Pe aceeași temă
Este remarcabilă intuiţia şi înţelegerea lui Dan C. Mihăilescu, pentru care feminitatea acoperă registre şi nuanţe pe un portativ foarte larg, uneori cu note şi combinaţii care ating inefabilul.
Dan C. Mihăilescu, autorul volumului Castelul, biblioteca, puşcăria. Trei vămi ale feminităţii exemplare, este nu doar un împătimit al memorialisticii – a se vedea consistentul volum, Literatura română în postceauşism. I. Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare (2004), tip de scriere pe care-l cunoaşte nu doar la lectură, ci adesea la relectură –, dar şi un cititor rafinat, versat, autorizat, hedonist, epicureic şi profesionist deopotrivă. Cartea nu este pe deplin nouă, sunt şi texte mai vechi în ea, dar corespunde unei orchestraţii subtile, unui efect de bricolaj ingenios care beneficiază de cuprinderea eruditului capabil să identifice fiecare carte în biblioteca lui şi să decupeze fiecare citat revelator ca un şlefuitor de diamante. Pe de altă parte, nu trebuie să luăm modestia autorului drept modestă şi conjuncturală întreprindere biobibliografic-prosopografică dirijată tematic.
Prefaţa ne introduce în raţiunile de adâncime, în resorturile intime ale cărţii, care evocă profilul unei feminităţi exemplare extrase din existenţa unor femei exemplare ca exerciţiu de admiraţie, dar, nota bene, şi ca validare a unui feminin profil identitar al României. Care Românie? Ei bine, această Românie este una a unor tempi passati, „vămile“ invocate în titlu au fost deja „plătite“, de cele mai multe ori foarte scump, şi ele au fost trecute de aceste femei ale căror existenţe reclamă, indiferent de poziţia lor socială, nu doar o aristocraţie a spiritului, cât mai ales una a sufletului. De altfel, această scară a demnităţii merge de la ţăranca bucovineancă Aniţa Nandriş la o reală întrupare a regalităţii, Regina Maria. Dacă dorim, genul proxim al acestor feminităţi exemplare este nobleţea, pe care o invocă, deopotrivă, figura castelanei trăind adesea tumultuos, a scriitoarei de vocaţie, al cărei spirit de observaţie marchează indelebil un profil existenţial al timpului său, a femeii educate în spiritul preţuirii valorilor şi a femeii „simple“, care trăieşte în orizontul demnităţii topite în fiecare act cotidian.
În cazul unor personalităţi precum Lena Constante, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, Oana Orlea etc., biblioteca şi puşcăria intră în contact sau, mai precis, în coliziune. În plus, un liant al acestor destine rămâne scrisul, o preţioasă mărturie nu doar a unui timp al catastrofelor, cât mai ales a unor conduite care modelează exemplaritatea după un tipar feminin. Jurnalul, memoriile constituie textul în care Dan C. Mihăilescu, departe de orice militantism sau encomion, operează o serie de decupaje revelatoare şi ne-ar trebui propria noastră lectură pentru a vedea cum sunt cântărite aceste citate în ansamblul volumului din care au fost extrase. Deşi insistă asupra importanţei citatului revelator, comentariul este, de asemenea, revelator şi cel care dă sensul acestui minunat îndreptar de lectură. Povestea vieţii mele, cartea Reginei Maria, Umbre şi lumini. Amintirile unei prinţese moldave, volumul tradus din franceză al Marucăi Cantacuzino-Enescu, Amintirile Zoei Cămărăşescu, corespondenţa Cellei Delavrancea relevă pentru Dan C. Mihăilescu o exemplaritate care nu este turnată în tipare eroice, un eroism al rezistenţei, şi nici conturată de ceea ce Rodolphe Rapetti numeşte un „eroism al reflecţiei“ (l’héroïsme de la pensée), deşi nu exclude aceste două dimensiuni, ci le absoarbe în ceea ce ţine de formula unei deveniri. Spre formula unui eroism al rezistenţei care nu implică însă voluntarismul şi acţionismul revoluţionar tind vieţile copleşite, sufocate, ostracizate sub regimul comunist, vieţile acelor femei care traversează experienţa carcerală cu fruntea sus. Autorul reuşeşte să concilieze aceşti doi poli, două contrarii destinale, castelul şi închisoarea, sau cele trei tipuri, tipul castelan, tipul erudit şi cel ţărănesc. Desenul fin al unor feminităţi vibrante şi fragile precum Jeni Acterian sau Maruca Cantacuzino-Enescu poate sta alături de sobrietatea de Vitorie Lipan a unei Aniţa Nandriş sau Lena Constante fără a distona, fără a crea contraste irezolvabile.
