Veghe. Sau cum să treci prin uşa îngustă a sufletului

Andreea Nanu | 30.07.2019

În „sala mică“ de la Unteatru am descoperit un spectacol „mare“. Am „vegheat“ împreună cu Grace şi Kemp, personajele lui Morris Panych, interpretate de Liana Mărgineanu şi Richard Bovnoczki.

Pe aceeași temă

Spectacolul regizat de Dan Lăcătuşu face o radiografie atentă a sufletului întors ca un arc în cochilia unei întrebări reluate, iar şi iar, cu disperarea anonimă a omului contemporan: „de ce?“. Povestea ia forma interesantă a unui dialog „surd“ între nepotul şi mătuşa care nu s-au mai văzut de treizeci de ani. Kemp primeşte o scrisoare prin care Grace îl roagă s-o asiste în ultimele clipe de viaţă. El renunţă la slujba promiţătoare (la „bancă“, în „oraş“) şi aleargă într-un suflet să-şi îndeplinească „datoria“. Redescoperim un bărbat şi o femeie, doi străini, doi exilaţi ale căror portrete se schiţează fin pe o pânză albă, de pe care timpul-trecut pare să fi şters totul. Şi dacă prezentul ar fi trebuit să fie tempoul reconcilierii, acesta devine, dimpotrivă, arena celor mai acerbe confruntări. Grace tace. De ce? Fiindcă neglijentul Kemp a încurcat adresele şi bătrâna nu este adevărata lui mătuşă. De ce tace Grace? Kemp are propriul lui răspuns, în care se condensează straturi de resentimente, frustrări şi acuzaţii. Tăcerea lui Grace devine fundalul confesiunii lui Kemp. Două suflete schilodite de singurătate se pun în lumină unul pe celălalt, într-o conversaţie care ne angajează şi, de ce nu, ne responsabilizează.

Nu este uşor să veghezi la căpătâiul unui muribund. Dar e cu atât mai greu să stai de veghe neîncetat la uşa propriului suflet, mai ales atunci când l-ai încuiat într-un ungher al fiinţei şi ai pierdut cheia. „Eu nu m-am schimbat“, îşi începe Kemp pledoaria în faţa mătuşii confuze, parcă implorând să fie recunoscut, primit înapoi într-o familie de care nu s-a bucurat niciodată. Întoarcerea lui e motivată de datorie, un simţ etic corupt de lehamite. Este limpede că încercările la care l-a supus viaţa au întărit în Kemp caracteristicile însinguratului, o stare în care se complace, cu o vinovăţie ce se traduce la exterior printr-un monolog dezlânat. Se interesează de înmormântare, alege muzica funebră „pe bandă“, sugerează chiar posibilitatea donării de organe. Încearcă, într-un cuvânt, să controleze situaţia. Şi pe sine, într-o situaţie-limită: aşteptarea morţii. Spectacolul s-ar putea numi şi onemanshow, doar că piesa lui Panych aduce acel element care ţine de intimitatea teatrului: relaţionarea. Deşi Grace tace până spre finalul piesei, tensiunea dialogului e mereu prezentă, descoperindu-ni-se într-un fascinant cronotop, o împletire de spaţii şi timpi decupate chirurgical, smulse fără anestezie din trecutul traumatizant al lui Kemp. Cine îşi mai iroseşte timpul veghind? Prezentul ne confiscă în totalitate. Iar trecutul, atunci când suntem obligaţi să ne confruntăm cu el, devine o sursă de blocaj. Kemp excelează la conversia amintirilor în polipi maligni. Cu o precizie maniacală, îşi aminteşte „marile evenimente“ ca tot atâtea eşecuri care se ţin lanţ şi îl subminează.

Timpul şi anotimpurile sunt martori neputincioşi ai prăbuşirii. Iarna e anotimpul „greţos“ în care oamenii se strâng laolaltă ca să alunge frigul, vremea în care Kemp era obligat să patineze: „aveam patine albe, înalte, purtam o căciuliţă albă, arătam ca o fetiţă şi eram atât de nefericit“. Detaliile nefericirii sunt rostite cu o sobrietate aproape stenică de Richard Bovnoczki, construind pe fragilitatea lui Kemp un personaj „alb“, care se doreşte imaculat şi absolvit de vina de-a exista. Însă pe acest fundal alb se colorează toate stările şi trecerile, de la răceală la furie, de la tonul recalcitrant la cea mai pură, caldă melancolie. Vine primăvara, prilej cu care Kemp are un licăr de fericire, o tresărire de emoţie inocentă. Însă şi aceasta dispare, întunecată de amintirile tenebroase ale adolescenţei în care descoperă că sexualitatea este un lucru murdar (cu finalitate incertă) şi visurile rămân cu noi doar ca să ne chinuiască. Vara este anotimpul stagnării supreme, în care totul pare să băltească. E sufocant de cald. Grace se încăpăţânează să trăiască mai departe, stârnindu-i indignarea. Lui Kemp nu-i rămâne decât să privească pe fereastră jocul nevinovat al copiilor. De fapt, nimic nu-i absolvă, nici pe ei, nici pe el, copilul care a fost şi căruia îi plăcea să le povestească extratereştrilor (purtând pe cap o cască veche de uscat părul) despre viaţa lui de familie. Îşi aminteşte de jocul de-a v-aţi ascunselea cu pisica, în urma căruia sperase ca părinţii să revină la sentimente mai bune, să se convertească la o viaţă normală. Deziluzie totală, fiindcă regăsirea pisicii este un motiv de bucurie mai mare decât propria lui apariţie în peisajul domestic. Dar niciodată neîmblânzit. Kemp este, el însuşi, un mare răzvrătit. Totul, în menajul familiei Kemp, suferă de o sălbăticie funciară; ei sunt adevăraţii „extratereştrii“ cărora alte fiinţe din spaţiu le-ar fi greu să găsească un corespondent. Toamna aduce cu sine un belşug de nefericire. E (ano)timpul în care deziluziile sunt sesizate cu maximă acuitate de cel care se maturizează dureros. E toamna în care călătoriile nu duc nicăieri, decât pe bancheta din spate a maşinii în care tatăl, depresiv, petrece ore întregi aşteptându-şi sfârşitul. Sau, dacă duc undeva, e doar în locuri sordide: internatul în care Kemp devine homosexual, „un travestit de unsprezece ani“, o caricatură de om pe care nu-l doreşte nimeni, obligat să asume o identitate şi un rol care nu i se potrivesc, care-l expun fără menajamente ridicolului. Toamna culminează cu apariţia „de vis“ a îndelung aşteptatei mătuşi Grace, care coboară dintr-un taxi luxos, cu părul ei negru şi cu o alură de mare doamnă, dar care, în loc să-l salveze, îl tratează „ca pe un scaun“. După plecarea ei, tânărul se gândeşte „ani la rând“„mai era loc şi pentru el în acel taxi“.

