Un sinopsis de viata sub comunism

Petru Maier Bianu e un nou venit in proza actuala, chiar daca de pe pagina de garda a romanului Inventarul iernilor* aflam ca e vorba de editia a doua, revazuta. Autorul e regizor de film. Nu faimos, dar deja amanuntul risca sa blocheze comentariile (incepand chiar cu prefata semnata de Albert Kovács) pe formula "roman cinematografic". Inventarul iernilor e insa o proza cuminte, autobiografica, in care autorul a pus multa munca pentru a o scoate din banalitate. Stradania merge mai ales in alegerea arhitecturii celei mai digerabile (cel putin in opinia autorului) si se rezuma la intrebuintarea, la vedere, a catorva detalii tipice scriiturii de scenariu: perspective narative care se schimba, scene scurte, flash back-uri, probabil si altele, pe care, nefiind specialist, nu le pot numi, dar le simt ca facand parte din arsenalul acestei meserii. Altminteri, nimic special in cele 350 de pagini. Avem de a face cu o incercare inteligent camuflata din specia "viata mea e un roman".

Din fericire, amintirile sunt puse in pagina cu talent literar si cu o reala dedicatie pentru constructia narativa, care se cere respectata, atata timp cat scrisul neglijent si constructia nesupravegheata strica destule carti in ziua de azi. Calofilia, fie si sterila, e inca o foarte buna scoala a gustului si de aceea romanul lui Petru Maier Bianu face bine, cu narcisismul lui un pic exagerat cu tot.

Pentru ca autorul a trecut de 60 de ani, viata lui povestita se suprapune cu experienta existentei sub comunism. Copilarie la oras cu vacante la tara. De fapt, sunt puse laolalta mai multe cai de acces catre memoria indepartata a autorului. Cea dintai, pastrata nu tocmai consecvent, dar oricum pe post de fir conducator, e sectiunea pe verticala pe directia iernilor: O viata numarata in ierni. Inutil sa cautam vreo metafora a traumei concentrationare. Iarna e raiul saracut al copilariei lui Petru Maier Bianu si nu vrea sa semnifice mai mult. O metafora reusita e insa cea mai veche amintire a personajului autor: sareta postasului zdrobita de accelerat. Scrisori de la matusi zacand prin spitale, de la unchi putrezind prin puscarii, de la copii plecati de acasa, de la soldati disperati ca razboiul nu se mai termina isi amesteca sangele virtual cu carnea de om si de cal costeliv, intr-un macel tacut, pe zapada.

Viata sub comunism a lui Petru Maier Bianu e facuta din ingredientele prea bine cunoscute: inghetate pe bat, prajituri (moscove, violete), moartea lui Stalin, haine din talcioc, icoana Sfantului Anton pitita in sacul cu malai, locuintele la comun, saracia concreta, vacantele la tara sau acasa, cu cercul pe asfalt, balena Moby Dick in piata Obor, mersul la televizor in vecini - prea rar! -, Cotele apelor Dunarii, primele zboruri de agrement cu TAROM, uniforma de militian a tatalui si manierele adecvate etc. In contrapunct, moartea lui Stalin, apoi a lui Kennedy, chiar si vocea Monicai Lovinescu la Europa Libera, stiri de prima pagina din Scanteia, paragrafe de lege, titluri de filme la moda etc. etc. Amintindu-si, Petru Maier Bianu nu are atitudine politica explicita si, tocmai de aceea, pe portiuni, e convingator. Fericirea naturala a copilului crescut in plin dezastru e o valoare literara in sine si prozatorul  nu ezita sa o exploateze.

Mai complicate sunt lucrurile atunci cand eroul inainteaza in varsta si perspectiva lui trebuie acomodata, treptat, cu cea a autorului de azi. Partea a treia a cartii debuteaza in 1967 si trece in revista faza ceaiurilor cu pantofi cu cioc, cravata cu zgarci, sosete supraelastice si Beatles. In fundal, are loc invadarea Cehoslovaciei, apare Ceausescu cu celebra lui cuvantare din Piata Palatului. Eroul are primele experiente de lefegiu si devine membru al Cineclubului de amatori din Slatineanu. Cam de aici incolo, Inventarul iernilor inceteaza sa fie ceea ce promisese si cade in banal, ba chiar nu poate evita senzatia de eschiva. Dusa pana la capat, revizuirea din editia a doua de la Cartea Romaneasca ar fi trebuit poate sa intervina chirurgical, salvand placuta carte de "amintiri din copilarie" de pana aici.

Roman autobiografic, Inventarul iernilor tine de o specie rara in zilele noastre. Nu e nici "egofictiune", pur si simplu pentru ca nu de fictiune e vorba si nici de problematizarea derizoriului; nu e nici memorialistica;  lipseste si autoanamneza terifiata a unor Paul Cernat, Ion Manolescu, Mitchievici si Ioan Stanomir din O lume disparuta (aceasta carte cruciala a perioadei postcomuniste); nu are mai nimic in comun nici cu detasarea reflexiva a autofictiunilor lui Radu Cosasu. Petru Maier Bianu nu tine sa-si lamureasca raporturile cu comunismul, ci sa se povesteasca pe sine, cat mai onest fata de ceea ce a simtit, gandit si trait sub comunisti. Nici biografia nu-l impinge parca la mai mult, pentru ca sinopsisul de viata nu etaleaza mari drame, ci doar unele privatiuni, cel mult tragedii intamplate altora, o frica bine metabolizata si multa sensibilitate autocentrata.

