Pe aceeași temă
E greu de spus ce poate face un oaspete surprins de razboi civil. Dar, in cazul in care trecatorul e arestat de furia unui razboi civil englez, lucrurile se clarifica: intrusul trebuie sa se converteasca. Fie se calugareste, sub o gluga care ascunde fata si impietreste credinta, fie jura supunere, cu speranta secreta ca va netezi dinauntru si pe dinauntru noua sa patrie adoptiva. Sambata trecuta, Fabio Capello a fost surprins izolat pe Villa Park si lovit napraznic de aceasta furie cu doua variante de subjugare. Capello a vazut, din tribune, fara sa scoata un cuvant si fara sa schiteze o tresarire, primul sau meci de contact cu domeniul pe care se crede ca ar urma sa-l pastoreasca in noua sa calitate-blestem de antrenor al Nationalei Angliei. Aston Villa-Manchester United, in turul III al Cupei Angliei, a fost o introducere de vehementa perfecta in arta raspicata a fotbalului englez, ca razboi civil, purtat cu si fara minge, dincolo de scor, in fata unui cor delirant care nu cere victoria, ci onoarea suprema a mortii prin epuizare. Aston Villa si Manchester United au facut, adica, un meci tipic de Cupa Angliei. Misterul si barbaria electrizanta ale acestei competitii vin direct dintr-o mistica inexplicabila care continua sa surclaseze, prin spectacol, fotbalul luxos din Premiership si sa sfideze, prin pasiune, toate presupunerile logice ale fotbalului nonenglez. Caci numai in Anglia reuseste Cupa sa genereze atata energie acerba si numai Cupa Angliei poate face dintr-un meci de fotbal fara rasplata o chestiune de fanatism pur.
Cupa din mana Tatalui
Cupa Angliei a incetat de mult sa mai insemne ceva in afara Angliei, acolo unde ierarhiile sunt fixate de coeficientii UEFA si de retortele Ligii Campionilor. In acelasi timp, o fascinatie sangeroasa si inaltatoare continua sa atraga multimi internationale spre meciurile engleze de Cupa si sa lase fara replica toate variantele judicioase si inteligente ale fotbalului jucat in competitiile europene. Un meci de Liga Campionilor incanta sau sfarseste prin a cultiva inteligenta observatorului. Un meci de Cupa Angliei impune, celei mai critice audiente, o regresie spre virtutile fotbalului limitat si o admiratie nebanuita pentru primitiv. Aston Villa si Manchester United au respectat fara cracnire codurile si ritualul. Nimic n-a lipsit de la aceasta orgie fara pauza de alimentare. Gazonul perfect a absorbit mii de alunecari la sacrificiu. Faulturile au fost putine, desi nimeni n-a terminat, de fapt, in picioare sau cu picioarele intregi. 35.000 de oameni au cantat fara oprire sau, cand n-au mai putut tine pasul nici macar cu cea mai primara dintre melodii, au facut un zgomot intunecat cu gatlejurile unei ostiri germanice, gata sa navaleasca din codru, asupra oricui si oricatora. Capello a fost martorul si prizonierul unui dezmat traditional care vine de demult si din adancuri. Capello trebuie sa fi simtit, pe toata lungimea sirei spinarii, esenta inapoiata si letala a fotbalului englez in stare bruta. Ce e cu adevarat uimitor e ca demonstratia s-a desfasurat in prezenta aritmeticii zdrobite: doar 9 din 22 au fost englezi si, cu toate astea, s-a jucat, de la un cap la altul, cel mai fidel si exact fotbal de expresie engleza. Ce spune asta despre viitorul acestui joc neinteles? Caci fotbalul englez, chiar umilit si compromis de recentul bluff din calificarile Euro 2008, ramane un joc aparte, inrudit cu fotbalul global doar in calitate de tata tragic, singur si neimpacat.