Kemp păstrează până la final o relaţie ambiguă cu timpul. Deşi cerşeşte, în subconştient, timp ca să relaţioneze autentic cu o altă fiinţă umană, sperând ca astfel să salveze ceva din viaţa irosită, o forţă învizibilă îl împinge înainte mecanic, cu tenacitate şi cruzime, cu o luciditate care-i sporeşte suferinţa. Deşi nu-i doreşte moartea lui Grace, el trădează ceva din intempestivitatea sinucigaşului care vrea, cu orice preţ, să-şi curme chinul de a fi. „Nu trebuie să rămâi în viaţă pentru mine, dacă mori... am să mă descurc!“ Criza îl întâmpină în momentele de trecere, de ritual gol. Vine Crăciunul, prilejul unei alte demistificări. Îşi aminteşte de lungul şir de sărbători chinuitoare în familie, în care mama beată „se prăbuşea în farfuria cu sos“, în timp ce tatăl, un antierou perfect, se străduieşte să-i explice că moş Crăciun nu există. Grace îi face un cadou, dar Kemp nu mai are exerciţiul acestor gesturi fireşti, nu mai ştie să primească. Cadoul rămâne nedeschis, de teama unei noi dezamăgiri. În cele din urmă, şi acest vis trebuie să se încheie. Sună poliţia. Kemp realizează că a greşit adresa şi mătuşa lui adevărată a murit demult (e chiar femeia de peste drum, a cărei imobilitate îi dăduse de bănuit), ţinând în mâini o fotografie cu el, din copilărie. Se simte înşelat, trădat de acelaşi timp care i s-a scurs printre degete, folosindu-l: „n-am fost nicăieri şi nu am ajutat pe nimeni“. E aici un alt fel de a spune „viaţa e în altă parte“. De fapt, lui Kemp i s-a întâmplat esenţialul, în timp ce el veghea în anticamera unei morţi anunţate: miraculoasa întâlnire cu Grace.

În ce constă miracolul? Kemp descoperă abia după ce se întoarce la Grace, pe care o abandonase intempestiv, într-un exit furios, Iubirea. Grace îi tricotase un pulover. „Are şi mânecuţe.“ Începe să descopere „detaliile“ fericirii. Regizorul Dan Lăcătuşu valorifică în jocul actorilor tocmai mesajul acestei fericiri ca sumă de detalii ce traversează textul, cu pulsul lor subtil, ca bătăile inimii pe un ecran conectat la viaţă. Felul în care Grace îi aduce un halat, grija cu care se fardează, valsând exuberantă, încercând să-i lumineze cele mai sumbre amintiri. Liana Mărgineanu ştie să tacă grăitor, construindu-şi personajul din mimică şi gesturi la început, pentru ca, spre final, să-şi rezume intervenţiile la câteva cuvinte esenţiale. „E dureros să nu fi dorit de nimeni.“ Sau „E pentru tine“. Replici scurte, ca nişte săgeţi care-şi ating ţinta. Kemp iese din carapace. Joacă cărţi. Plănuieşte cu Grace o călătorie la Paris. Dintr-o dată, ceea ce pare să fi fost o imensă greşeală devine sursa tuturor posibilităţilor. Nu mai există timpul în înţelesul pe care i-l dăduse până atunci, meschin şi fracturat de reminiscenţe amare, încordat într-o neîncetată „veghe“. Abia acum, totul se deschide spre viitor, ca speranţă. E intervalul întâlnirii, al unei iubiri consolatoare. Richard Bovnoczki e un Kemp cuceritor prin fragilitatea care ni-l face accesibil, uman. Privim cu compasiune la micile lui manii, dar şi la marile lui iluzii.

În cele din urmă, moartea vine. Depinde cum. „Te voi îmbrăca într-o rochie albă şi te voi prezenta tuturor ca prietena mea.“ E de ajuns o secundă finală cu sens, ca să fim răscumpăraţi. Scenografia realizată de Alexandru Ionescu susţine mesajul piesei. Kemp şi Grace fac înconjurul lumii şi al propriilor lor făpturi limitate într-o mică odaie, recompunând din doar câteva accesorii un univers personal; un univers - întrebare în care avem şansa să ne regăsim. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22