Vămile feminităţii şi inefabilele ei

Este remarcabilă intuiţia şi înţelegerea lui Dan C. Mihăilescu, pentru care feminitatea acoperă registre şi nuanţe pe un portativ foarte larg, uneori cu note şi combinaţii care ating inefabilul.

Dan C. Mihăilescu, autorul volumului Cas­telul, biblioteca, puşcăria. Trei vămi ale fe­­minităţii exemplare, este nu doar un îm­pătimit al memorialisticii – a se vedea con­sistentul volum, Literatura română în postceauşism. I. Memorialistica sau tre­cu­tul ca re-umanizare (2004), tip de scriere pe care-l cu­noaşte nu doar la lectură, ci adesea la relectură –, dar şi un cititor rafinat, versat, autorizat, hedonist, epi­cu­reic şi profesionist deo­po­trivă. Cartea nu este pe de­plin nouă, sunt şi texte mai vechi în ea, dar corespunde unei orchestraţii subtile, unui efect de bricolaj ingenios care be­ne­ficiază de cuprinderea eruditului capabil să iden­tifice fiecare carte în biblioteca lui şi să de­cupeze fiecare citat revelator ca un şle­fui­tor de diamante. Pe de altă parte, nu tre­bu­ie să luăm modestia autorului drept mo­destă şi conjuncturală întreprindere bio­bi­bliografic-prosopografică dirijată te­ma­tic.

Prefaţa ne introduce în raţiunile de adâncime, în resorturile in­time ale cărţii, care evocă pro­filul unei feminităţi exemplare extrase din existenţa unor femei exemplare ca exerciţiu de admiraţie, dar, no­ta bene, şi ca validare a unui feminin pro­fil identitar al României. Care Ro­mâ­nie? Ei bine, această Românie este una a unor tempi passati, „vămile“ invocate în ti­tlu au fost deja „plătite“, de cele mai mul­te ori foarte scump, şi ele au fost tre­cute de aceste femei ale căror existenţe re­cla­mă, indiferent de poziţia lor socială, nu doar o aristocraţie a spiritului, cât mai ales una a sufletului. De altfel, această sca­ră a demnităţii merge de la ţăranca bu­co­vi­neancă Aniţa Nandriş la o reală în­tru­pare a regalităţii, Regina Maria. Dacă do­rim, genul proxim al acestor feminităţi exem­plare este nobleţea, pe care o invocă, deo­po­trivă, figura castelanei trăind adesea tu­multuos, a scriitoarei de vocaţie, al cărei spi­rit de observaţie marchează indelebil un profil existenţial al timpului său, a fe­meii educate în spiritul preţuirii valorilor şi a femeii „simple“, care trăieşte în ori­zontul demnităţii topite în fiecare act co­tidian.

În cazul unor personalităţi precum Lena Constante, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, Oana Orlea etc., biblioteca şi puşcăria in­tră în contact sau, mai precis, în coliziune. În plus, un liant al acestor destine rămâne scrisul, o preţioasă mărturie nu doar a unui timp al catastrofelor, cât mai ales a unor conduite care modelează exem­pla­ri­tatea după un tipar feminin. Jurnalul, me­moriile constituie textul în care Dan C. Mi­hăilescu, departe de orice militantism sau encomion, operează o serie de decupaje revelatoare şi ne-ar trebui propria noastră lectură pentru a vedea cum sunt cântărite aceste citate în ansamblul volumului din care au fost extrase. Deşi insistă asupra im­portanţei citatului revelator, co­men­ta­riul este, de asemenea, revelator şi cel ca­re dă sensul acestui minunat îndreptar de lectură. Povestea vieţii mele, cartea Re­gin­ei Maria, Umbre şi lumini. Amintirile unei prinţese moldave, volumul tradus din fran­ceză al Marucăi Cantacuzino-Enescu, Amin­tirile Zoei Cămărăşescu, corespondenţa Cellei Delavrancea relevă pentru Dan C. Mihăilescu o exemplaritate care nu este tur­nată în tipare eroice, un eroism al re­zistenţei, şi nici conturată de ceea ce Ro­dolphe Ra­petti numeşte un „eroism al re­flecţiei“ (l’héroïsme de la pensée), deşi nu ex­clude aceste două di­men­siuni, ci le ab­soarbe în ceea ce ţine de formula unei de­veniri. Spre formula unui eroism al re­zistenţei care nu implică în­să vo­lun­ta­ris­mul şi ac­ţio­nismul re­vo­luţionar tind vie­ţile co­ple­şite, sufocate, ostracizate sub regimul co­munist, vie­ţile acelor femei ca­re tra­versează experienţa car­ce­rală cu frun­tea sus. Au­torul reuşeşte să con­ci­lieze aceşti doi poli, două contrarii destinale, castelul şi închisoarea, sau cele trei tipuri, tipul castelan, tipul erudit şi cel ţărănesc. De­se­nul fin al unor feminităţi vibrante şi fra­gile precum Jeni Acterian sau Maruca Can­tacuzino-Enescu poate sta alături de sobrietatea de Vitorie Lipan a unei Aniţa Nan­driş sau Lena Constante fără a distona, fără a crea contraste irezolvabile.

