Vocile Gulagului

Antologia Gulag Voices editată de Anne Applebaum vine să întregească un tablou sumbru foarte vast, care nu s-a rezumat doar la experienţele descrise de cei câţiva clasici ai literaturii concentraţionare sovietice.

După succesul pe care l-a cunoscut pu­bli­ca­rea celebrei sale lucrări Gulagul. O is­to­rie¹, pentru care a fost răsplătită cu Pre­miul Pulitzer, Anne Apple­baum a primit credit de la Editura Universităţii Yale pentru a întocmi o succintă selecţie a mărturiilor celor care au trecut şi au ob­ser­vat în mod nemijlocit Gu­lagul sovietic - Gulag Voi­ces. An Anthology. Au­toa­rea americană a dorit prin această selecție să în­tă­reas­că concluziile şi importanţa sintezei sale, care se bazează într-o mare măsură tocmai pe aceste izvoare primare şi care aduc dimensiunea umană a su­fe­rinţei, dimensiune care dispare în stu­die­rea unor arhive seci, care deţin o in­for­ma­ţie statistică. Această adevărată ţară în ța­ră, sistem în sistem sau insulă într-un ar­hipelag a avut o extindere apreciabilă în perioada 1929-1953, când 18 milioane de oa­meni au trecut prin Gulag alături de al­te 6-7 milioane de „deportaţi speciali“, adi­că nu mai puţin de 25 de milioane de oa­meni, mai mult decât toată populaţia Ro­mâniei interbelice, nu mai puţin de 15% din populaţia totală a URSS.

Sunt prezentate pe scurt şi destinele celor că­rora le-au fost reținute pasaje din scrie­rile memorialistice, Anne Applebaum ofe­rind o imagine completă a Gulagului, fie­care pasaj preluat descriind o altă di­men­siune a iadului. În scurta prefaţă, Apple­baum afirmă că „mărturiile prezentate sunt selective, nu sunt ale criminalilor, co­laboratorilor sau ale acelor ţărani anal­fabeţi care au murit“. În plus, nu s-a ape­lat la autorii consacraţi ai literaturii con­cen­traţionare sovietice, precum Soljeniţîn, Şalamov sau Guinzbourg, care au fost tra­duşi în limba engleză. Anne Applebaum pre­feră autori mai puţin cunoscuţi care au reuşit să profite de scurtul interval de li­be­ra­lizare a spaţiului sovietico-rusesc din a do­ua jumătate a anilor 1980 până spre anul 2000, căci, se pare, aceste voci au de­venit incomodante pentru noul regim au­to­ritar instaurat de Putin. De ce? Pentru că nu se pretează la amplul efort de re­cu­perare a măreţiei Uniunii Sovietice la care se pretează autorităţile ruse actuale.

Povestea lui Alexander Dolgun es­te relamente fascinantă, căci el era cetăţean american, născut în Bronx în anul 1926. Tatăl său, afectat de Marea Criză, a decis ca atâţia alţi tehnicieni occidentali să-şi în­cerce norocul în URSS². Şi-a adus şi fa­milia, însă atunci când a dorit să plece, sur­priză!, regimul stalinist nu i-a mai lă­sat. Deja ştiau prea multe. Alexander a de­ve­nit funcţionar la Ambasada SUA la Mos­cova, până când a fost răpit direct de pe stradă de către MGB și deţinut din 1948 pâ­nă în 1956, neputându-se înapoia în SUA decât în 1971. Dolgun, odată în­tors acasă, şi-a scris memoriile. În pasajul reţinut, Dol­gun descrie interogatoriul extrem de dur la care a fost supus pentru a mărturisi, fiind lovit cu violenţă de anchetator. „Spune tot! Semnează!“ A reuşit să păcălească vi­gi­len­ţa supraveghetorilor care-l pândeau pentru a-l îm­pie­di­ca să doarmă (una dintre armele clasice din arsenalul poliţiei politice comuniste), trăgându-şi căciula lui din viața normală peste ochi, iar pentru a rezista psihic apelează la memorie, adu­cându-și aminte subiectul unui film. „Îmi era foame încontinuu. Scădeam în greu­tate în fiecare zi (...) Gura şi ochii au început să se înţepenească într-o gri­ma­să, care mi-a rămas în continuare în­ti­părită pe faţă atunci când nu sunt su­rescitat sau râd şi chiar şi atunci mi se spune că-mi întunecă ochii. Masca mea de fier nu a dispărut niciodată şi cred că nu o va face niciodată.“

