Pe aceeași temă
In toate cele patru piese din volumul lui Matei Visniec* elementul creator de ambianta teatrala sau de miscare dramaturgica este moartea. In Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal, cum precizeaza chiar dramaturgul, "actiunea are loc la Spitalul Central de Boli Mintale de la Moscova, în 1953, cu cateva saptamani înainte de moartea lui Stalin" (subl. mea). Masinaria Cehov evoca, daca se poate spune asa, moartea autorului Livezii cu visini, mai exact ultimele lui clipe de viata. Frumoasa calatorie a ursilor Panda povestita de un saxofonist care avea o iubita la Frankfurt înfatiseaza o sinucidere în doi. In sfarsit, actiunea din Recviem se petrece integral pe taramul celalalt, toate personajele din aceasta piesa reprezinta morti, "mortii patriei".
In ciuda omniprezentei mortii, nu e totusi nimic macabru în aceste piese. Fundamental poetica, dramaturgia lui Matei Visniec este asa întrucat se întemeiaza pe viziune, iar viziunile, "vedeniile" lui nu au nimic lugubru. Sunt mai degraba ironice, de obicei însa într-un registru crud si glacial, chiar daca nu lipseste o anume atroce tandrete. Din caracterul acestor "vedenii" de specie predominant onirica provine în buna parte puternica originalitate a dramaturgiei lui Matei Visniec, astazi unul dintre cei mai importanti si mai reprezentati autori de teatru din lumea francofona.
De altfel, cele patru piese cuprinse în acest volum au fost scrise în limba franceza, iar doua dintre ele, Istoria comunismului… si Frumoasa calatorie…, au si fost publicate mai înainte de edituri din Franta si Belgia, prima în 2000, cealalta în 1996. Matei Visniec nu si-a tradus însa acum pur si simplu piesele în romaneste, el le-a rescris, le-a recreat în limba lui materna, dovada în plus ca nu s-a convertit la orientarea dupa care dramaturgia nu ar apartine literaturii, iar dramaturgul nu ar fi scriitor.
Dintr-un adanc si probabil aristocratic dispret pentru regulile prozaice, elementare ale profesiunii de editor, volumul scos de editura Aula nu face însa vreo mentiune despre autor si opera lui de pana acum. Necesar, poate, ar fi fost.
Matei Visniec (n. 1956, la Radauti) a debutat cu un volum de versuri, La noapte va ninge, în 1980. Fara a renunta la poezie (a mai publicat înca doua carti de poeme, Orasul cu un singur locuitor, 1982, si Înteleptul la ora de ceai, 1984), a început sa scrie concomitent si teatru; din întinsa productie de atunci, neagreata de oficialitatile vremii, a mai apucat sa-si prezinte o piesa, pe la jumatatea anilor '80, într-unul din ultimele cenacluri ale tinerilor scriitori bucuresteni ("Cenaclul din Tei"), dar curand dupa aceea avea sa ramana în Occident. Stabilit la Paris din 1987, s-a consacrat exclusiv dramaturgiei, acum scriind însa în limba tarii de adoptiune. Dupa 1990, lui Matei Visniec i s-au reprezentat numeroase piese si în Romania, unde fusese dupa plecare un autor interzis. La editura Cartea Romaneasca i-au fost tiparite, în 1996, doua volume continand literatura lui dramatica din anii '80 scrisa în romaneste (Paianjenul în rana; Groapa din tavan). La aceeasi editura a aparut, în 1998, o prima culegere de piese scrise de Matei Visniec mai întai în franceza si apoi traduse pe romaneste de autor (Teatru descompus). Cartea publicata acum la editura Aula apartine aceleiasi serii: dramaturgul francez venit din Romania îsi repatriaza el însusi scrierile, cum facuse, candva, si Panait Istrati.
Libertatea de a fi un spectru
Poetica, dramaturgia lui Matei Visniec e însa despuiata de orice forma de lirism. O rigoare taioasa si eficienta însufleteste universul de vis delirant al acestor piese, unde absurdul capata o stranie consistenta. Situarea în proximitatea mortii sau chiar direct pe taram funerar confera miscarii dramatice o neobisnuita libertate. Intr-un chip doar superficial metaforic, despre multe dintre personajele lui Matei Visniec se poate chiar spune ca experimenteaza libertatea de a fi un spectru sau aproape un spectru.
