Pe aceeași temă
Filmul Memento (2000) arăta un regizor de mare subtilitate, reflectând la o temă la fel de complicată, cea a memoriei, acolo unde, în urma unui accident, personajul nu mai dispune decât de o memorie reziduală, de foarte scurtă durată, fiind obligat să-şi consemneze principalele informaţii care fac coerentă acţiunea lui. Frontiera dintre realitate şi ficţiune se estompa, o singură poveste, o unică acţiune obsesivă aglutinând datele existenţei şi conferindu-i un sens, acţiune uitată şi reluată iar şi iar.
Până la un punct, SF-ul lui Nolan este unul clasic, însă regizorul vrea mai mult decât un SF convingător, doreşte, la rândul său, să exploreze posibilităţi ca şi personajele sale. A controla un vis devine o posibilitate, însă Nolan îşi împinge personajul mai departe, până la perspectiva de a introduce pe cale onirică o idee, asemeni unui virus, în mintea cuiva, o idee în jurul căreia să se reorganizeze întregul univers mental. Cobb are perfectă dreptate în a sublinia capacitatea unei idei de a schimba lumea, ideologiile o dovedesc în fiecare clipă, însă nu acest orizont de posibilitate îl interesează pe regizor. Mintea, aşa cum o vede Nolan, se comportă asemeni unui organism, având propriul metabolism şi înregistrând orice formă de alteritate, încercând s-o distrugă prin intermediul propriilor „anticorpi“, atunci când aceştia nu sunt chiar programaţi şi antrenaţi să „ucidă“ intrusul. Visul este organizat la nivelul unui scenariu foarte bine pus la punct, scriptul este dictat de gazdă, un arhitect ridică o nouă lume mergând până la detalii, populând-o în felul unui joc pe computer. Pentru ca o idee să prindă rădăcină, este nevoie de ceea ce şi filmul solicită: o dramatizare, o naraţiune. Aici, „minţile“ puse în joc de Nolan gândesc corporatist, la unison, scenariul este cel al unui film de acţiune cu tot tacâmul, spectaculoase urmăriri, lupte de stradă, trupe de elită etc. Avem un mise en abîme oniric, pentru a implanta o idee în mintea noului proprietar al unei uriaşe corporaţii, Cobb trebuind să parcurgă mai multe niveluri, un vis în vis care se află în alt vis şi să se confrunte cu trauma adânc săpată în propriul subconştient: sinuciderea soţiei sale, Mal (Marion Cotillard). Întâlnirea dintre cele două instanţe survine în cele din urmă, dramatizarea fiind asigurată, moment în care aflăm cum pentru prima oară Cobb a plantat o idee în mintea soţiei sale, sugerându-i că realitatea aparţine visului, unde cuplul s-a refugiat şi invers, că la vida es sueño. Un vis perfect cu o altă durată decât a lumii reale asigură practic in extenso parcursul unei întregi existenţe. Sunt multe teme asupra cărora regizorul putea medita, însă creierul hollywoodian nu permite derapaje de subtilitate supralicitând dimensiunea consumeristă a fiinţei. Totul funcţionează ceas, un bun timing, prin care te telescopezi dintr-un vis în altul spre realitate şi ţi se împlineşte cea mai vie dorinţă: recuperarea propriei realităţi, a dimensiunii ei banale, domestice. Imaginarul extrem de convenţional al lumii onirice a lui Cobb, un imaginar de adolescent cu coşuri cu ochii în computer în timp ce se lasă manipulat de un videogame, vine la pachet cu melodrama, lovestory-ul psihedelic al cuplului exilat undeva într-un vis. Nolan lasă acest spaţiu de incertitudine activ - ce anume este vis, ce anume realitate? -, protagoniştii având la dispoziţie un obiect personal care să le confirme diferenţa dintre vis şi realitate, în cazul lui Cobb o vârtelniţă. În lumile imaginare, ea se învârte la infinit, în cea reală se opreşte după un număr de rotaţii. Altfel, ca şi într-un computer-game, odată ce un anumit nivel este depăşit, eşti proiectat pe următorul nivel cu un alt grad de dificultate.
