Pe aceeași temă
Fiinţa noastră este esenţial dorinţă şi dor. Gândirea şi judecata, voinţa şi sentimentele, memoria şi imaginaţia, chiar şi experienţa senzorială sunt, dintr-un punct de vedere antropologic mai adânc, secundare.
Fiinţa noastră este esenţial dor către celălalt, orientat, dorinţă de relaţie. Social şi statistic, aceste afirmaţii sunt contrazise radical. Pentru că, în lumea sublunară în care trăim, schimburile noastre sunt marcate ireversibil de voinţă de putere şi posesie, de la cele mai evidente şi exacerbate forme până la cele mai subtile. Discrepanţa dintre ceea ce ne spun relaţiile de iubire autentice şi realitatea cotidiană ne conduce, implacabil, la o unică concluzie: socialul în care trăim, începând cu cele mai apropiate relaţii şi până la cele mai formale, nu se constituie decât ca o uriaşă patologie a iubirii. Nu trebuie să ne iluzionăm, dar nici nu putem uita determinarea originară a fiinţei noastre ca dor de relaţie, fără a ne falsifica adevărata identitate şi a accepta o formă sau alta de patologie.
Poate că numitorul comun al tuturor bolilor spirituale este reprezentat de o dublă modalitate existenţială de raportare: schimbul şi posesia. Si se oferă o finanţare, un post, un „avantaj“ şi totul se reduce nu atât la ceea ce dai înapoi, ci la reverenţa permanentă pe care trebuie să o faci sursei bunăvoinţei. (Reverenţa nu este însă respect!) Sursa este, desigur, întotdeauna abundentă şi mărinimoasă. În fapt, nu este vorba nici măcar de un schimb: cel care primeşte nu poate a priori oferi înapoi la acelaşi nivel.
Desigur, în peisajul general, există şi scurtcircuituri curioase. Apare încrederea care îţi oferă un cec în alb, apare alături de schimb sau în mijlocul lui gratuitatea ofertei. Modalitatea vie a relaţiei şi a vieţii, modalitate care nu este asigurată deplin, care poate constata că, măcar pentru un anumit moment, aşteptările (care sunt totdeauna ale propriei mele imaginaţii) au fost înşelate.
Este foarte greu să practici şi să vorbeşti despre un mod de a fi al relaţiei şi al dragostei în societate. Pentru că este vorba de realităţi diafane, impalpabile. Or, socialul este constituit din ceea ce se poate în mod grosolan apuca (cu degetele, cu ambele mâini, cu ranga). Semnificativ este că, în teoriile politice, iubirea nu joacă niciun rol constitutiv sau explicativ astăzi (o excepţie în cultura română trebuie semnalată: filosofia socială şi politică a lui Mihai Sora).
Spiritul creştin, spre diferenţă uneori de cultura sau religia creştină, este unul al Iubirii. Nu al emoţiei, nu al slăbiciunii, ci al relaţiei vii concentrate pe datele esenţiale ale fiinţei umane. Nu este esenţial să ai ultimul tip de maşină, să locuieşti într-o vastă vilă (în care lipsa copiilor strigă propria singurătate) sau o uriaşă bibliotecă de cărţi. Este esenţial ca în mijlocul unui trai material decent să te poţi oglindi într-un chip al Celuilalt şi această oglindire să se constituie mereu într-un dans, într-o mişcare armonioasă a spiritului & sufletului & trupului. Iar primordial în acest dans este că nu există o graniţă clară între relaţia de iubire cu alteritatea umană şi relaţia de iubire cu Dumnezeu.
Christos Yannaras, unul dintre cei mai mari teologi ortodocşi contemporani, publică în 1990 la Atena o mică scriere polifonică intitulată Scholium la Cântarea Cântărilor. Am preluat titlul traducerii americane (făcute de Normann Russell în 2005) drept titlu al acestor rânduri.
Este o scriere surprinzătoare care iese din cadrele cuminţi ale unei doctrine a Bisericii, fiind însă mult mai aproape de mesajul lui Hristos din Evanghelii. Nu este propriu-zis un comentariu la Cântarea Cântărilor, ci este vorba de variaţii filosofice, psihanalitice (Freud, Jung, Lacan), de istoria culturii şi de teologie pe tema iubirii.
Polifonia ideilor este unificată deci de tema relaţiei cu Celălalt, de tema iubirii. În spatele acesteia este schiţată o scurtă antropologie apofatică, antropologie caracteristică tradiţiei ortodoxe. (Forma muzicală a scrierii şi apelul la psihanaliză aparţin tradiţiei culturale occidentale.) A fi viu înseamnă a te împărtăşi şi mai ales a te oferi într-un întreg totalizator reciproc („reciprocal wholeness of self-offering“). A te lăsa dominat de natura care ne este proprie înseamnă a încerca să-ţi însuşeşti viaţa, înseamnă calcul, rezistenţă, ostilitate, reproş. Iar arta de a fi viu este una simultan dublă: „Dragostea şi moartea sunt gemeni: o invitaţie cu două tăişuri de a participa la realitate“. A fi viu ţine de modalitatea participării, a comuniunii de fiinţă, a atingerii. Natura aduce cu sine legea, necesitatea, iar modul necesităţii este instituţia.
Pe acest fundal, afirmaţia, care în carte survine tranşant, neaşteptat pentru o sensibilitate ortodoxă, poate fi înţeleasă în registrul adecvat : „Căsătoria şi iubirea sunt două realităţi – o instituţie fixă şi o dinamică liberă a vieţii“. Yannaras va reveni mai târziu în scriitura sa poetică, greu de sistematizat, şi va vorbi despre distincţia între căsătorie ca instituţie şi căsătorie ca iubire arhetipală. El nu exclude prezenţa simultană a celor două, dar am putea spune că autorul realizează că ele nu pot sta împreună decât printr-un efort dramatic, efortul de a practica arta vieţii şi a morţii.
Dacă existenţialii fundamentali ai fiinţei umane sunt modul vieţii şi modul naturii, categoria ontică centrală este frumuseţea. Frumuseţea radiantă, chiar cea nudă, fără angoasele păcatului, este opusă idolului plăcerii. Iar singurul răspuns adecvat la chemarea frumuseţii este mulţumirea doxologică care ia locul – ca dispoziţie fundamentală – angoasei lui Heidegger.
Un poem al Iubirii care nu se poate sfârşi decât cu un Te Deum laudamus, pentru că în avântul nefragmentat, lipsit de reticenţe spre celălalt, recunoaştem dorul originar către Celălalt.
