Van Gogh / Artaud. Sinucisul societății

„Nimeni nu a scris, pictat, sculptat, modelat, construit, inventat vreodată nimic decât pentru a ieși din infern.“ (Antonin Artaud, Le suicidé de la société)

Artistului pare să-i stea bine un soi de ne­bunie, fabricată la nevoie, pentru a con­fir­ma un clișeu necesar. Antonin Artaud, pa­cient fidel al instituțiilor psihiatrice, se aplea­că asupra nebuniei lui Van Gogh în care vede o fantasmă necesară societății pentru a se apăra de vina de a-l fi con­damnat pe pictorul olandez la excluziune și, în final, la suicid.

Trecut prin ordaliile unei lungi in­ternări într-o instituție psi­hia­trică, Antonin Artaud, artist ve­he­ment și teoretician al teatrului cruzimii, scrie în penultimul an de viață eseul Van Gogh, sinucisul so­cie­tății. Manifestare a unei afinități expresive și totodată manifest împotriva unei for­mule interpretative, eseul lui Artaud vine ca răspuns la interpretările operei lui Van Gogh făcute cu instrumentarul psihiatriei, ce rețineau din expresivitatea artistului ex­clusiv aspectele care păreau să confirme alienarea acestuia. Artaud chestionează nu numai marginalitatea în care psihiatria l-a plasat pe artistul olandez, similară ce­lei în care se vedea pe sine proiectat, dar mai ales gestul interpretativ reducționist de a vedea în operă o panoplie de sim­p­tome și nimic mai mult. Dacă doctorul Fran­çois-Joachim Beer credea că poate de­cela schizofrenia lui Van Gogh, răspunsul lui Artaud, dat pe un ton când febril, când calm-profetic, denunță instituția psi­hiatriei, invenție a unei societăți tarate, pen­tru a se apăra de investigațiile anu­mitor conștiințe lucide superioare ale că­ror conștiințe divinatorii o supărau. Ri­dicolul terminologiei psihiatrice, îngus­ti­mea medicilor, care își epuizaseră re­sur­sele și inventivitatea pe parcursul celor no­uă ani de internare, se grefează pe sen­sibilitatea unui artist fragilizat de propriile suferințe, iar descoperirea circumstanțială a lui Van Gogh, după vizitarea unei ex­po­ziții la Musée de l’Orangerie, este re­ve­la­toare pentru Artaud. Descoperă o sen­si­bilitate compatibilă, o expresie artistică nu­dă și un destin ale cărui coordonate îi ali­mentează credința în sterilitatea psi­hia­triei, condamnabilă pentru simplitatea ci­nică pe care o arată, atunci când se con­fruntă cu o conștiință artistică autentică. Si­nucisul societății – pentru că, spune Ar­taud, societatea l-a pedepsit pe Van Gogh pen­tru păcatul de a i se fi refuzat și mai ales pentru faptul de a fi profesat o hi­per­lu­ciditate dureroasă. Nimeni nu ne sinu­ci­de niciodată singur, crede el, iar vina pen­tru moartea pictorului există în socie­tatea întreagă, grăbită să închidă, izoleze, diag­nosticheze artistul prin instru­men­tarul psihiatriei, în loc să se deschidă că­tre o altfel de înțelegere a ceea ce i se dez­văluie prin pictura convulsivă a lui Van Gogh.

In perioada 11 martie – 6 iulie a aces­tui an, la Musée d’Orsay poate fi vă­zută expoziția Van Gogh / Artaud. Le suicidé de la société, explorare a tex­tului lui Artaud și a interpretărilor date de acesta pânzelor artistului olandez. Cele peste 40 de tablouri de Van Gogh, aranjate cronologic și pe criterii tematice, sunt însoțite de comentariile lui Artaud ex­trase din textul invocat mai sus și de câ­teva dintre desenele acestuia. Dintre aces­tea, portretele sunt realizate ca urmare a terapiei prin artă la care îl îndeamnă doc­torul său, Gaston Ferdière. Una dintre in­tențiile expoziției, dincolo de inte­ro­ga­rea tex­tului lui Artaud, este căutarea zo­nelor de interferență dintre cele două sen­si­bi­lități. Mai precis, ce se află la originea aces­tei afinități? Sinuciderea la care e în­demnat de societate artistul, deși pare să fie punctul nevralgic și de coeziune al dia­lo­gului dintre cei doi, nu este decât reac­ția la un tip de înțelegere și profesare a ar­tei întru autenticitate. De altfel, și ima­ginile alese pentru expoziție sunt re­le­van­te: autoportretele lui Van Gogh, în care Artaud vede figura unui măcelar genial, sunt urmate de cele ale lui Artaud, iar ci­tatele din cei doi autori se întrețes. Textul comentează imaginea, imaginea deschide textul, iar dialogul dintre cei doi artiști es­te văzut ca un efort de înțelegere din par­tea lui Artaud a propriei expresivități, prin contactul cu forța expresivă a lui Van Gogh, cel care picta nu linii sau forme, ci lucruri din natura inertă în plină con­vulsie. Dincolo de similitudinile biografice văzute de Artaud, pictura lui Van Gogh îl im­presionează prin viața pe care o respiră și prin felul său direct de a spune ade­vărul, consecință a hiperlucidității artis­tului: Nu există fantome în tablourile lui Van Gogh, nici viziuni, nici halucinații. Există adevărul torid al unui soare la orele două ale după-amiezii. Mărturiei lui Van Gogh, care îi scrie fratelui său că își dorește să fie văzute portrele sale ca niș^­­te apariții, îi răspunde Artaud prin co­mentariile sale, ilustrate apoi de auto­por­trete, încercări de comunicare cu ce­lă­lalt, dar și explorări ale limitelor cor­po­ra­lului.

Expoziția aduce la lumină, după ex­presia lui Artaud, întâlnirea a două personalități alienate, în în­țelegerea comună, întâlnire ce are loc prin imagine și text, con­topite într-un limbaj menit să exprime, nu atât terapeutic, cât revelator, adevărul subiectiv al artistului. Artaud coboară în infernul de unde se iese prin creație, ca să se regăsească pe sine, sensibilitate am­pu­tată, trup supus ședințelor de elec­tro­șocuri, alterat de tratamentele me­di­ca­mentoase. Pledoaria lui pentru o altfel de înțelegere a lui Van Gogh, psalmodiată, ver­sificată, pornește din convingerea că ade­vărul artistului, ivit din exprimarea vieții înseși, îl poate condamna la ex­clu­ziune. Dincolo de spiralele versificate și de rotocoalele lexicale, Artaud expune ide­ea autenticității vocației picturale a lui Van Gogh, care nu este decât pictor și atât. Unul autentic, căci dezvăluie mereu adevărul care nu este niciodată real, dar în­tot­dea­una adevărat al artistului. Figura artis­tului, pe care Artaud o situează într-un soi de limb al lucidității, se pierde cel mai ușor atunci când societatea îi pune gând rău, căci luciditatea vine dintr-o teribilă sen­sibilitate, dintr-o deschidere prea ma­re către lume ce-l expune: În cazul sui­cidului, e nevoie de o armată de ființe ti­căloase pentru a îndemna corpul la ges­tul împotriva naturii de a se priva de pro­pria viață. Nebunia: o mare, veche ne­înțelegere, un fel comod și steril de-a su­foca geniul, conchide Artaud narcisiac, cău­tând ca prin apropierea de un destin, printre multe altele ilustre și damnate, să se salveze din infernul celorlalți.