Viața privată sub asediu

Codrut Constantinescu | 04.02.2020

Masivul volum scris de Orlando Figes poate fi considerat și o istorie a mentalităților din Uniunea Sovietică în timpul lui Stalin.

Pe aceeași temă

Impresionantul volum „Vorbind în șoaptă. Viața privată în Rusia lui Stalin”1, scris de neobositul și inspiratul istoric britanic Orlando Figes, publicat pentru prima oară în limba engleză în anul 2007, se concentrează asupra terorii comuniste din perioada de apogeu a represiunii staliniste, care a afectat zeci de milioane de oameni, fiind descrisă din prisma a sute de martori obișnuiți, în fapt o imensă plasă cu sute de ochiuri aruncate asupra unei perioade teribile din istoria Rusiei, extinsă, după 1945, și asupra unor părți importante din lume. Argumentul autorului este clar încă de la început „Nu este o carte despre Stalin – deşi prezența lui se face simțită pe fiecare pagină – și nici în mod direct, despre politica regimului său; ea cercetează modul în care stalinismul a pătruns în mințile și sufletul oamenilor, afectând valorile în care credeau și relațiile dintre ei. Nu-și propune să dezlege enigma originilor Marii Terori sau să traseze evoluția și decăderea Gulagului, ci să explice cum statul polițienesc a putut să prindă rădăcini în societatea sovietică și să atragă în sistemul său terorist milioane de oameni obișnuiți, ca martori tăcuți și colaboratori”. În timpul Marii Terori staliniste au fost și categorii de oameni care s-au bucurat puțin atunci când nomenklatura bolșevică a fost asasinată, aparent fără noimă, de NKVD. Inevitabil, au apărut și glume, iar Orlando Figes menționează una. Agenții poliției secrete bat cu pumnul în ușa unui apartament în toiul nopții. „Cine e?”, întreabă omul dinăuntru. „NKVD, deschide!”. Bărbatul e ușurat. „Nu, nu”, le spune el, „ați greșit apartamentul, comuniștii locuiesc deasupra!”. Pe de altă parte, este de înțeles de ce uciderea nomenklaturii comuniste nu a suscitat cine știe ce simpatii în rândul țăranilor care fuseseră colectivizați cu forța, deportați în nordul Siberiei, sau în cel al rămășițelor țariste, care deja suferiseră valurile represiunii.

Orlando Figes oferă numeroase exemple de comuniști care nu puteau face distincția între viața privată și viața publică/politică, pentru că „bolșevicii respingeau în mod explicit orice distincție între viața publică și cea privată (...) Întreaga viață personală a membrilor de partid era socială și politică; tot ce făceau ei avea urmări directe asupra intereselor partidului. Acesta era înțelesul expresiei unitatea de partid – fuziunea completă a individului cu viața publică a partidului”. Din această perspectivă complexă, chestiunile aparent banale căpătau o cu totul altă dimensiune. „Să vorbești era primejdios în această societate. Discuțiile din familie, repetate în afara casei, puteau atrage după sine arestul și închisoarea. Copiii reprezentau principalul pericol, pentru că, în mod natural, erau predispuși să vorbească și prea mici ca să înțeleagă semnificația politică a ceea ce auziseră din întâmplare”.

Anii 1930 au fost, într-un fel pervers, anii de glorie ai Uniunii Sovietice, sub Iosif Stalin, căci sistemul sovietic a revenit la tradiția familiei clasice, devenită acum familie sovietică exemplară, după excesele de la începutul anilor 1920, familie destul de pudică, după chipul și asemănarea lui Stalin, care și-a întors fața și către industriile de consum, care permiteau un mai mare aflux de produse de strictă necesitate. Toate acestea și-au pus amprenta pe confortul și pe nivelul de viață al cetățenilor sovietici. Însă situația era departe de a fi roz. „Pentru cea mai mare parte a populației din URSS, anii 1930 au fost o perioadă de lipsuri materiale, și chiar pentru noua birocrație, care avea acces la magazine speciale, cu greu s-ar fi putut spune că mărfurile se găseau în cantități îndestulătoare. Unele estimări afirmă că, în prima jumătate a deceniului al patrulea, numărul de familii care primeau resurse speciale era de 55.000, din care 45.000 locuiau la Moscova. Bunurile oferite suplimentar le permiteau acestor familii să ducă o viață mai confortabilă decât a vastei majorități a cetățenilor, dar, după standardele occidentale, ele trăiau încă foarte modest”. Nomenklatura stalinistă primea în plus față de restul de populație 4 kilograme de carne, 4 kilograme de cârnați, 1,5 kilograme de unt, 6 kilograme de pește proaspăt, 20 de ouă sau un kilogram de icre negre. Ne dăm seama cât de prost se hrănea marea majoritate a populației, iar cozile la care se stătea sunt descrise de câțiva călători occidentali mai curajoși (precum A. Gide) în URSS.

