Un Shakeaspeare al cotidianului într-un super reality-show

REVIZORUL, de N.V. Gogol • regia şi adaptarea: Felix Alexa • traducerea: Maşa Dinescu • scenografia: Andrada Chiriac • cu: Marius Manole, Mihai Constantin, Ilinca Manolache, Irina Movilă, Claudiu Bleonţ • Teatrul Naţional Bucureşti, stagiunea 2013-2014.

Cred că îți trebuie mult curaj ca regizor să montezi Revizorul în România. Memoria colectivă, firește a celor care au prins de­prinderea de a intra într-o sală de spec­tacol, păstrează încă ex­trem de puternică amin­ti­rea „Re­vizorului lui Pin­ti­lie“ ca pe un pisc nu nu­mai imposibil de depășit, dar chiar greu de egalat. Spectacolul, cu totul co­pleșitor din punct de ve­de­re artistic, a fost in­terzis după a treia re­pre­zen­tație (decizia a fost lu­a­tă de „Cabinetul 1“, la in­ter­ven­ția ambasadorului URSS la București); directoratul lui Liviu Ciulei a fost întrerupt imediat; lui Lucian Pintilie i s-a luat dreptul de a mai lucra în teatru. Ce aducea pe scenă într-o manieră atât de șocantă montarea de la Bulandra? Chipul înfricoșător al hămesitului, al celui care oricât îi dai nu se mai satură, și mai vrea, și mai vrea, gata să-ți ia și pielea de pe ti­ne. Nu-ți trebuia prea multă inteligență sau imaginație ca să înțelegi că „hăme­si­tul“ nu era altcineva decât „marele pri­e­ten de la Răsărit“ și a fi menținut în re­pertoriul unui teatru bucureștean un ase­menea spectacol-pamflet însemna o pro­vo­care publică pe care Ceaușescu nu era dis­pus să și-o asume.

Care este resortul intim care îl îm­pinge pe Felix Alexa, autorul spec­tacolului de pe scena Na­țio­nalului din București, să se de­baraseze de orice complex și să se oprească asupra piesei lui Gogol? Furia. Neputința, refuzul de-a se mai „adapta“ în­tr-o lume în care nu numai că nu se mai recunoaște, dar chiar o consideră os­tilă, potrivnică oricărui om de bun-simț care, la fel ca și el, aspiră spre o ele­men­tară normalitate. Tot despre curaj e vorba. Nu curajul de a încerca să sară peste o șta­chetă ridicată la cote foarte înalte de un ilustru predecesor – curajul de a arunca în fața „rinocerilor“ adevărurile cele mai du­re și mai neiertătore despre lumea „lor“ (suntem în Ferma animalelor, nu?), în care ne constrâng să încercăm să su­pra­viețuim. A reușit Felix Alexa în temerara lui întreprindere? Înainte de a propune un răspuns, să reținem două dintre punctele cardinale după care s-a orientat Alexa în travaliul lui.

Primul este însuși Gogol. Într-o notație din Pagini alese din scrisori către prie­teni, autorul evidențiază despre opera lui un lucru definitoriu: „Pușkin îmi spunea mereu că niciun scriitor n-a avut încă da­rul meu de a zugrăvi în trăsături atât de vii trivialitatea vieții, de a contura cu atâta vigoare vulgaritatea omului vul­gar, încât toate lucrurile mărunte, care de obicei scapă ochiului, să apară la mi­ne mai izbitoare. Aceasta este principala mea însușire, care îmi aparține exclusiv și care într-adevăr nu se mai vădește la alți scriitori“. Până la el. Ulterior, când Dostoievski avea să conștientizeze faptul că „Noi toți am ieșit de sub Mantaua lui Gogol“, el nu făcea decât să evidențieze po­ziția de pionierat pe care autorul Re­vi­zorului a marcat-o, prin toată opera lui, în obsesiva tentativă de a lumina până în cele mai adânci tenebre mizeria care se poa­te ascunde în sufletul omenesc. Me­re­j­kovski i-a dat și un nume: Diavolul. 

