Pe aceeași temă
Fiindcă au rămas atât de multe proiecte de făcut, amânate, chinuite de restricții, vacanța din 2021 a trebuit rânduită ca o valiză bine compartimentată, încât să încapă în ea și un pic de Adriatică, și Școala de Vară de la Sighet a studenților, și curățenia estivală a casei.
Partea I: divertisment și zbenguială
De la Timișoara până pe riviera Makarska, la Drvenik, sunt 1200 km prin Ungaria, pe autostradă, sau nici 800 km prin Serbia și Bosnia, drum greu pe văi, munți și canioane pe unde s-a filmat în anii ’60-’70 seria cu Winnetou și Old Shatterhand. Cu mașina, incluzând opririle obligatorii, faci 11-12 ore pe ambele rute. Noi am luat-o pe autostradă, mai ales că n-am ratat la întoarcere o escală la Budapesta să mergem cu Ionuț (6 ani) la celebra grădină zoologică construită în stilul Secession al anului 1866.
Cetățeanul român, supărat de decenii pe încetineala cu care se fac la noi drumurile, nu își poate reține un lung oftat văzând autostrăzile Croației care străpung munții cu tuneluri de kilometri, perfect luminate și semnalizate. Ca să nu mai vorbim de viaductele încălecând prăpăstii și țărmuri la înălțimi amețitoare. Iar când afli că autostrăzile construite pe relieful dificil al Croației sunt realizarea acelorași firme care lucrează și în România, mult mai lent și cu prețuri mai mari pe kilometru, zău că îți vine să-ți „lași baltă toate interesele”, vorba lui Topârceanu.
De ce mergem aproape în fiecare an pe coasta dalmată, de vreo 12-13 ani? Nu neapărat fiindcă e ieftin, fiindcă nu este. Dar alegem Croația fiindcă Adriatica e minunată mai ales în iunie, când aerul e parfumat ca în rai, iar marea este dulce în versatilitatea ei albastru-verde-argint. Mai trebuie spus că poți lăsa orice pe plajă și găsești tot acolo a doua zi, poți lăsa mașina descuiată că nu se fură, e curat, e simplu. Mai ales că noi, ca bănățeni, știm și limba: sârbo-croata, care este, politic vorbind, sârbă când suntem în Serbia și croată în Croația. Tinerii croați care n-au traversat perioada istorică a Iugoslaviei sunt mai ușor de convins că vorbesc altă limbă decât sârbii. Cum, de altfel, și moldovenii nu prea informați au putut crede o vreme că ei vorbesc o altă limbă decât românii.
Vara aceasta dominată încă de incertitudine n-a fost la fel de reușită la mare ca altele, când am plecat și ne-am întors fără griji suplimentare. Am pregătit o grămadă de hârtii, certificate de vaccinare, asigurări etc., ne-am neliniștit la cele două granițe, deși fără temei, cum am constatat. Nimeni nu ne-a întrebat de certificate. Totuși, grijile legate de sănătate nu au dispărut, după infarctul lui Doru, „dotat” cu cinci stenturi și plecat cu instrucțiuni stricte, precum și necesare precauțiuni. Ajunși la destinația noastră, Drvenik, am uitat de mască fiindcă aici parcă nimeni nu auzise de ea. Rarisim câte un chelner o avea sub bărbie, un fel de accesoriu inutil, doar pentru cazul că ar pica vreun control.
În rest, am făcut tot ce face omul plecat în vacanță la Adriatica: plimbare cu vaporul pe insula lui Marco Polo, Korcula, zbenguială în mare, o fugă în Bosnia-Herțegovina la Mostar, locul unde solidaritatea oamenilor a încercat să apere de bombardament splendidul pod de pe Neretva, Stari Most, construit în secolul al XVI-lea și lovit la capete de sârbi în 1991, în războiul fratricid din fosta Iugoslavie.
