Pe aceeași temă
Andrei Makine a debutat acum treizeci de ani la Paris, cu romanul Fiica unui erou al Uniunii Sovietice, a cunoscut succesul abia cu a patra carte, Testamentul francez, care a primit și Premiul Goncourt, plus Médicis, în 1995, și a continuat să scrie într-o limbă franceză impecabilă, sporind misterul unei vieți despre care autorul nu a spus niciodată mare lucru. În interviuri, a dat mereu răspunsuri simple, de bun-simț, dar care nu dezvăluie nimic din ceea ce ascunde un scriitor care se menține rezervat/ îndepărtat precum Siberia în care s-a născut.
Romanele sale duc cel mai adesea spre URSS, cea din timpul comunismului, dar și cea de după dezmembrarea Uniunii, și spun povestea unui erou (eroine) umil(e), prin viața căruia (căreia) scriitorul atinge tema condiției umane în general. Cu o predilecție pentru suferințele neștiute, pentru sufletele mari, dar cu o aparență fizică modestă, pentru ravagiile istoriei asupra unor comunități sărace, pentru lumina harului care apare în cel mai nefericit dintre destine. Pe măsură ce trece timpul, în romanele scriitorului apare o critică netă a Occidentului, văzut ca prea materialist, văduvit grav și iremediabil de spiritualitate.
La un moment dat, Makine publică patru romane sub pseudonimul Gabriel Osmonde, în paralel cu cele semnate cu numele Andrei Makine, apoi, câțiva ani mai târziu, se decide să dezvăluie cine se ascunsese sub numele Gabriel Osmonde.
Ultimul său roman, Dincolo de frontiere (2019), a fost tradus recent de Editura Polirom, de către Daniel Nicolescu. Este altceva decât romanele lui precedente, trimițând la unul dintre romanele semnate cu numele Gabriel Osmonde, și anume Alternaștere (tradus de Editura Univers, în 2014).
Ca și Alternaștere, Dincolo de frontiere este o utopie. Romanul debutează cu un fragment care se va dovedi că face parte din manuscrisul unui roman, „Marea Strămutare”, scris de un tânăr, Vivien de Lynden. Naratorul primește acest manuscris prin poștă, de la mama autorului, ca să își dea cu părerea. Manuscrisul descrie o Franță a viitorului, în care populația Hexagonului, care azi numără peste 60 de milioane de persoane, va rămâne la doar treizeci de milioane, pentru că restul se vor fi exilat în Libia. Acești refugiați ar compune populația de alte origini, dar și francezi „de viță”, „progresiști”, „globaliști”, iar Franța ar deveni, în lipsa lor, spre binele ei, o țară conservatoare, tradiționalistă etc.
Naratorul, care nu are niciun fel de profil, face doar legătura între personaje, e de acord în mare cu viziunea tânărului autor belgian, dar nu crede că romanul poate fi publicat. Vizitându-și un prieten, nimeni altul decât Gabriel Osmonde, pseudonimul sub care Makine și-a publicat 4 romane, un ins care trăiește singur, află că acesta știa de manuscrisul lui Vivien și că îl și întâlnise. Spre deosebire de Vivien, Naratorul și Osmonde sunt critici nu doar față de „burghezii boemi” exilați în Libia, ci și față de burghezii standard, care ar rămâne în Franța.
Lucrurile se precipită, pentru că apare în scenă mama lui Vivien, Gaia, și-i spune naratorului că fiul ei s-a sinucis. Din dragoste pentru Johanna. Iar Naratorul simte că nu o poate lăsa singură pe această femeie care a pierdut tot, inclusiv speranța de a publica manuscrisul fiului ei. Gabriel pleacă să întâlnească o grupare de „diggeri”, în Abhazia, iar Naratorul și Gaia încep o inițiere destul de stranie.
„Diggerii” ne trimit la romanul Alternaștere, în care o grupare de oameni, mergând pe urmele cărții lui Theodore Godbarsky, „Cele trei nașteri ale noastre”, încearcă să se salveze de la decăderea continuă a omenirii. Ei se găsesc în Australia, în Tibet, în Africa. Conform gurului lor, prima naștere e cea prin care ajungem în viață, a doua e cea socială, prin care ajungem la bani, putere, prestigiu etc., iar a treia ar trebui să fie o re-naștere, o metanoia, complet spirituală. Experiențele lor, descrise în Alternaștere, sunt destul de abracadabrante, cum ar fi metapraxia, în care subiectul se conectează la niște electrozi și se poate transpune în lumea fantasmelor lui, trăindu-le cu intensitate, deși se află lungit pe o canapea. Apoi, în „Scurtul tratat al eliberării”, Godbarsky proclamă: „Ca să vă eliberați din această lume, omorâți-o, mai degrabă decât să vă omorâți voi înșivă”. „Diggerii” vor să îi „redea omului puritatea sa de la naștere” și, deși nu practică niciun demers revoluționar, scopul lor e să se ajungă la o revoluție, prin care omenirea să se salveze. Prolix, repetitiv, mult prea lung, romanul Alternaștere amestecă idei din diverse ideologii, făcând un mix confuzionant.