Acesta e, de pilda, cazul scriitorului Iuri Petrovski, din piesa care da titlul culegerii publicate la editura Aula. Acesta primeste o misiune întrucatva ciudata, sa povesteasca prin scurte naratiuni istoria comunismului pentru internatii dintr-un spital moscovit de boli mintale. Explicatia acestei însarcinari, fiindca el fusese trimis acolo de Uniunea Scriitorilor Sovietici, este totusi cat se poate de logica: de vreme ce socialismul nu poate fi construit fara transformarea omului, iar literatura si arta "au un rol imens în transformarea omului", este normal ca un scriitor sa contribuie la vindecarea bolnavilor mintal, facandu-i "sa beneficieze si ei de binefacerile artei, ale literaturii", cum zice directorul stabilimentului. Care nu este un ospiciu banal, oarecare, ci chiar Spitalul Central de Boli Mintale de la Moscova. Trimisul Uniunii Scriitorilor este primit cu protocolul cuvenit, cu discursuri si cantece mobilizatoare cantate de corul institutiei, in cazul de fata corul bolnavilor mintal, unii dintre acestia fiind, nimic neasteptat pentru conditia lor, în camasa de forta. Directorul, ca buna gazda, îl prezinta pe trimis, face o scurta informare despre preocuparile, activitatea si realizarile unitatii, fara a omite sa-i precizeze oaspetelui ca detine o anumita pricepere în materie de scriitori. El vorbeste de altfel în numele unui impersonal noi, care nu se refera neaparat la lumea spitalului, ci mai curand la aceea din afara. "Noi, spune Directorul cu tovaraseasca gentilete aratandu-i camera în care va fi parcat, stim ca scriitorii iubesc natura. Dumneavoastra aveti nevoie sa vedeti arbori, sa vedeti cerul, sa vedeti pasarile care canta în arbori... Noi stim, draga Iuri Petrovski, cum e plamadit sufletul scriitorului, noi stim tot". Noi stim tot: un avertisment?! Spitalul, care seamana mai mult cu o puscarie decat cu un asezamant medical, este în orice caz o lume de umbre, o lume de dincolo, ce o reflecta însa în dimensiunile esentiale pe cea reala, de nu chiar i se substituie. Lumea concreta este oricum aici, unde directorul adjunct este convins ca scriitorul a fost trimis cu o misiune speciala si secreta, în urma unui raport facut de el prin care semnala ca "sub masca alienarii si a deficientelor mintale se ascund redutabili contra-revolutionari". Cum "povestirile scurte" prin care scriitorul înfatiseaza "istoria comunismului" asa cum îi ceruse Directorul, "la nivelul pacientilor", sunt socotite de Adjunct "reactionare, subversive si contrarevolutionare", el e sigur ca literatul nu e decat un agent provocator ce foloseste o ingenioasa solutie pentru "identificarea elementelor suspecte". Katia, asistenta medicala, îl agreseaza sexual pe scriitor, excitata la culme fiindca aflase ca Stalin îi daduse acestuia mana. Aceeasi, într-una din cele mai extraordinare scene ale piesei, cand Directorul îi reproseaza ca s-a culcat "cu debilii profunzi" ("Comunismul nu poate fi construit cu curve împutite ca dumneavoastra, Katia... Nu, asa ceva nu se poate, noi n-o sa reusim niciodata sa construim o societate noua cu curve împutite care se culca cu debilii profunzi") si ca nu-i ajung "lejerii" si "debilii medii", se justifica spunand printre hohote de plans ca vrea sa se culce cu toti cei care "l-au cunoscut pe Stalin". O face, desigur, din iubire mistica inevitabil isterica, fiindca altfel iubitul ei este Directorul însusi; începuta ca un exercitiu de sadism, scena se încheie luand o turnura masochista, de un nebun umor negru: cei doi cad în genunchi, plangand îmbratisati. Iar asta în timp ce nebunii joaca la "ruleta ferestrei", încercand sa ghiceasca daca prin fata unei ferestre acoperite va trece sau nu cineva, si cine anume. Un joc al asteptarii repetat pana cand, la sfarsitul piesei, apare fantoma lui Stalin, proaspat mort, împlinindu-se astfel prezicerea celui care paruse pana atunci nebunul cel mai nebun dintre toti nebunii. Beckett trecut prin filtrul unui rafinat cinism de sursa est-europeana.
Aceasta verva irezistibila, principal motor al evadarii din ambiante si împrejurari morbide, nu se exercita însa mecanic si monoton. In Recviem, unde "mortii patriei" se aduna pentru a pregati defilarea de dupa încetarea ostilitatilor, o enigmatica poezie se naste din meticuloasa inventariere a felurimii de decedati. Ritualul cazon al prezentarii trupelor ia chiar forma unui poem funerar - "Noi suntem gazatii, sa traiti!/Noi suntem cei fara mate, sa traiti!/Noi suntem ciuruitii de gloante, sa traiti!/Noi suntem calcatii în picioare, sa traiti!/Noi suntem facutii harcea-parcea, jumatate carne, jumatate srapnel, sa traiti!/Noi suntem scosii de ochi, ce lustruite sunt orbitele noastre, he, he, sa traiti!/Noi suntem împuscatii drept în inima, sa traiti!/Noi suntem înecatii, sa traiti!/Binecuvantate fie apele Patriei./Noi suntem cazutii din înalturi, avioane, parasute, ferestre, acoperisuri, turnuri de paza, sa traiti!/Noi am murit prin îngropare de viu, sa traiti!/Binecuvantat fie pamantul Patriei!/Noi suntem executatii, sa traiti!/Noi suntem mortii de frica, da' nu mai mirosim, sa traiti!/ Noi suntem mancatii de sobolani, traiasca sobolanii Patriei, sa traiti!/Noi am murit de beti ce eram, sa traiti, asta-i adevarul!/Noi suntem...". In Masinaria Cehov sunt introduse date istoriografice reale, stiute cunoscatorilor, cum ar fi confuzia dintre trenul mortuar care aducea un general mort în razboiul din Manciuria si cel în care se afla sicriul lui Cehov, în realitate trupul scriitorului fiind transportat de un vagon pe care scria "Stridii" (episodul este evocat în biografia scrisa de Henri Troyat). Aici accentul este însa pus pe continuarea existentei personajelor dupa moartea autorului care le inventase, forma de a-i prelungi de fapt acestuia existenta. In sfarsit, în Frumoasa calatorie a ursilor Panda... sinuciderea personajelor este prefacuta în filigran pentru o sublimata si foarte muzicala, "mozartiana", poveste de iubire. Matei Visniec, probabil cel mai important dramaturg roman contemporan, poseda si un vast registru tematic, nu doar o foarte personala libertate de vedenii, de viziune.
* Matei Visniec - Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal si alte piese, teatru, Editura Aula, 2001.