În afară de mărturia lui Gustav Herlig Gru­d­ziński, pe care am tratat-o separat³, Anne Applebaum, o bună cunoscătoare a spa­ţiu­lui cultural polonez, mai reia un pasaj al unui supravieţuitor polonez al Gulagului, Kazimierz Zarod, care avea 26 de ani în mo­mentul în care a izbucnit cel de-al doi­lea război mondial. Ca mulţi alţi polonezi, a fugit din partea ocupată de Germania na­zistă în estul Poloniei, unde a fost capturat de NKVD, care a fost intrigat de rusa ex­ce­lentă pe care o vorbea. Spion! Însă fa­milia lui Zarod trăise înainte de revoluţia bol­şe­vică în Rusia. La fel precum Gru­dziń­ski şi alte zeci de mii de militari polonezi (evi­dent, nu şi ofiţerii împuşcaţi la Katyń şi în celelalte locuri), şi Zarod s-a salvat în 1941 prin înrolarea în Armata lui An­ders, ca­re a luat drumul Teheranului, apoi a fost îmbarcată în vase către Cape Town şi, de acolo, în Marea Britanie. Ne gândim cât de greu şi-a dat acordul Stalin faţă de această masivă şi prematură evadare în masă - un calcul politic rece, atât de ca­rac­teristic lui Stalin (doar strâns cu uşa putea ceda şi, har Domnului!, în 1941 ușa era foarte fierbinte). Zarod şi-a scris în 1990 memoriile, din care Applebaum reţine pa­sajul intitulat O zi din lagărul de muncă corecţională nr. 21, care seamănă foarte mult cu mult mai celebra zi din viaţa lui Ivan Denisovici. Ritualul descris este apro­ximativ acelaşi: scularea la 3 di­mineaţa, nu­­mărarea şi renumărarea deţinuţilor aliniaţi în rânduri de cinci (în cazul în care nu ie­şea număratoarea, aceasta se putea relua de mai multe ori, în timp ce deţinuţii dâr­dâiau în frig), formarea brigăzilor de mun­că din 30 de deținuţi. La muncă se pleca în jurul orei 5.30 dimineaţa, în acordurile unei orchestre formate din deținuţi cu ap­titudini sau trecut muzical. Muzică înăl­ţă­toare, fireşte. Amuzant este că după ce ul­timul detaşament trecea spre taiga, mem­brii orchestrei lăsau instrumentele mu­zi­cale şi se îndreptau și ei către locurile de mun­că, unde rămâneau până la 6 seara. Şi Zarod descrie raportul foarte strâns între hrană şi muncă. Toate aceste mărturii con­cordă asupra faptului că era nerealistă şi încercarea de a îndeplini cota individuală. Atât Şalamov, cât şi Soljeniţîn afirmă că cei care reuşeau să o îndeplinească, la un mo­ment dat, o făceau cu un preţ uriaş, la scurt timp după sucombau. Pentru în­de­plinirea a 75% din normă se primeau pe zi 800 de grame de pâine neagră din se­ca­ră, abia dospită. Pentru doar jumătate, 700 de grame, iar sub 50% raţia care ducea la o moarte sigură: doar 300 grame pe zi. Măr­turia lui Anatoli Jigulin, care a pe­tre­cut cinci ani în Gulag chiar şi la Kolîma, în minele de uraniu, relevă metodele de a scăpa de muncă, bine prezentate şi de Var­lam Şalamov, şi, mai ales, ştiinţa de a te automutila, astfel încât lovitura să pară un accident de muncă. Pentru Jigulin, ce­le mai frumoase zile din Gulag au fost pe­trecute în spital.

