Uniunea nervoasa turco-elvetiana(si separatia europeana)

Turcia si Elvetia au intrat, miercurea trecuta, pe gazonul asuprit de tribunele stadionului Sukru Saracoglu, din Istanbul, pentru a ispravi mai multe treburi urate. Mai întai, în ordinea lipsei de importanta, problema calificarii la Mondiale. Primul meci, castigat oarecum neasteptat de elvetieni, cu 2-0, pe Stade de Suisse, din Berna, lasase calificarea la limita posibila a imposibilului. Dupa esec, turcii si-au imaginat, resentimentar, o revansa de neuitat. Asa a si fost. Insa meciul de la Istanbul a fost dirijat de lupta pentru calificare doar în rapoartele FIFA. Adevarata miza, necunoscuta, dar simtita pe toata sira spinarii de turcii si elvetienii din teren, din tribune si din puncte de observatie mai îndepartate ale istoriei, a fost furia. Ce s-a întamplat la Istanbul nu mai încape într-o iluzie. Turcii si elvetienii nu s-au batut cu pumnii si picioarele, dupa meci, asa cum se bat, adesea, amicii cu inamicii norocului. Bataia a fost despre cu totul altceva. Meciul a mers ca o sincopa isterica, de la 1-0 pentru elvetieni la 3-1 pentru turci. Calificarea se putea aseza în bratele turcilor si în cosmarurile organizatorilor germani ai urmatoarei Cupe Mondiale. Inca un gol ar fi fost de ajuns. L-au înscris elvetienii, pe o contra balbaita de nervi, ca un asasinat grabit. Turcii au cazut într-o depresie plina de rautate si, desi au mai înscris o data, au ramas încremeniti de frustrare. Bataia a început imediat. Pe gazon, în tunel, cu politia, cu antrenorii, cu civilii, din provocari elvetiene, din nervi turcesti, de oriunde si pentru oricine. Furia de pe Sukru Saracoglu nu a sosit în fotbal decat pentru a descarca de retineri o maraiala veche si statornica. Nu pentru prima oara.
Turcia-Elvetia a început, de fapt, în octombrie 2001, pe Stade de France, în poiana de betoane Saint-Dennis care taie etnic si confesional Parisul, pe contur musulman-maghrebin. Atunci, Franta si Algeria au crezut, asa cum aveau sa creada, mai tarziu, Turcia si Elvetia, ca vor juca fotbal. Amicalul Franta-Algeria a disparut înca înainte de prima pasa, în vuietul zecilor de mii de musulmani care au huiduit, pana la înec, La Marseillaise, imnul patriei lor de adoptie. Nimeni n-a înteles, atunci, ce s-a întamplat. Acum, dupa rafuiala de la Istanbul, nimeni nu-si mai poate închipui altceva: criza islamica a sistemului nervos european a patruns în fotbal.
Tot ce s-a întamplat de-a lungul dublei manse Elvetia-Turcia a stat, grotesc si amanuntit, în umbra unei iritari continue. Dupa primul meci, antrenorul Fatih Terim si directorul tehnic Davat Dizli aratau si vorbeau ca doi militanti nevrotici: Turcia a fost victima unei conspiratii. Portarul Volkan Demirel a mers, dupa meci, direct la psihiatru. In urmatoarele ore si zile de terapie, Demirel a marturisit ca simte nevoia sa-si regaseasca drumul în viata. Umilinta de care s-au impregnat turcii, la Berna, a fost asezata de miile de elvetieni care nu s-au mai ferit si poprit de la nimic si au huiduit, cu migala, imnul Turciei. Nimic din nervii elvetienilor n-a ramas acasa. In retur, la Istanbul, asediati si, desigur, constienti de ostilitatea mediului, elvetienii au atacat, totusi, primii. Nici macar bucuria calificarii nu i-a sustras de la obligatiile lor furioase, caci, imediat dupa fluierul final, un jucator elvetian a lovit un membru al lotului tehnic turc - primul turc gasit în pozitia nimerita pentru un picior în coaste. Turcii au raspuns cu o ploaie de pumni. Antrenorul elvetian Kobi Kuhn a fost gasit de un proiectil din tribuna.
Toata lumea, absolut toata lumea, jucatori si antrenori, politie si public, s-a adancit în furie si violenta, recunoscatoare pentru aceasta sansa colectiva de a rosti lucruri de mult ascunse.
Turcia si Elvetia, echipele, dar si colectivitati mult mai largi, se afla deja într-un teritoriu minat: zona de contact a doua impulsuri nervoase, sentiment si resentiment, respingere si atractie polemica, incompatibilitate. Subestimata de superstitiile sistematice si superficiale ale multiculturalismului (enorm diagnostic!), aceasta stare de inamicitie fioroasa a devenit sentimentul freatic al Europei. Dupa 11 septembrie, dupa Madrid si Londra, dupa Theo van Gogh si piromania cu verde islamic de Paris, aceasta tensiune a devenit explicita, a început sa ocupe locuri si functii publice. Priviri piezise în metrou, evitari si decupaje care scot ghetourile de sub administrarea statului. In sfarsit, fotbal. Peluzele si lozincaria marilor meciuri sunt si vor deveni tot mai potrivite pentru schimbul de furii si polite. Nici Elvetia, nici Turcia nu s-au putut sustrage acestui flux absorbant. Tot ce s-a întamplat era de presupus si tot ce trebuia sa se întample s-a întamplat ca în transa, pana la cel mai mic detaliu. Fratii Murat si Hakan Yakin, copii de emigranti turci si titulari ai nationalei elvetiene, au anuntat ca sunt accidentati si nu pot juca împotriva Turciei. Actele lor medicale sunt în regula. Nimeni nu poate, însa, exclude, cu totul, gandul ca e vorba de altceva: o proba de fidelitate ratata.
Civilizatia elvetienilor si lipsa de civilizatie a turcilor, sau invers, nu mai au de-a face. Nu mai decid nimic. Importanta e doar diferenta si hotararea cu care ambele parti au adoptat nevroza de separatie.