bolnavi de cancer și de alte afecțiuni grave. Am descoperit niște copii plini de iubire, curioși, cu care am desenat, dialogat și făcut mici scrieri dramatice. Mamele au stat afară, cât timp eu am avut atelierul. Nu așa am ales, așa au preferat. M-a întristat când am aflat că două mame nu au ajuns pentru că nu au putut să se „împartă” și muncii, și copiilor, și să ajungă la centrul aflat afară din București. Mă gândeam câți alți părinți se află în situația lor, câți și-ar dori să își ajute copiii mai mult, dar nu au cum. Când m-am urcat în taxi, am fost întrebată ce fac aici, de ce anume și alte întrebări, și i-am zis șoferului că „după ce a murit mama mea de cancer, n-am știut ce înseamnă terapia de grup până când nu am citit din cărți”, iar asta s-a întâmplat în State. Am citit și am ascultat ce au avut alții să zică despre boală și nu m-am mai simțit singură, mai rău, izolată/abandonată.

Nu am să întreb de ce românilor le este așa de greu să se deschidă. Doar am să continuu cu ce am mai făcut vara aceasta. Am lucrat la ultima parte din Trilogia cancerului la sân, prima de acest gen din lume (https://lccn.loc.gov/2021392152). M-am întâlnit cu cei doi coregrafi de la AREAL cu care colaborez și am desfăcut textul scris pentru a-l adapta mișcării. A fost o experiență intensă, unică, mai ales că este inedită și pentru mine. Pe cât m-a înălțat munca pe care am făcut-o la București, pe atât m-a întristat când la ultima ședință a venit o fostă pacientă de cancer să ne împărtășească din experiența ei. Am crezut sincer că va dori și să ni se alăture oficial proiectului, iar atunci când îl vom oferi publicului, să le vorbească spectatorilor despre boală, prevenție, grupuri de suport. (Fac cu această ocazie un apel celor din Capitală, pe care îi invit să participe la „București afectiv” la ARCUB, în luna noiembrie, când poate un curajos va veni să ne spună despre cancer, dansatorii vă vor uimi cu spectacolul propus, iar eu voi intra în dialog cu voi de peste Ocean.)

Nu am să înțeleg cât voi trăi de ce la școală se învață istoria, matematica, o limbă străină, dar despre corp, durere, vorbitul despre ele nu se face/predă nimic? Cum suntem noi atunci mândri că am trecut clasa, bașca, am făcut și o facultate, dacă ne e rușine să vorbim despre ce (ne) doare? În State am învățat și să nu tac. Oare trebuie să fie un drept garantat în Constituție (n.a., First Amendment) ca să simți că poți să vorbești sau nu, cumva faptul că suntem în viață ar trebui să ne faciliteze asta??? Personal cred că nu poți să trăiești cu adevărat liber dacă nu vorbești deschis, dacă ți-este rușine să faci publice experiențele care te-au făcut să fii tu.

 

De ce trăim atunci dacă nu ne și oprim din când în când să vedem cum am trecut prin momentele de răscruce, ce am învățat, ce le putem spune și altora? Dacă aș avea o baghetă magică, i-aș pune pe oameni să stea în cerc, pe jos, fiecare să își zică numele și ne-am juca jocuri. Știu multe. Le predau studenților la facultate aici. Le-am adaptat vârstei și copiilor bolnavi de cancer. Aș fi vrut să le ofer și adolescenților refugiați din Ucraina, dar n-a fost să fie. Nu am insistat.

 

Nu trebuie să vorbim continuu. Ar deveni obositor. Dar putem alterna nepăsarea, vorbitul impersonal, știrile despre război, recesiune, crime, furtuni, secetă cu snoave trăite și jocuri. Pe bune, ce ar fi dacă ne-am deschide corpurile ca niște ferestre și am lăsa să intre și huruit de vehicule, și ciripit de păsări, și bormașina vecinului, și râsul plin al copilului, și oftatul bunicii, și ultima amintire juxtapus proustină?

Eram la Tulcea. M-am dus lângă teiul plantat de tata. Crescuse așa de mult, că geamurile apartamentului nu se mai vedeau. Asta nu m-a oprit să o simt pe mamaia cum udă florile din balcon, pe mama cum se uită misterios pe fereastră, pe tata cum e în baie și cântă, pe sora mai mare cum scrie o poezie, iar eu cum continuu să merg și înapoi, și înainte prin mine. Avionul a aterizat. La controlul de pașapoarte, un american cu nume de polonez ne-a întrebat ce am căutat în România. I-am răspuns: „Familia”. Apoi ne-a făcut poze pentru instalația lor neprofesionistă, o „expoziție” perenă, necerută/nedorită a celor care trec granița, chiar și când sunt cetățeni! Când m-am trezit în prima zi în cel de-al 25-lea an în State, era beznă; m-am uitat totuși pe geam, habar n-am de ce, dar nu m-am speriat deloc când am descoperit cum pașii mei erau către magazinul din colț din București, unde mă dusesem să iau pufuleți. Cumva (doar) ei rămăseseră în urmă. Sau o porniseră înaintea mea către următoarea vară.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22