Este remarcabilă intuiţia şi înţelegerea lui Dan C. Mihăilescu, pentru care feminitatea acoperă registre şi nuanţe pe un portativ foarte larg, uneori cu note şi combinaţii ca­re ating inefabilul. Nu personalităţi co­rec­te, perfecte, imuabile, ci o umanitate vie, care atinge uneori o intensitate co­ple­şi­toare a trăirii, de o dăruire care nu ex­clu­de hybrisul, de o exaltare care nu res­pin­ge ma­liţiozitatea şi incongruenţele. Mi-am dat seama abia după ce am parcurs toată car­tea, adică drumul de la castel la în­chi­soa­re, trecând prin bibliotecă, că par­tea a do­ua funcţionează nu ca o substanţă de con­trast, ci ca o dimensiune voit com­ple­men­tară pentru a rotunji feminitatea exem­plară într-un singur portret arc­im­boldesc.

Romantismul, dublat de lu­ci­di­ta­tea şi vo­lun­tarismul omului po­litic al Re­ginei Ma­ria, fervoarea romanţioasă şi in­tuiţia sen­si­bilă a Marucăi-Tescani re­pre­zintă te­me re­luate pe un alt portativ des­ti­nal în cazul lui Jeni Acterian, cu mi­nu­na­tul Jur­nalul unei fete cuminţi, şi su­por­tând o trans­fi­gurare a revoltei la Oana Or­lea, cu vo­lu­mul Ia-ţi boarfele şi mişcă, un fel de jur­nal de front carceral. Autorul intuieşte aceas­tă tensiune internă uneori în una şi aceeaşi personalitate, exemplară în cazul lui Jeni Acterian. „Între frenezia trăirii, fe­bri­citatea experienţei, cultul auten­ti­ci­tă­ţii, patosul narcisiac al exprimării nude şi patima faptei decisive – de-o parte, iar de cealaltă: spectrul ratării „cu orice preţ“, al „căderii în timp“ şi „realizării în eşec“ – relaţia e departe de-a fi (fost) una an­tagonică. Era una de fatală com­ple­men­taritate. (s.n.). Alergia la limită stimula frec­ventarea extremelor.“ O par­te dintre aceste personalităţi vul­ne­rabile şi pu­ter­ni­ce deopotrivă pot intra foarte bine ca exem­ple în capitolul românesc de­dicat ama­zoanelor de către Adriana Babeţi în ex­ce­lenta ei carte Amazoanele. O po­veste. Exis­tă în acest volum tăietura dis­cretă a unui ciclu al amazoanelor care pro­voacă des­tinul, pentru care existenţa este pro­vo­care. În aceeaşi economie simbolică a com­plementarităţii, aşa cum autorul o su­bl­i­niază, funcţionează şi Jurnalul lui Alice Voi­nescu care, sosind la scurtă vre­me du­pă Jurnalul lui Mihail Sebastian, „um­ple şi celălalt taler al balanţei“, ofe­rind chi­pul barbariei comuniste faţă cu bar­baria Dreptei, legionaro-fascistă.

„Împlinirea prin eşec“ este una dintre te­mele care intersectează majoritatea aces­tor trasee destinale, poate şi cea mai tul­burătoare, amintind cumva de ceea ce Pa­vel Chihaia numea „treptele ne­de­să­vâr­şirii“. Însă fraza revelatoare şi de o tris­teţe incomensurabilă a lui Louis Aragon la finele existenţei, „Mi-am stricat viaţa“ („Je gâché ma vie“), nu li se potriveşte. Nu avem o colecţie de vieţi ratate, risipite, ci, dimpotrivă, de vieţi exemplare prin forţa şi intensitatea şi curajul cu care sunt trăite, prin devotamentul şi bucuria de a regăsi în detalii un sens într-o lume scoa­să din ţâţâni sau cea a unor derizorii me­tisări. În mod cert, cu câteva excepţii (Ali­ce Voinescu, Oana Orlea, Annie Bentoiu), acest trăit nu se adună într-o operă cu multe file, ci cel mai adesea într-un unic volum, cum este cel al lui Jeni Acterian, şi, cu toate acestea, aceste cărţi devin em­blematice pentru condiţia feminităţii şi pen­tru înţelegerea unor epoci printr-o grilă de sensibilitate cu totul particulară.

Istoria, chiar dacă una la firul ierbii, se scrie la feminin şi ea aduce nu­an­ţele care lipseau. Dan C. Mihăilescu face loc acestei priviri, acestei pers­pective la genul feminin asupra is­to­riei şi înţeleg astfel o altă miză extrem de importantă a cărţii sale, ascunsă în pliu­ri­le fascinante ale evocării unor feminităţi sen­sibile, câteva imolate în mortarul dic­taturii comuniste. De altfel, autorul se sim­te îndreptăţit să afirme despre cel de-al doilea volum din Timpul ce ni s-a dat al lui Annie Bentoiu că „a apărut, în sfârşit, cartea din care se poate afla ce ex­pe­rienţă tragică au făcut românii după cel de-al doilea război mondial (...)“, aşa cum perspectiva lui Alice Voinescu devine complementul necesar al privirii de o acurateţe dureroasă pe care Mihail Se­bas­tian o aruncă epocii sale, o „epocă cu spi­narea frântă“, cum spunea Osip Man­del­ştam într-un minunat poem. Într-un fel, această feminitate exemplară, căreia, cu un talent care rămâne doar al lui, Dan C. Mihăilescu îi conferă elementul de coe­ren­ţă, punerea în tablou, constituie scriitura inefabilă a unei istorii care ar putea fi da­că am uni firele acestor destine între ele. În desenul ei se află o speranţă şi un re­gret, aşa cum volumul de faţă are sem­ni­fi­caţia unei esenţiale restituiri morale. //

DAN C. MIHĂILESCU - Castelul, biblioteca, puşcăria. Trei vămi ale feminităţii exemplare (Humanitas, Bucureşti, 2013, 196 p.)