Este remarcabilă intuiţia şi înţelegerea lui Dan C. Mihăilescu, pentru care feminitatea acoperă registre şi nuanţe pe un portativ foarte larg, uneori cu note şi combinaţii care ating inefabilul. Nu personalităţi corecte, perfecte, imuabile, ci o umanitate vie, care atinge uneori o intensitate copleşitoare a trăirii, de o dăruire care nu exclude hybrisul, de o exaltare care nu respinge maliţiozitatea şi incongruenţele. Mi-am dat seama abia după ce am parcurs toată cartea, adică drumul de la castel la închisoare, trecând prin bibliotecă, că partea a doua funcţionează nu ca o substanţă de contrast, ci ca o dimensiune voit complementară pentru a rotunji feminitatea exemplară într-un singur portret arcimboldesc.
Romantismul, dublat de luciditatea şi voluntarismul omului politic al Reginei Maria, fervoarea romanţioasă şi intuiţia sensibilă a Marucăi-Tescani reprezintă teme reluate pe un alt portativ destinal în cazul lui Jeni Acterian, cu minunatul Jurnalul unei fete cuminţi, şi suportând o transfigurare a revoltei la Oana Orlea, cu volumul Ia-ţi boarfele şi mişcă, un fel de jurnal de front carceral. Autorul intuieşte această tensiune internă uneori în una şi aceeaşi personalitate, exemplară în cazul lui Jeni Acterian. „Între frenezia trăirii, febricitatea experienţei, cultul autenticităţii, patosul narcisiac al exprimării nude şi patima faptei decisive – de-o parte, iar de cealaltă: spectrul ratării „cu orice preţ“, al „căderii în timp“ şi „realizării în eşec“ – relaţia e departe de-a fi (fost) una antagonică. Era una de fatală complementaritate. (s.n.). Alergia la limită stimula frecventarea extremelor.“ O parte dintre aceste personalităţi vulnerabile şi puternice deopotrivă pot intra foarte bine ca exemple în capitolul românesc dedicat amazoanelor de către Adriana Babeţi în excelenta ei carte Amazoanele. O poveste. Există în acest volum tăietura discretă a unui ciclu al amazoanelor care provoacă destinul, pentru care existenţa este provocare. În aceeaşi economie simbolică a complementarităţii, aşa cum autorul o subliniază, funcţionează şi Jurnalul lui Alice Voinescu care, sosind la scurtă vreme după Jurnalul lui Mihail Sebastian, „umple şi celălalt taler al balanţei“, oferind chipul barbariei comuniste faţă cu barbaria Dreptei, legionaro-fascistă.
„Împlinirea prin eşec“ este una dintre temele care intersectează majoritatea acestor trasee destinale, poate şi cea mai tulburătoare, amintind cumva de ceea ce Pavel Chihaia numea „treptele nedesăvârşirii“. Însă fraza revelatoare şi de o tristeţe incomensurabilă a lui Louis Aragon la finele existenţei, „Mi-am stricat viaţa“ („Je gâché ma vie“), nu li se potriveşte. Nu avem o colecţie de vieţi ratate, risipite, ci, dimpotrivă, de vieţi exemplare prin forţa şi intensitatea şi curajul cu care sunt trăite, prin devotamentul şi bucuria de a regăsi în detalii un sens într-o lume scoasă din ţâţâni sau cea a unor derizorii metisări. În mod cert, cu câteva excepţii (Alice Voinescu, Oana Orlea, Annie Bentoiu), acest trăit nu se adună într-o operă cu multe file, ci cel mai adesea într-un unic volum, cum este cel al lui Jeni Acterian, şi, cu toate acestea, aceste cărţi devin emblematice pentru condiţia feminităţii şi pentru înţelegerea unor epoci printr-o grilă de sensibilitate cu totul particulară.
Istoria, chiar dacă una la firul ierbii, se scrie la feminin şi ea aduce nuanţele care lipseau. Dan C. Mihăilescu face loc acestei priviri, acestei perspective la genul feminin asupra istoriei şi înţeleg astfel o altă miză extrem de importantă a cărţii sale, ascunsă în pliurile fascinante ale evocării unor feminităţi sensibile, câteva imolate în mortarul dictaturii comuniste. De altfel, autorul se simte îndreptăţit să afirme despre cel de-al doilea volum din Timpul ce ni s-a dat al lui Annie Bentoiu că „a apărut, în sfârşit, cartea din care se poate afla ce experienţă tragică au făcut românii după cel de-al doilea război mondial (...)“, aşa cum perspectiva lui Alice Voinescu devine complementul necesar al privirii de o acurateţe dureroasă pe care Mihail Sebastian o aruncă epocii sale, o „epocă cu spinarea frântă“, cum spunea Osip Mandelştam într-un minunat poem. Într-un fel, această feminitate exemplară, căreia, cu un talent care rămâne doar al lui, Dan C. Mihăilescu îi conferă elementul de coerenţă, punerea în tablou, constituie scriitura inefabilă a unei istorii care ar putea fi dacă am uni firele acestor destine între ele. În desenul ei se află o speranţă şi un regret, aşa cum volumul de faţă are semnificaţia unei esenţiale restituiri morale. //
DAN C. MIHĂILESCU - Castelul, biblioteca, puşcăria. Trei vămi ale feminităţii exemplare (Humanitas, Bucureşti, 2013, 196 p.)