Pariul cartii pare sa fie - dincolo de cel estetic, partial castigat - cum sa impaci duiosiile propriilor amintiri din copilarie cu ceea ce ar trebui sa fie luciditatea adultului, constient ca a fost vremelnic fericit in vremuri nefericite. Aici, ma tem ca autorul a ratat. Daca prima jumatate a cartii croseteaza nestingherita scene "de epoca" - evident, comunista -, anii adolescentei si maturitatii sunt traversati "cu repezitorul". Ce fusese cadru dupa cadru, ingeniozitate de caleidoscop devine acum rostogolire de momente banale (primul sarut, primul ceai dansant, prima slujba etc). Autorul nu mai are ce sa ne spuna. Spre final, romanul e invadat de nenumarate istorii de familie, in care comunismul si traumele lui isi fac loc, dar indirect, ca si cum n-ar fi de fapt asumate personal. Aici, ca si cum ar fi varsat la un loc doua carti diferite, Petru Maier Bianu e un alt fel de prozator, batand spre povestitorii banateni din spita lui Livius Ciocarlie. Genul proxim e insa indepartat, iar mixajul nu se face, lasand loc tot mai mult intrebarii: la ce bun? care-i, de fapt, morala fabulei?

Nimic de zis, prozatorul se straduieste laudabil sa smulga derizoriului repovestirea propriei vieti. Primul capitol foloseste, de pilda, persoana a treia. Sunt amintirile copilariei mici, mai mult sau mai putin cetoase, mai mult sau mai putin mediate de povestirile celorlalti din familie, asa cum se intampla in viata oricui. Urmeaza alte doua capitole scrise la persoana a doua (cele mai bune, de altfel), apoi un soi de epilog botezat "mic scenariu de film". Inceputul si sfarsitul insista pe maniera cinematografica. "Vedem" ceea ce ne-ar arata camera de luat vederi: "Pierdut autobiografie... O declar nula. Si vantul ridica usor, peste asfalt, ziarul, ca o naluca. Cate o frunza se mai desprindea cu sunet metalic din vreun plop, asezandu-se moarta pe caldaram. Tocmai isi cumparase o lama Gilette. Puse cu grija lama Gilette in masina de barbierit in timp ce privea afara pe fereastra... Pe strazi oamenii erau fericiti ca primavara venise atat de repede, era o primavara neobisnuita, era soare, era lumina, era cald. (...) Intra in baie. In fata oglinzii isi sapuneste cu migala fata. Ce frumos miroase crema de ras. Incepe sa se barbiereasca. Situatie existenta: isi urmareste propriul interes de sine cu hotarare incapatanata. Refuza sa faca compromisuri sau concesii (...) Obiectiv dorit: o situatie de armonie, calma, lipsita de surprize, care sa-i ofere un sentiment de multumire, liniste, securitate. Tendinta generala al carei scop este intreaga umanitate. Dragoste fata de oameni. Spirit cavaleresc fata de colectivitate. Sentiment de justitie universala. Toleranta sociala. Pudoare sociala. Cenzura morala severa. Cenzura exterioara foarte puternica, mergand pana la blocarea conduitei. Care rezulta din dorinta de a nu se da in spectacol: «Nu trebuie sa arat»".

Lungul citat pe care mi l-am ingaduit are doar rolul de a da o idee asupra tipului de ingeniozitati la care recurge prozatorul in tratamentul aplicat materiei autobiografice din care e facuta Inventarul iernilor. Ca sa nu fie niciun echivoc, in aceeasi secventa de inceput urmeaza si comenzile de tipul: "STOP! Nu-i bine. De la inceput. ATENTIUNE! MOTOR! ACTIUNE! Unul se plimba cu pinul si oglinda de colo-colo pana i se spune ca ACUM E BINE" etc. Cu toata recuzita, pana la "roman cinematografic" e cale lunga si, eu una cel putin, n-am prea "vazut" filmul cu pricina, ca sa nu spun ca, daca l-as fi vazut, nu garantez c-as fi vrut sa-l si revad.

Ce ramane agreabil la Petru Maier Bianu e ca nu ne tine lectii. Nici despre comunism, nici despre satul idilic de altadata, nici despre cum se scrie un roman. Asta ajuta cititorul sa vada ca, uneori, dincolo de obsesia ambalarii la zi, ceea ce i se povesteste e emotionant, ca acest dialog intre bunica si nepot: "«Bunico, cum stie Dumnezeu de noi toti de pe lumea asta?» Ea lua un pai si-l punea sa inchida ochii, il atingea intr-un anume loc cu paiul si-l intreba: «Stii unde te-am atins?» «Da, langa genunche, putin mai jos.» «Da’ stii unde? Il simtasti?» Il mai intreba inca o data bunica. «Da.» «Asa stie si Dumnezeu de fiecare dintre noi»".

Intr-un pariu cu literatura (fie ea si cinematografica), Petru Maier Bianu poate miza. Inventarul iernilor poate fi citita ca varianta literara de fugit irreparabile tempus. Imi aminteste de celebrele fotografii ale graficianului Mihai Stanescu, in care fiica sa era fotografiata vreo doisprezece ani consecutiv, la aniversare, purtand aceeasi ie, din ce in ce mai mica. Sugestia lucrarii (intr-un fel, si a romanului lui Petru Maier Bianu) e de domeniul adevarurilor ireductibile: odata cu starea de gratie, pierdem pentru totdeauna si... gratia.

Intr-un pariu insa cu sensul literaturii de azi, autorul Inventarului iernilor n-ar trebui sa se aventureze. Dar cum cel mai exploziv fenomen literar al ultimului deceniu - proza - tocmai intra in reflux, orice cautare, orice nume nou poate insemna, azi sau maine, o iesire din blocaj.

*Petru Maier Bianu, Inventarul iernilor, Cartea Romaneasca 2008, 355 pag.