Virusul Domnului

În lumina publicității. Strigăte scandate de protest. Marșuri pe bulevarde, cu un to­nus euforic. Corp la corp cu forțele de or­dine. O identitate minoritară aruncată pro­vocator în fața celorlalți. Un patos misionar. Strin­gen­ță sub amenințarea unei funeste epidemii. Trupuri la­cerate. Și, la nevoie ex­hi­bat, dreptul la pro­mis­cui­tate – în jargonul de­pre­ciativ al unora.

În penumbra unei vile as­cunse de copacii parcului. Într-o familie complice. O ambivalență glisantă. At­mos­feră tihnită de vacanță. Bălăceală de pis­cină. Corpuri sportive și frumuseți idea­le (de nuduri antice). Mici hemofilii. Cu­plul subminat de distanță. Discreție. Per­sis­tența sentimentelor.

Sunt cele două fațete ale aceluiaș fenomen, ilustrate de două filme recente: 120 de bătăi pe minut și, respectiv, Strigă-mă pe nu­me­le tău. Reprezentative, fiecare, pen­tru câte un subgen al filmului gay. Cel mi­litant, politizat, cu perspective sociale largi. Și cel intimist, indiferent, în bună mă­sură, la o altfel de actualitate decât cea a cuplului. De fapt, deseori doar distanța fo­cală diferă, fiindcă cele două aspecte, ine­vitabil, coexistă. Filmul lui Robin Cam­pillo insistă pe practici sit in ale unor ac­tiviști civici, manifestații împotriva ipo­cri­ziei politice în epoca Mitterrand, parade gay pride ori ședințe aprinse de asociație. Cel al lui Luca Guadagnino - pe inițiere erotică, indeterminare sexuală, idilă de va­canță și hedonism campestru. Dar fer­voa­rea afecțiunii – cu riscurile de rigoare ală­turi de un seropozitiv – până la moarte nu lipsește în cel dintâi, așa cum spectrul Re­publicii de la Salò – și al lui Mussolini – bântuie încă discret regiunea vilei de evrei din cel de-al doilea.

Ne poate displăcea activismul – prea in­va­ziv, prea isteric, prea ideologic. Dar dacă azi lumea e, în anumite privințe, mai bu­nă ca în urmă cu ceva timp, meritul e și al lor – al celor care au făcut gălăgie pen­tru o cauză inițial impopulară. Acum circa un secol și jumătate sclavia încă prospera într-o Americă dominată de creștinism. Mulți clerici foloseau temeiuri biblice – apostolul Pavel a fost un sclavagist, iar pen­tru unii blestemul urmașilor lui Ham era încă viu – și găselnițe teologice pentru a bloca dezrobirea negrilor. Azi privim cu rușine sclavia de dinainte, dar aboli­țio­niș­tii au avut mult timp o viață grea printre contemporani. Și mai recent, femeile nu aveau drept de vot mai nicăieri în lume. Su­fragetele au fost ironizate la vremea lor, dar, fără o obstinație ce trezea destulă os­tilitate trufașă, nu s-ar vorbi azi de ega­litate de șanse între femei și bărbați. Îna­intea tuturor acestora, capitalismul a adus cu sine condiții de muncă jalnice, chiar și pentru copii. Două secole de lupte sin­di­ca­le au redus semnificativ, cel puțin în anu­mite țări, accidentele și bolile profesionale. Destule greve au înroșit, între timp, cal­da­râ­mul până ca revendicările să fie ascul­ta­te. Și dacă nu mai chinuim azi așa des ne­bunii – nu doar marii psihotici, ci și au­tiștii ori melancolicii – în azile cu practici inumane nu e doar meritul neu­ro­lep­ti­ce­lor, ci și al ciudaților adepți ai anti­psi­hi­a­triei. Și lista unor mutații de mentalitate pornite prin militantismul unui grup ini­țial restrâns e lungă.

