Pe aceeași temă
Replică la articolul Panaş de zmeu, de Adrian Mihalache, 22, nr. 47 / 17–23 noiembrie 2009.
„Nebun“, „bou“, „obraznic“, „Jdanov“. Nerecunoscându-mă în aceste calificative (adevăratul mesaj din replica dată de Adrian Mihalache articolului meu despre Horia Damian, Pana de zei), am încercat să cunosc, prin ele, ceva despre artă, despre lume şi viaţă. Am înţeles că, la fel ca şi în alte cazuri recente de luare de atitudine faţă de subsemnatul, în care am fost calificat drept „ciumete“, „măgar complexat“, „geambaş“ ori „pigmeu“, aceste insulte trasează cu precizie limita intelectuală şi morală a înţelegerii respectivilor autori. Oameni de bine, toţi s-au întrecut să-şi aducă prinosul de orduri în momentul în care înţelegerea li s-a blocat.
Poate că totul a început mai demult, atunci când un domn respectabil m-a făcut „nesimţit“, convins fiind că a privi un artist cu totul altfel decât îl privea domnia sa şi restul lumii era un motiv suficient pentru a stigmatiza preopinentul. Această coborâre în registrul injuriei, acum 15 ani, a fost, se pare, începutul unui parcurs care reflectă abrutizarea şi vulgarizarea crescândă a discursului public şi jurnalistic din România. Articolele mele, sunt conştient, propun o perspectivă indigestă asupra artei: sunt iconoclaste, scrise fără menajamente şi împing cititorul undeva sub pufoaica de metafore câlţoase a artei, retezând propensiunile spre idealitate livrescă şi închiderile tehnice, idiomatice. Dar articolele acestea nu conţin injurii! Nu l-am făcut „bou“, „nebun“ sau „Jdanov“ pe niciunul dintre artiştii sau autorii cu care am polemizat, chiar dacă printre ei
s-au numărat oameni care au servit propaganda şi regimul comunist, uneori într-un mod odios. M-au interesat, atunci când a fost cazul, doar operele sau argumentele lor, nu persoanele. Izvorul insultelor nu este în articolele mele, ci în ura lor. Ura faţă de diferenţa radicală, faţă de unghiul ascuţit, neprielnic, din care este privită arta, ura faţă de ieşirea din limbajul de lemn al cronicilor şi al vernisajelor obişnuite, ura faţă de raportarea artei curente la istorie, ura faţă de încercarea de a aduce cititorul în imediata apropiere a locului în care arta hrăneşte sau sărăceşte sensul, fără a-l îmbrobodi cu litanii culturalist-spiritualiste, din care arta să iasă îmbălsămată, iar publicul năuc.
Faptul că am scris de pe o poziţie inedită şi solitară a făcut să par vulnerabil. Prima reacţie a fost aceea de a fi declarat un corp străin (nu sunt „român verde“, insinua Horia Bernea şi mă acuză Noua Dreaptă). Şi întrucât e vorba de oameni de înaltă statură morală şi de un bun gust desăvârşit, exterminarea nu se putea face cu vărsare de sânge. Aşa că s-a apelat la deversarea de epitete. Debordante, ele nu fac însă altceva decât să arate deruta şi fragilitatea celor ce le emit. Şi politicienii spumegă împotriva presei. Iar aceasta arată că presa a atins puncte nevralgice ale politicienilor. Şi creatorii spun despre comentatori că scriu minciuni, iar aceasta arată nesiguranţa creatorilor, nu neîndreptăţirea comentatorilor. Doar în cultura vizuală persistă această alergie la critica critică. Alergie care îl face pe Adrian Mihalache să-mi confere onoarea de inventator al „unui gen publicistic nou: cronica de artă ca pamflet“. Nu am asemenea pretenţii.
Critica, oricât de acidă, constituie normalitatea unui text de critică de artă. Adrian Searle scria în The Guardian că, la deschiderea unei expoziţii a faimosului colecţionar Charles Saatchi, acesta i-a spus (las totul în engleză din motive lesne de înţeles): „«Let me write your review for you», he said, enraged. «I am a cunt, this place is shit, and the artists I show are all fucked. Will that do for you?»“. Adrian Searle a mai avut prea puţin de adăugat: „I almost wish my views could be expressed with the same vigor, precision and exactitude. It would save a lot of time“. Convingerea mea este asemănătoare, anume că, folosind, pentru o artă expirată şi fadă, formule gomoase precum „amatorii şi cunoscătorii tind să-şi reîntregească fiinţa divizată într-o artă care să fie una cosa mentale“ (Adrian Mihalache), nu facem altceva decât să pierdem vremea. Lucrurile pot fi spuse direct şi la timpul lor. Recent, Matthias Weiss scria despre Noua Şcoală de la Leipzig că este o „clică“ şi că sub acoperirea publicitară a „cataloagelor opulente“ se ascund lucrări „lacrimogene, în culori aburite, aşa cum sunt acelea ale lui Neo Rauch“, care „nu vor ocupa decât o notă de subsol în istoria artei“. Este doar punctul de vedere al unui istoric de artă, nu al vreunui electronist sau nuvelist, cum se obişnuieşte în România. Aceştia din urmă, aplecându-se cu graţie, din an în paşte, asupra artei, constată că ea e bună aşa cum e, plăcut mirositoare şi bine uscată, ca o mumie.
Arta mumificată se potriveşte perfect tipului de speculaţie culturalistă în care se exersează, acum şi în revista 22, un Barbilian ce aspiră-n van la Barbu şi care nu face decât să întoarcă pe dos tezele mele, afirmând că „clasele subculturale nu caută, în religie, luminarea, ci alinarea. Cele hiperintelectuale nu sunt bigote, cum insinuează Kessler. Ele experimentează, testează, discriminează“. Eu nu am scris nimic despre luminare, alinare, bigotism etc.