Fisa postului: dresor de urgii
Dupa o ora si jumatate de acceleratie traumatica, Aston Villa-Manchester United nu a lasat in urma scorul. United a castigat cu 2-0, doar pentru ca a reusit o gura de aer si doua contre in plus, intre minutele 80 si 90. Dar asta nu spune nimic despre o inclestare cumplita pe care Aston Villa o putea incheia, la fel de bine, cu o lovitura norocoasa de halebarda. Cei care au vazut meciul raman cu altceva: cu o anume intoxicatie care staruie ca o ameteala si face din revenirea la realitate o aterizare in static si banal. Esenta fotbalului englez e chiar aceasta forma de vertij, care n-are nevoie de clasa, ci de daruire si nu cere subtilitatea pasei laterale, ci angajarea directa, pe mingii aeriene, in mare viteza. Conditia de baza a acestui spectacol, ritmul. Fotbalul jucat englezeste e ciocnire neincetata de presiuni care refuza intermedierea si elaborarea prin mijlocasi. In aceste conditii, ritmul de joc atinge o alternanta vecina cu nebunia si se reduce la o suita de contre care lovesc, fara a da ragaz de recuperare apararilor sau timp de analiza spectatorilor. Tribuna e parte a acestui cult al asaltului si impinge din spatele unei cortine de sunet spre urmatoarea lovitura. Rezultanta e o forma jucata de zgomot si asfixie. In teren, pedestrimea reproduce zgomotul tribunei, iar in tribune corul reia sonor debandada ofensiva din teren. Circuitul e perfect inchis si energia trece, fara pierderi, de la tribuna la jucatori si inapoi. Stadionul e un teatru patimas care circula si modeleaza o energie fara sat, pana cand cineva observa ca meciul a luat sfarsit. Exista invinsi invingatori, dar nimeni nu pleaca acasa deposedat. Toata lumea e saturata si imbogatita de o descarcare de forte care a anulat, pe parcurs, gramajul subtil al scorului. Cand joaca asa cum trebuie, englezii nu pierd si nu castiga. Adevarat, insa, in cursul acestor sedinte de soc si acceleratie, echipa adversa e distrusa. Sau, dimpotriva. Dejucata de un fotbal subtil si eficace, Nationala sau clubul englez se pot trezi sfaramate de propria insistenta. Dilema e veche si a provocat atat marile triumfuri (intre care Liverpool - masina de nivelat adversari, de la mijlocul anilor ’80), cat si dezastrele complete (inaugurate de un 4-13, in nemaipomenita dubla cu Ungaria, acum exact 55 de ani). Capello n-a petrecut degeaba 90 de minute de impietrire pe Villa Park. Noul antrenor al Nationalei engleze are la dispozitie un pachet de dinamita complet lipsit de masura si inteligenta. Daca explodeaza in terenul advers, provoaca dezintegrarea adversarului. Incarcatura poate exploda, insa, la fel de bine in mana artificierului. Cu rezultate nu mai putin dezastruoase. Aici incepe, cu adevarat, misiunea lui Fabio Capello. Se poate transforma un antrenor ultraeducat de conversatia tactica in dresor de urgii?
Barry speaks catenaccio
Raspunsul e un "da" plin de speranta pentru Anglia si plin de inteles pentru jocul de culturi pe care fotbalul a invatat sa-l ignore, furat de amalgamarea nationala a eurocluburilor. Nu e, totusi, un "da" lipsit de paradoxuri. Asa de pilda, meciul de pe Villa Park i-a dat, cu siguranta, lui Capello motive sa creada ca a gasit in fotbalul englez acele elemente de sprijin care vor permite transfuzia de arta defensiva italiana. Cel mai bun un om de pe teren a fost Gareth Barry, un inchizator inepuizabil, de profil italian, plus senilele englezesti aferente. Barry e cazul tipic de convergenta a culturilor in fotbal, punctul in care stilurile si manierele sunt absorbite si unificate de suprematia functiei: reflexul defensiv e, totusi, universal, iar legenda care face din Brazilia marea exceptie uita, cu buna stiinta, armatele de mari fundasi si inchizatori brazilieni, de la Santos si Carlos Alberto, la Alex si Gilberto Silva. Punctul de sudura intre realismul speculativ italian si fundamentalismul fizic al fotbalului englez e de gasit in jucatori ca Gareth Barry. Capello a inteles cu siguranta unde e sansa si pe ce jucator anume poate conta ca translator. Evident, Barry nu stie o boaba italieneste, dar joaca fluent catenaccio. Daca exista cu adevarat o nepotrivire in mariajul anglo-capellian, atunci ea tine mult mai putin decat s-ar putea crede de fotbalul pur.
Desert continuu
Problema numarul unu nu e, deloc, faimoasa nepotrivire intre pragmatismul italian si asaltul suierator al englezilor. Traditiile sunt, desigur, diferite, dar tot traditiile comunica. Nimic nu impiedica valorile traditionale sa se recunoasca si sa se acomodeze reciproc. Din nefericire, epoca noastra, foarte aroganta cu traditiile, a adunat un bagaj urias si nedemn de prejudecati si aiureli docte pe tema a tot ce e mai vechi de 15 minute. Nu e de mirare. Nu ne mai pricepem si nu se mai pricepe nimic din trecut. In schimb, seductia valorilor de gratificare instantanee e totala. In fotbal, asta inseamna, pur si simplu, ca oricine e dispus sa declare falimentul fotbalului clasic italian, englez sau german, pentru ca oricine are la dispozitie, in orice clipa, succesul garantat al fotbalului metisat de pe "loop"-ul Ligii Campionilor. Nimeni nu mai are rabdare cu traditia, pentru ca poate plati un bilet sau o transmisie prin satelit si va obtine, pe loc, 90 de minute de fotbal "international" de mare calibru. Nimeni nu mai are timp sa tina cu o echipa fara superstaruri, pentru ca e mult mai usor si mai placut sa te abonezi la conducta cu satisfactii care te leaga de Chelsea, Arsenal sau Real. Aderenta la cluburile si fotbalul cu adevarat local scade. Acel gen de patriotism incrancenat care mizeaza pe traditie si pe renasterea ei, in urmatorul ciclu de performanta, a pierit. Sau a fost lasat la dispozitia asa-zisilor "provinciali", "incuiati" si "maniaci" care isi iubesc echipele din tata in fiu, nu pentru ca vor sa aiba tot timpul un desert ultrazaharos in fata. Din acest punct de vedere, Premiership e, in acelasi timp, mama dezradacinarii si inima traditiei. Acelasi campionat e basculanta care importa superstaruri si lagarul in care se joaca fotbalul de ocnasi al englezilor. Aici se va decide, pana la urma, sensul fotbalului viitor. Interactiunea capello-engleza e un capitol fascinant de istorie. Epilogul acestui act de confluenta si contradictie culturala va da probabil tonul fotbalului de maine.