Imagine din filmul 120 de bătăi pe minut

Dar decisiv nu e patosul, ci justețea cauzei. Și co­mu­niș­tii erau inițial o minoritate. Dar au adus, în cele din ur­mă, mai mult prăpăd decât promisa egalitate. Astfel în­cât trebuie să judecăm de la caz la caz. Nedis­cri­mi­na­rea homosexualilor e un pas înainte sau unul îna­poi? Să nu uităm că până nu demult articolul 200 îi putea trimite drept în celulă. Doar presiunile integrării europene au dus la abolirea lui, cu toată opoziția acerbă a lui Corneliu Coposu, un catolic fervent, ori a BOR, încă o dată cu două măsuri – una de ultragiată înfierare, al­ta de tolerare a propriilor (discreți) epis­copi sodomiți. Epidemia de SIDA a re­pre­zentat un turnesol în această controversă, cel puțin în lumea occidentală. Pentru unii a fost un semn evident al decadenței moravurilor – dacă nu o pedeapsă divină, măcar un efect al noii promiscuități fizio­logice (consecutive revoluției sexuale). Neo­conservatorii și evanghelicii au prins din zbor argumentul, gata să-și compare orașele cu Sodoma cea înecată în smoală. Despre cât de insidios au modificat per­cep­ția publică asupra noii boli astfel de aso­cieri a vorbit și Susan Sontag, pentru care confruntarea cu noul virus era doar ul­ti­mul episod într-o istorie venerabilă a cul­pabilizării bolnavilor. De altfel, dacă vrem să găsim cu tot dinadinsul păcate pe dru­mul răspândirii virusului, până la pro­mis­cuitatea homosexuală întâlnim altele: vâ­nătoarea de cimpanzei, transporturile mo­dernizate de colonialismul european, pros­tituția pentru noua mână de lucru ieftină, turismul (hetero)sexual. Cât despre pro­mis­cuitate, să nu ne grăbim să aruncăm piatra: poetul nostru național a murit sifilitic, iar sfântul nostru național a um­blat pe la multe Răreșoaie.

Pentru alții, în schimb, tocmai condiția de vulnerabilitate extremă a relansat dem­nitatea homosexualului, văzut deja nu ca un hedonist mai excentric, ci ca un su­fe­rind transfigurat. Care, ca și eroii din 120 de bătăi pe minut, nu renunță, ci iese la con­traatac, solicitând nu doar toleranță, ci și politici active în sprijinul sero­po­zi­ti­vi­lor. Mai concret: presiuni eficiente asupra unei industrii farmaceutice prea de­pen­dente de considerente comerciale, precum și favorizarea unei educații sexuale bazate pe prezervativ. Aspecte încă actuale, de alt­fel – companiile de profil investesc deja mai mult în marketing decât în cercetare, iar crizele în distribuția unor medicamente vitale pentru unii sunt recurente; în ace­lași timp, micul latex a rămas oaia neagră a papilor (și implicit a lumii catolice). Ti­nerii membri ai asociației Act Up își fo­lo­sesc timpul de viață rămas sfidând boala. Nu se lamentează, ci au energia disperării bi­ne canalizate. Provocările lor joacă și rol de euforizant anxiolitic, în contextul unor descurajări de înțeles. Sentimentul că s-au angajat în lupta cea bună e nu doar re­con­fortant, ci și stimulator. În astfel de con­diții, intimitatea nu se decantează departe de lumea dezlănțuită, ci în fugarele sale interstiții. Complicitatea e cel puțin la fel de densă în stradă ca în pat – o situație, în fond, mai degrabă rară. Prea adeseori spa­țiul privat e o oază, o compensație, da­că nu chiar un refugiu spasmodic, nu o prelungire a convergențelor publice. Între cele două e, dacă nu un hău, cel puțin o graniță. A fi mai mereu alături – când nu sunt în joc dependențe deplorabile – e un pri­vilegiu de militant (norocos). Care re­sim­te orgasmul politic la fel de intens ca pe cel erotic. O astfel de mai deplină to­vă­rășie e invidiabilă, cu condiția ca cea ca­re-i unește să fie o cauză nu doar ono­ra­bilă – și comunismul părea –, ci și res­pon­sa­bilă. Istoria le-a dat dreptate: profilaxia și politicile sanitare mai ferme (alături de inovațiile terapeutice) au scăzut sem­ni­fi­cativ incidența bolii numai acolo unde au fost aplicate cu consecvență. Cazul nein­fec­tatului Nathan, care uneori neglijează pre­cauțiile cu muribundul Sean, e unul fericit – de cele mai multe ori, însă, acesta e un context tragic. Dacă Philadelphia vor­bea despre discriminare și vulnerabilitate le­gală, 120 de bătăi pe minut vorbește des­pre militanță și solidaritate.