Cam la acest fapt se reduce complexitatea filmului lui Nolan, convenţiile genului preiau controlul, iar minţile frecventate de Cobb, chiar şi propria sa minte, apar fixate în tipare recognoscibile departe de, să spunem, barocul Imaginariumului doctorului Parnasus al lui Terry Gillian, de cel al ludicului burlesc al lui Tim Burtton din Alice in Wonderland sau de visarea perpetuă cu ochii deschişi a personajelor lui Kusturica din Arizona Dream. Minţile în care Cobb intră nu au asimilat nimic din lecţia suprarealistă, nici din cea romantică a visului, din sumbrele tuşe onirice expresioniste, nicidecum din onirismele narcotice ale simboliştilor sau cele ale beatnicilor, din paradisurile artificiale, a se vedea în acest sens noul film al lui Gaspar Noé, Enter the Void (2009).
Lumea visului la Nolan este una concepută de ingineri-arhitecţi, cum este Ariadne (Ellen Page), lumi lipsite de afect, ori tocmai că în arie freudiană visul traduce o dorinţă încifrată la nivelul subconştientului şi servită uneori ca o poveste suprarealistă, visul este o dorinţă prohibită sau nu. Dimpotrivă, lumea visului la Nolan este ca un job, tura de noapte, birocratizat, masterizat, asemeni studiourilor de la Hollywood, specializate în filme de acţiune de unde îşi ia arhitectul lor recuzita. O altă dimensiune esenţială a visului lipseşte: imaginaţia. Există în acest sens chiar o precauţie importantă, aceea de a nu lucra cu datele propriei tale lumi, de a nu construi o arhitectură similară celei reale, pentru a evita pe cât se poate confuzia dintre vis şi realitate, însă, dincolo de nişte încercări în acest sens, nimic nu urmează invitaţia de a da frâu liber imaginaţiei. Cobb însuşi îşi transplantează propriul New York în vis, care se degradează lent nemafiind întreţinut oniric. Într-o oarecare măsură, există o explicaţie pentru o astfel de austeritate „realistă“, necesitatea de a face credibilă lumea visului care trece drept relitate pentru cel din mintea căruia Cobb scoate idei transformate inevitabil în safe-uri, căci ce altceva este ideea în capul unui corporatist decât un număr de cont într-un plic subţire, aruncat într-o inexpugnabilă cutie de oţel cu cifru. Cobb trebuie să se conformeze lumii celuilalt, însă toate aceste lumi sunt extrem de sărace imaginativ, nu oferă decât scenarii ieftine de acţiune pentru un blockbuster, cum este şi Inception. Există şi minunate imagini în filmul lui Nolan, momentul în care un nou arhitect se joacă în mintea sa pliind pur şi simplu o parte din oraş peste cealaltă parte, fără a-i distruge coerenţa dinamică sau imaginea unui tren al altui timp apărut din senin, care străbate carosabilul, deşi nu există şine pentru el. Cu un astfel de câmp de posibilitate la îndemână, Nolan nu face mai nimic. Din păcate, Inception oferă foarte puţin peste ceea ce oferă un blockbuster bine realizat, emite pretenţia unui mind game, însă stă modest ca provocare intelectuală; nimic care să-l scoată în evidenţă, un dialog memorabil, complexitatea unui personaj cu relativizările unei sensibilităţi.
Asemeni personajului din Arizona Dream pentru care visul era calea de acces către sufletul cuiva, mă întreb dacă filmul lui Nolan oferă accesul la vis ca spaţiu al imaginaţiei sau cheia unui suflet, a unei dorinţe, alta decât cea care, prin convenţie, constituie mobilul întregii acţiuni. Mă îndoiesc. Oricum, dacă doreşti să-ţi aminteşti de Christopher Nolan ca regizor autentic, nu există decât un singur cuvânt pentru asta: Memento. //
// Inception / Începutul
// Scenarul şi regia: Christopher Nolan
// Cu: Leonardo DiCaprio, Joseph Gordon-Levitt, Ellen Page, Marillon Cotillard, Ken Watanabe
// Distribuit în România de InterComFilm din 30 iulie 2010