Al doilea este Emil Cioran, care nu ezita să-l numească pe Gogol „Un Shakespeare al mes­chi­nului“ și despre care cre­de că „Nimeni n-a mers mai departe decât Gogol în per­ceperea cotidianului. De prea multă realitate, per­sonajele sale devin in­e­xis­tente și se preschimbă în simboluri în care ne re­cu­noaștem pe deplin“.

Nu de la sine. Și nu feriți de pericolul ca, în această pastă în care se topesc personajele gogoliene, să nu mai putem face distincții absolut necesare. Ac­centele trebuie puse cu maximă atenție și remarca pe care o face prof. Albert Ko­vacs: „Eroul comediei Revizorul n-ar fi Hles­takov, ci Primarul“ este pe cât de sur­prinzătoare, pe atât, cred și eu, de exac­tă și de incitantă prin noile pers­pective pe care le deschide. Cine parcurge cu atenție textul, și spectacolul lui Alexa o face, nu poate să nu observe sinusoidele sub care evo­luează starea de spirit și com­por­ta­mentul lui Hlestakov. De la junele devorat de foame: „Mi-e o foame cum nu mi-a fost niciodată... Pfui, chiar mă ia cu grea­ță“; cu urechile ciulite la cel mai mic zgomot: nu care cumva să vină hangiul și să-l arunce de guler în stradă sau, mai rău, să-l dea pe mâna poliției pentru da­toriile pe care nu are cu ce să le plătească – la „Revizorul“ în fața căruia tremură și se ploconesc toate notabilitățile orașului. Nu spune un singur cuvânt care ar putea da naștere și celei mai palide erori. Nu uzur­pează nicio înaltă demnitate. Tre­mu­ră, de frică și de foame, și încearcă să în­țeleagă nebunia care se dezlănțuie sub ochii lui. Sigur, nu intervine să îndrepte greșeala și nu schițează niciun demers ca­­re să corecteze confuzia pe care, în cele din urmă, realizează că a provocat-o. Dar personajul spre care e împins și în iden­titatea căruia ajunge să se instaleze (ar fi fost mai potrivit „implementeze“, nu-i așa?) cu o frenezie pe care nici el nu o mai poate controla este creația Primarului și a suitei acestuia. Hlestakov se naște în clipa în care stăpânul urbei îl proclamă „Re­vi­zor“ și se volatilizează în secunda în care a ieșit ca o boare pe ușă. Totul ar fi putut fi doar un vis urât, un coșmar născut în mintea unor oameni care, la câte au pe su­flet, din când în când, rar de tot, sunt bântuiți de spaima că li se poate înfunda. Un hohot de râs în fața sperieturii trase ar fi fost suficient pentru ca lucrurile să mear­gă mai departe pe vechiul lor drum. Și atunci, de unde furia, nebunia care îi ia mințile Primarului, împingându-l până la crimă (în versiunea lui Alexa)? Din or­go­liu. Din neputința organică de a accepta ideea că cineva poate fi mai hoț și mai ca­nalie decât el: „M-a înjunghiat! M-a omo­rât! M-a terminat! Văd negru în fața ochi­lor! De când sânt în funcție nici un om de afaceri, nimeni n-a reușit să mă du­că; i-am păcălit pe escrocii escrocilor, pe cei mai mari hoți, pe cei mai tari șme­cheri! Am păcălit trei prefecți!...“.