Partea „serioasă” a vacanței
Iulie, cu toată canicula care a dominat luna, am destinat-o treburilor intelectuale. Mai mult studiu, preparațiuni pentru Școala de Vară organizată de Freedom House la Sighet în colaborare cu Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, loc unic pe care l-au gândit, creat și edificat Ana Blandiana și Romulus Rusan. De fapt, Bursele unSettled, finanțate parțial dintr-un grant al Departamentului de Stat al SUA, au continuat proiectul Festivalului de idei, unde a fost dezvoltată o curriculă pentru studiul comunismului, cu o tabără sau școală în trei serii de studenți pentru cunoașterea diverselor și perverselor fețe ale totalitarismului românesc.
Le-au vorbit studenților Doina Jela despre torționari, Ana Blandiana despre libertatea „leneșă”, Germina Nagâț despre recrutarea elevilor ca informatori, Virgil Țârău despre distrugerea diplomației, Monica Macovei despre justiția ciuntită, Cristian Vasile despre cenzura artelor, Simona Preda despre profilul propagandistului. Andreea Dobeș și părintele Grigorie Benea au prezentat istoria închisorii Sighet și Memorialul Gherla, iar actrița Antoaneta Cojocaru i-a antrenat pe studenți în exerciții de dezvoltare personală.
Eu le-am vorbit despre fenomenul „frontieriștilor”, un fenomen de care s-au dezinteresat deopotrivă istoricii și autoritățile. Nici justiția nu s-a dovedit mai înțeleaptă când frontieriști care au făcut pușcărie, pe lângă bătăile primite și represiunile asupra familiei, au încercat să obțină de la instanță recunoașterea ca deținuți politici nu ca infractori, cum au fost condamnați înainte de 1989, când încercau să fugă din țară pentru libertate. Judecătorii n-au înțeles nimic și le-au respins acțiunile, lăsându-i pe viață cu sentințele de infractori și „dușmani ai țării”. Le-am arătat bursierilor unSettled filmul documentar „Li se spunea frontieriștii”, realizat la TVR Timișoara în 2000, de mine împreună cu Dan Rațiu, ca regizor, și le-am povestit cum au fugit din țară celebrități ca Nadia Comăneci și trupa Phoenix.
Contactul cu tinerii a fost, ca de fiecare dată, o experiență plină de surprize: o dată, fiindcă mulți s-au dovedit bine informați despre ce a fost în comunism, apoi fiindcă cei veniți să afle au fost deschiși să discute, să împărtășească amintiri din propria familie și să țină ochii larg deschiși la semnele potențiale ale autoritarismului, discriminării, xenofobiei care dau târcoale lumii noastre. Au fost și episoade amuzante: ajunși la Casa memorială Elie Wiesel, supraviețuitor al Holocaustului și laureat al premiului Nobel pentru pace, o studentă a avut revelația că Elie e... bărbat, nu fată.
Însă tocmai educația și instrucția incomplete se află în targetul unor astfel de școli de vară, menite să genereze „neliniștea” intelectuală atât de necesară democrației. Vizitarea impresionantului Memorial de la Sighet, ghidați de Ioana Boca, precum și a Cimitirului Săracilor, unde au fost aruncați martirii, de la Iuliu Maniu la ierarhi și prelați ai bisericii ortodoxe și ai celei greco-catolice, de la Constantin I.C. Brătianu la Sever Bocu și Constantin Argetoianu, aduce tinerilor ilustrarea cea mai dureroasă a tragediei provocate de comunism. I-am văzut pe studenți stând minute în șir în celulele fostei închisori transformate în camere tematice: distrugerea intelectualității, a minorităților, a artelor și chiar o încăpere unde reverberează vocile Europei Libere, sursa informațiilor interzise în epoca Ceaușescu.
Zilele pline ale taberei, cu cântec și dezbateri până în zori, au avut pentru câțiva dintre noi și o oprire inedită la cimitirul evreiesc, memorie a unei comunități majoritare până la al Doilea Război Mondial și aproape dispărute azi. Pietrele vechi, înclinate parcă în fața istoriei ostile, încă rezistă pentru a spune povești frumoase, povești înfiorătoare, povești ale oamenilor din Sighet.//