Romanul Dincolo de frontiere este mai mult un eseu decât un roman, pentru că nu avem nicio poveste, iar miza autorului este să vehiculeze prin intermediul personajelor Naratorul, Osmonde și Vivien (Gaia e mai specială) propriile lui idei despre lumea contemporană. Scriitorul se folosește de cele trei personaje pentru a-și expune viziunea asupra Europei din zilele noastre și începe cu critica politicii „migranților”, continuă cu critica acerbă a unui Occident văzut ca Sodoma și Gomora, dar și a dominației mișcărilor antirasiste, multiculturaliste și globalizante, pentru a ajunge la soluția salvatoare, din punctul lui de vedere.
Dincolo de frontiere este un roman provocator pentru prezentul Europei, pentru că tânărul Vivien de Lynden, belgianul care scrie „Marea Strămutare”, strânge în jurul lui un grup de tineri reacționari ca și el, așa-zișii „husari”, iar sinuciderea lui se explică prin faptul că a vrut să oprească un film documentar făcut de Johanna, film defăimător la adresa grupului „husarilor”. Tânărul profet Vivien e un fost traumatizat de descoperirea (din adolescență) că tatăl său e homosexual și dezgustat de militantismul umanitarist, de stânga, al mamei sale, care străbate lumea pentru a apăra cauzele tuturor „marginalizaților”, experiență pe care o va abandona, de altfel. Osmonde îl descrie pe Vivien ca pe un „Toulouse-Lautrec, dar blond”, ale cărui idei sunt „decadența unui Occident compromis de metisajul care îi macină înaltele virtuți”. Părerea lui Osmonde e că oamenii „nu caută o ruptură”, ci „vor doar să consume mai mult” și că lumea nu merită să fie salvată cu forța.
Viziunea lui Vivien asupra Franței, țara rămasă cu treizeci de milioane de locuitori, dar toți „curați”, e și mai neconvingătoare decât Franța lui Michel Houellebecq din romanul Supunere, devenită țară islamică, deși cei doi scriitori sunt foarte diferiți… Naratorul nici nu crede altceva, de aici necesitatea adoptării căii „celei de a treia nașteri”. Dar și aceasta este neconvingătoare, el propune o imagine ultraidilică, în care „diggerii”, care nu forțează pe nimeni să adere la… secta lor, îi ajută pe cei care li se alătură. Cultivarea pământului, departe de lumea dezlănțuită, renunțarea la orice beneficiu al lumii moderne, o viață spiritualizată, dar din care Dumnezeu lipsește (orice fel de Dumnezeu) și care are ca punct terminus o „trecere“ a „frontierei”, spre un „timp al perenității”. Această inițiere pe care și-o doresc Naratorul și Gaia este palidă, lipsită de consistență, dacă ne gândim să o comparăm fie chiar și cu inițierile descrise în proza scurtă a lui Mircea Eliade.
Din păcate, ultimul roman al lui Andrei Makine reia un roman eșuat, Alternaștere. Suntem departe de literatura care l-a consacrat, pe bună dreptate, pe Makine, în care găseam o poveste și, prin ea, umanitatea întreagă. Makine a făcut greșeala de a deveni gânditor privat în romanele sale.
Într-o Franță debusolată, el doboară, în cărțile sale din ultimul deceniu, societatea de consum, amestecul etniilor, „politica corectă”, stânga și extrema-stângă, globalizarea, cu un anumit accent pe degringolada moravurilor, având uneori și dreptate, ceea ce face totul foarte complicat, dar uitând să evidențieze că aceeași societate occidentală posedă libertatea de gândire, exprimare și acțiune, grație căreia se și poate exprima. Ceea ce nu ar fi posibil în Rusia, văzută de scriitor în toate romanele sale ca un bastion (unic?) al spiritualității.
Dincolo de frontiere este o utopie care și‑ar putea găsi admiratori, pentru că uzează de un limbaj foarte îndrăzneț, catalizează toate nemulțumirile legate de lumea contemporană, promițând o salvare, după ce a vituperat asupra prezentului. În zilele noastre, când trăim o criză multiplă, sanitară, economică, politică, identitară, acest roman poate fi perceput de către unii cititori ca profetic. //
ANDREI MAKINE
Dincolo de frontiere
Traducere: Daniel Nicolescu
Editura Polirom, București, 2020, 256 pagini