Am scris doar că la noi cele două clase au o egală nevoie de Hrană (spirituală), lucru greu de contestat. Ambele frecventează liturghii, duhovnici, hramuri. E un fapt. Singurul. Cuvintele pompoase ale lui Adrian Mihalache nu constituie niciun argument: este imposibil de demonstrat că respectivele clase ar căuta „luminarea“ sau, dimpotrivă, „alinarea“, că hiperintelectualii sunt sau nu „bigoţi“ sau că ei „experimentează, testează, discriminează“. Acestea sunt fenomene interioare necuantificabile. Doar comportamentele sociale pot fi constatate şi măsurate.
Nicio cercetare empirică şi nicio judecată logică nu pot veni în sprijinul acestor alegaţii pe cât de preţioase, pe atât de goale de conţinut. Ele sunt simple teze eseistice, causerie fandosită pentru domnişori şi domnişoare, care, cel puţin în raport cu istoria noastră, pot fi uşor demontate (căci şi intelectualii interbelici simpatizanţi ai Legiunii au „experimentat, testat şi discriminat“ spiritualitatea ortodoxistă a Cuibului, adulându-l pe micul zeu Zelea-Codreanu până la pierderea discernământului). Beţia de cuvinte cumsecade nu aduce automat şi cumsecădenie. Ea poate fi un tobogan pe care aluneci uşor de la speculaţii la imprecaţii, iar de acolo chiar mai jos. Tot o farsă pseudoteoretică este şi plasarea clasei de mijloc în zona „filistinismului“, a unor „indivizi opaci la noutate şi experţi în calitate“. Să fie vorba despre indivizi precum Tzara, Breton sau Duchamp, artişti care au stors avangarda prin „epatarea burghezului“?
Din acelaşi registru al speculaţiilor generoase şi găunoase face parte şi clişeul opoziţiei de mentalităţi dintre spiritul continental european şi cel britanic, care ia în „derâdere orice problemă care tinde să depăşească planul practic, palpabil, cotidian“ (de parcă William Blake ar fi fost român sau bulgar!). Dincolo de platitudinile capşo-ţuţiste ale acestor reflecţii „antropologice“ sforăitoare şi dincolo de barbarismele (chiar anglicismele!) cu care le împănează Adrian Mihalache („rejectat“ etc.), trebuie să recunosc că, nevrând să fac paradă de nume, nu am menţionat că britanicul care îi reproşa lui Paul Neagu acel tipic „East European intellectual crap“ nu era nimeni altul decât Eduardo Paolozzi (asupra originii căruia nu are rost să insist), cel care a realizat primul colaj Pop Art şi care a trăit mult timp în Franţa şi Germania. Dar în ceea ce priveşte raporturile Europei continentale („încă sedusă de mirare…“, ca să recurg la inegalabilul lirism electronist) cu spiritualitatea, lucrurile pot fi aduse la zi, în Europa noastră, de aici şi de acum, cu unele din inscripţiile lui Klaus Stattmann, din lucrarea Fluc (Premiul „Otto Wagner“, 2007), expusă, până pe 28 noiembrie 2009, la Viena.
Confesiunea globală de (rea)credinţă începe astfel: „Yoga Goga Moga Muga Luga Gao Mao Tao“ şi continuă: „Spirituell Karusell Marcell Kapitell Modell Bordell“. Sigur că aceste cuvinte nu se compară cu profunzimea operei lui Vladimir Zamfirescu sau cu anvergura aceleia a lui Horia Damian. Dar parcă spun ceva foarte la obiect în raport cu scepticismul şi dezabuzarea spiritualităţii europene (continentale) actuale. Aceasta este calitatea artei vii, de a lua substanţă din timpul său şi de a-i da substanţă acestuia.
Aş putea să continui astfel şi să demontez fiecare dintre aşa-zisele hibe găsite în textul meu despre Horia Damian de către apărătorul său din oficiu. Dar asta nu i-ar ostoi ura. Şi ar însemna să acord credit astfel celui potrivit căruia am primit „observaţii aspre“ (de la cine?, unde ?) pentru o expoziţie de artă pe care am organizat-o (care dintre ele?, pentru că ocupaţia mea de mult timp este să scriu despre şi să expun artă). Să fie vorba despre Culorile Avangardei, expoziţie pe care am conceput-o în colaborare cu toţi cei 3–4 specialişti locali în materie, care a fost expusă în 7 muzee din ţară şi din străinătate, care are un portofoliu de 86 de articole în presa internaţională şi care a apărut şi la Euronews?! Posibil, niciodată nu poţi să mulţumeşti „specialiştii“, autori ai unor cercetări (desigur, fundamentale) în… fiabilitate, computere, teatru etc. Cele câteva sute de articole şi cele câteva zeci de studii publicate de mine (numai) despre artă, ca şi expoziţiile pe care le-am făcut nu înseamnă nimic în raport cu competenţa crasă a unui poligraf, a unui crainic de radio, a autorilor volumelor Când calculatoarele greşesc şi Nuţi, spaima Constituţii. Specialitatea acestora nu este discursul critic, ci discursul resentimentar. Textele lor nu sunt incisive, ci injurioase. Nefiind fondate pe experienţă şi cultură vizuală, nepunând în dezbatere idei, ci doar vorbe „frumoase“, ele nu aduc niciun beneficiu artei. Dimpotrivă, o otrăvesc. Blajin, dar sigur. //