Lângă Cremona, într-o vilă de se­col XVI, suntem în cu totul altă lu­me decât pe bulevardele pa­ri­ziene. Și în cu totul altă situație existențială. Boala, nedreptatea și lipsurile sunt departe. Nimic ame­nin­țător în afara propriilor dorințe – la pre­zervativ nu se gândește nimeni. O pri­mă­vară erotică, de nimic presată. Trupuri se­ducătoare, într-o reciprocă râvnire. Mu­zi­că de pian, sculpturi grecești, comentariile lui Heidegger la presocratici, galerii re­nas­centiste, etimologii savante. Livezi, lacuri, pădurici, nopți de vară, cascade montane. Cultura și natura își dau mâna pentru a pregăti culcușul celor doi efebi.

Imagine din filmul Strigă-mă pe numele tău

Strigă-mă pe numele tău continuă stilistica lui Ber­tolucci din Frumusețe furată – în locul vilei toscane, una lombardă, iar în locul adolescentei în prag de inițiere erotică, un adolescent. Ca și predecesorul, Gua­dag­nino practică un intimism manierist, co­lec­ționând instantanee atent regizate, eli­be­­rate de constrângeri prea realiste. Nu lip­sește și o reverență făcută lui Antonioni – în loc de galeriile din Ferrara (din prima poveste din Dincolo de nori), cele din Cre­ma; în plus, Armie Hammer seamănă bine cu Kim Rossi Stuart. Dar și o reverență lui De Sica, ca și cum evreii din Grădinile Finzi-Contini ar fi supraviețuit miraculos și și-ar fi reluat hârjoana juvenilă într-un alt parc edenic, doar puțin mai în amonte pe Pad.

Guadagnino mai explorase la dol­ce vita – în precedentul A Big­ger Splash, de pildă, unde tra­gică e doar concurența erotică, într-un comparabil context de vacanță, doar într-un decor (sicilian) ceva mai torid. De data aceasta, afinitățile elec­tive homosexuale, extrem de discrete, pro­tejează și mai bine cuplul, pe care nimic exterior nu-l amenință. Scurtul preludiu heterosexual e doar un afrodisiac pentru adevărata idilă, potențată de delicatețea tem­porizatoare a celui un pic mai matur – un adevărat model pentru o epocă în care se vorbește mult de hărțuire și abuz. Pro­babil tocmai o anumită doză de inde­ter­minare sexuală – care conferă farmec me­tamorfozelor dorinței – face ca relația să rămână o aventură de vacanță. Nu e de exclus și o anumită duplicitate deja asu­ma­tă de american, crescut într-un mediu mult mai puțin tolerant decât cel al ado­lescentului de dincoace de Ocean. Tatăl ce­lui din urmă – la un moment dat oferă sfa­turi aproape de codoș – pare un bisexual refulat, care trăiește o compensație tar­di­vă prin experiența rară a fiului.

În orice caz, suntem într-o oază – mai mult sau mai puțin credibilă – a unei lumi mai degrabă homofobe, unde a fost nevoie de o cumplită epidemie de SIDA pentru a des­coperi că heterosexualii și homo­se­xua­lii sunt în aceeași oală. //