Trauma Marii Terori staliniste, care a afectat atât establishment-ul sovietic, cât și minorităţile naționale (prin operațiunile naționale), a fost uriașă, căci afecta în mod direct raporturile din interiorul familiei. „Dispariția unui soț și tată punea familiile într-o situație extrem de dificilă. Soțiile îi repudiau pe soții care fuseseră arestați, nu neapărat pentru că îi credeau dușmani ai poporului, deși uneori posibilitatea aceasta li se părea reală, ci pentru că așa le era mai ușor să supraviețuiască și să-și protejeze familia (din acest motiv, mulți soți își sfătuiau chiar ei soțiile să-i renege). Statul exercita presiuni asupra lor să se dezică public de soți (…) Femeile trebuiau să dea dovadă de tărie de caracter și de mult curaj pentru a rezista presiunilor și a rămâne alături de soții lor”. Orlando Figes oferă numeroase informații despre evoluția Gulagului sovietic (colateral, ampla sa lucrare este și o istorie a Gulagului sovietic) având în vedere că viața privată din Uniunea Sovietică din timpul lui Stalin comunica în mod direct cu sistemul de represiune (Gulagul fiind ultima verigă). Discuții care astăzi ne par de-a dreptul banale, între prieteni, rude, în interiorul familiei, puteau duce direct la condamnări de 10 sau 15 ani de muncă în Gulag (condamnări pentru agitație contrarevoluționară, răspândirea de zvonuri alarmiste, mai ales în prima parte a celui de-al Doilea Război Mondial). În perioada acestuia, 15% din totalul armamentului folosit de Armata Roșie, o mare parte din uniformele militarilor și multe alimente au fost produse de forța de muncă sclavagistă din Gulag. Orlando Figes oferă exemplul regiunii penitenciare Norilsk, situată lângă Cercul Polar, unde se aflau mari rezerve de nichel, platină, cupru, dar și de cărbuni. Toate aceste bogății ale subsolului fuseseră descoperite încă din anii 1920, însă nu aveau cum să fie exploatate, căci muncitorii și tehnicienii liberi erau deosebit de refractari în a se muta într-o regiune cu condiţii meteo extreme (temperaturile ajungeau și până la -50 de grade Celsius, tot timpul se stârneau furtuni, șase luni pe an era întuneric, iar atunci când venea primăvara, prin mai, solul se topea brusc, transformându-se în mlaștină, oferind condiții excelente pentru apariția roiurilor de țânțari).

După dispariția lui Stalin în 1953, situația vieții private în URSS nu s-a schimbat radical, imensa frică din societate neavând cum să dispară dintr-odată. Chiar dacă reușeau să se întoarcă din Gulag, după mulți ani de calvar, supraviețuind unor experiențe traumatice teribile, oamenii aveau dificultăți mari în a se readapta la viața normală (cât putea fi aceasta de normală în vremea Uniunii Sovietice). Traumele i-au însoțit toată viața pe supraviețuitori. Nici eliberarea deținuților din Gulag nu a fost un proces ușor sau rapid, căci conducerea sovietică a tărăgănat procesul mai mulți ani, fiindu-i frică de revenirea în societate a milioane de oameni supraviețuitori, aflați în căutarea reabilitării, a căror apariție afecta alte milioane, care contribuiseră la trimiterea lor în Gulag și care i-au considerat stafii. Un milion de oameni au fost eliberați din închisori și lagăre prin amnistia din 27 martie 1953, cam 40% din populația totală a Arhipelagului, însă marea majoritate era formată din deţinuți de drept comun care aveau condamnări mici, de sub 5 ani, femei cu copii mici sau deţinuți ce atinseseră vârsta de pensionare (fiind lăsați, în mod generos, să moară mai degrabă acasă decât în lagăr).

Deținuții politic au fost excluși de la eliberare, iar cazurile lor trebuiau revizuite unul după altul, individual, de Procuratura sovietică. Până în aprilie 1955, fuseseră reanalizate 237.412 cereri de apel din partea deținuților, dar numai 44 au dus la eliberarea lor. Se știe acum că Hrușciov s-a folosit de acest dezgheț pentru a-și înlătura contracandidații la conducerea colosului sovietic, chiar dacă și el era mânjit de sângele vărsat în timpul represiunii staliniste, când fusese direct răspunzător de arestarea unui sfert de milion de oameni din Ucraina (el fiind de origine ucraineană), unde exercita funcția de secretar de partid, iar mai apoi, epurând organizația PCUS din Moscova.

Istoricul britanic se referă pe larg la traumele supraviețuitorilor, care nu i-au părăsit tot restul vieții. „Celor care se întorceau din lagărele de muncă forțată le era adesea foarte greu să restabilească relațiile cu rudele. După ani în Gulag, ce fel de viață normală de familie puteau ei spera să ducă? Nu aveau parte de consiliere psihologică sau de psihanaliză, nu au primit niciun fel de ajutor pentru afecțiunile lor fizice sau comportamentale, nici măcar o recunoaștere a traumelor pe care le-au trăit. Adesea, cei care s-au întors nu prea înțelegeau tensiunea în care trăiseră familiile lor sau grozăviile pe care le înduraseră în anii scurși de la despărțirea de ei. Indivizii din ambele tabere – cei reveniți din lagăre și cei rămași acasă – se simțeau respinși și înstrăinați”. Greu de înțeles pentru noi, acum, rămâne necesitatea unor foști membri de partid, care au fost condamnați la mulți ani de Gulag și care în mod miraculos i-au supraviețuit, de a fi reprimiți în rândurile Partidului, odată întorși acasă, după 1956. Era vorba de dorința lor de a continua să creadă în idealurile leniniste, care ar fi fost întinate de dictatura lui Stalin, în ciuda suferințelor atroce îndurate. Un savant de la Institutul Agricol „Lenin” declara în anii 1970 că „reprimirea în rândurile Partidului Comunist a fost cea mai mare fericire din toată viața mea”.

Masivul volum scris de Orlando Figes poate fi considerat și o istorie a mentalităților din Uniunea Sovietică în timpul lui Stalin, însă efectele stalinismului în viața privată a cetățenilor sovietici aveau să dureze cu strășnicie până la implozia sistemului, în 1991, și chiar după aceea, pentru că mentalitatea forjată în anii regimului totalitar stalinist era bazată pe o frică irațională. //

1. Editura Polirom, Iași, 2019.

// Orlando Figes

// Vorbind în șoaptă. Viața privată în Rusia lui Stalin

// Traducere: Justina Bandol și Mihaela Negrilă

// Ed. Polirom, 2019, 600 pag.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]sta22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22