Felix Alexa făcea, cu câteva zile îna­intea premierei, o declarație în presă în care, cu siguranță, de­s­cifrăm cheia opțiunii pentru pie­să: „În Revizorul e vorba despre toată nebunia României contemporane. Despre ceea ce trăim cu toţii azi în Ro­mânia, despre corupţie, minciună, biro­craţie... Pentru mine acest spectacol e un strigăt de revoltă faţă de tot ce se în­tâm­plă în acest moment în România, de la politicieni la birocraţie şi la reacţiile umi­le ale oamenilor în faţa realităţii“. Și, în­tr-adevăr, nu curg multe minute din spec­tacol până când publicul să se conecteze na­tural la reality-show-ul care se con­su­mă pe scenă. Totul duhnește a grobian, a parvenitism, a opulență, a sfidare a ori­că­ror limite ale decenței și ale cuviinței. Au­tomobilul de lux, bodyguarzi care nu se dez­lipesc de „obiectiv“, banii care se arun­că în aer ca un pumn de paiete sunt doar câteva dintre accesoriile care definesc in­confundabil lumea celor care astăzi fac jo­curile. Să nu ne jucăm, să nu ne prefacem copii, știm foarte bine că, din totdeauna și oriunde în lume, unii au făcut jocurile. Ce dă însă o notă aparte și tot mai greu de suportat în spațiul mioritic este mirosul pestilențial pe care îl emană acești „unii“! Împotriva lor trage Alexa cu toate tunurile pe care le descoperă în textul lui Gogol și, când i se pare că nu este suficient, își ia libertatea să mai pună de la sine, fără a deturna însă sensul major al piesei.

E foarte greu să ratezi o distribuție, când ai la dispoziție o trupă din care poți să alegi o Ana Ciontea, Ilinca Manolache, Iri­na Movilă, Maria Buză, Iuliana Moise sau pe un Claudiu Bleonț, Mihai Calotă, Ovi­diu Cuncea, Istvan Teglas și toți ceilalți de pe afiș. Despre șansă se poate vorbi când trebuie să te oprești asupra interpreților lui Hlestakov și al Primarului. Varianta Ma­rius Manole în rolul Revizorului era de la sine înțeleasă: Alexa-Manole este deja un tandem care a câștigat prea multe „bă­tălii“ împreună, ca cineva să-și fi imaginat și o altă opțiune, dincolo de faptul că na­tural actorul are toate datele pentru a-l credita cu o creație. O reușește și se re­con­firmă ca unul dintre oamenii cei mai dă­ruiți și mai devotați scenei și profesiei de actor. Nu e puțin, într-o vreme în care o reclamă TV pentru un săpun sau un rol în­tr-un serial de trei parale sunt infinit mai atractive pentru mulți decât un rol muncit pe scenă. Aș minți însă dacă aș spune că ex­celentul, de altfel, Marius Manole a fost omul care m-a surprins până la încântare în spectacolul de la Național. Nu e vina lui. Cel care a pus accentele așa cum a vrut, adică în răspăr cu montările tra­di­ționale, a fost Felix Alexa și bine a făcut. Atât pentru forța generalizatoare a spec­ta­colului, cât și pentru greutatea pe care a translat-o pe umerii Primarului, respectiv ai lui Mihai Constantin. L-am văzut în mul­te spectacole până acum; au fost seri în care închideam ochii și îl ascultam cu bucuria iluziei că îl aud pe irepetabilul Geor­ge Constantin; l-am considerat un ac­tor serios, capabil de roluri onorate cu tot harul. Nu mi-l imaginam de anvergura splen­didă pe care o dovedește în rolul Pri­marului. Nu cred că sunt mulți actori ro­mâni, din toate generațiile, care să aibă azi capacitatea unei game de inflexiuni vo­cale atât de largi și atât de expresive cum o are Mihai Constantin, moștenită în to­talitate de la ilustrul lui părinte. Dar per­for­manța lui Constantin nu se rezumă doar la atât. Personajul pe care îl cons­truiește are capacitatea de-a ilustra în mo­dul cel mai sugestiv multitudinea de to­nuri, de nuanțe, de fațete care articulează specimenul căruia îi dă viață.

Am amânat pentru final răs­pun­sul la întrebarea pusă la în­ce­putul acestor rânduri: „A reușit Felix Alexa în temerara lui în­treprindere?“. Cu siguranță, da, din punct de vedere artistic. Dacă însă și-a dorit ca spectacolul să fie mai mult de­cât un demers artistic, gândindu-se, poa­te, la un manifest civic, îmi permit să-i spun, cu respect și cu prețuire, că vârful mi­zeriei umane – referindu-mă strict la lu­mea cu care se luptă pe scenă – se înalță la altitudini impenetrabile privirii artis­tu­lui, a laicului în general. În dimensiunea copleșitoare a mizeriei rezidă, probabil, for­ța ei inexpugnabilă. //