Isaac Filstinsky, născut în 1918, a fost un cunoscut expert în cultura şi lim­ba arabă, fapt care nu l-a scutit de un scurt stagiu în Kargopollag (în Nordul îngheţat) între 1949-’55. Ulterior şi-a descris experienţa în volumul Mărşăluim sub pază. Applebaum a reţinut un capitol în care Isaac Filstinsky descrie trans­for­ma­rea totală suferită de o tânără femeie re­cent sosită în lagăr, lăsând acasă un soţ şi un copil mic, pierdută complet în peisaj şi care după mai mult timp devine o co­la­boratoare a administraţiei, ciclul în­che­in­du-se prin căsătoria cu un crud maior NKVD. O transformare completă care pu­tea uneori să apară şi pentru că forţa de constrângere a sistemului era teribilă. Po­vestea lui Lev Korlev este şi mai sur­prin­zătoare, căci el era un comunist idealist care a ajuns chiar maior în Departamentul politic al Armatei Roşii în timpul răz­bo­iu­lui. Asistând la violurile şi masacrele la ca­re s-a dedat Armata Roşie în Prusia Orien­tală, a fost ultragiat, adresând cu naivitate o scrisoare de protest superiorilor săi. Un destin asemănător cu al lui Soljeniţîn, că­pi­tan de artilerie şi pe frontul din Prusia Ori­entală, de unde a şi fost arestat tot pen­tru că trimitea scrisori neconforme. În 1954, după nouă ani de Gulag, a fost rea­bi­litat, Korlev scriindu-şi memoriile cu ti­tlul Să fie păstrat pentru totdeauna (alu­zie la ştampila care era aplicată pe do­sa­rele personale ale deţinuţilor - umbrele tre­cutului trebuiau să-i însoţească până la moarte) în anul 1975, ele fiind publicate iniţial în străinătate.

Lev Razgon a făcut parte din elita conducătoare a Partidului, însă în anul 1938, în cadrul re­pre­siu­nii interne, a fost arestat îm­preu­nă cu soţia sa, fiica unuia dintre fondatorii CEKA, mort într-un lagăr de tranzit. A petrecut 18 ani în Gulag, fiind eli­berat abia în 1956. Fidel crezurilor uma­niste ale Partidului, a cerut să fie re­in­te­grat, renunţând la această calitate abia în 1988. A devenit unul dintre cofondatorii aso­ciaţiei Memorial din Rusia. În frag­men­tul ales, Razgon zăboveşte asupra por­tre­te­lor psihologice diverse ale admini­s­tra­to­ri­lor-torţionari ai lagărelor. „Printre ei erau atât deştepţi şi stupizi, buni şi răi, bi­ro­craţi şi fanatici. Şi milioane de oameni erau la mila lor.“ Razgon îl descrie cu mul­tă acurateţe pe primul şef de lagăr pe care l-a cunoscut în lunga sa existenţă car­cerală, un ucrainean limitat intelectual, ca­re primea oricât de multe convoaie i s-ar fi trimis de la Centru, fără să se plângă de insuficienţa mijloacelor, pentru că ştia foar­te bine că rata mortalităţii nou ve­ni­ţilor era atât de mare, încât locurile se eli­berau rapid. Autorul dă exemplul con­vo­iului său de moscoviţi, care în august 1937 era format din 517 oameni, însă în pri­mă­vara următorului an nu supravieţuiseră mai mult de 27⁴. În fiecare noapte, în la­găr mureau 20-30 de oameni. Aceeaşi rea­litate a normei de hrană, insuficientă pen­tru că era legată strâns de îndeplinirea nor­mei, o imposibilitate. Razgon scrie că, având un regim alimentar format doar din 300 de grame de pâine şi două boluri cu fier­tură, în maximum două săptămâni oa­menii se umflau şi, după două-trei zile de diaree incontrolabilă, mureau. Deja când începeau să se umfle nu mai era cale de în­toarcere. Indiferent de natura umană a şefilor de lagăr, presupunând prin absurd că nu ar fi fost complet dezabuzaţi (cu toa­te că acesta era criteriul de admitere în sis­tem) sau indiferenţi, marja lor de manevră era limitată, pentru că sistemul Gulagului era axat, în perioada stalinistă, pe ob­ţi­ne­rea unor rezultate economice foarte con­crete. Care nu puteau fi obţinute decât prin exploatarea la maximum a forţei de muncă sclavagiste, având în vedere şi pu­ţinătatea mijloacelor tehnice propriu-zise. Razgon descrie o astfel de situaţie, în care şeful de lagăr era umilit în timpul radio-conferinţelor care se ţineau în fiecare sea­ră între centrul grupului de lagăre şi toţi comandanţii de lagăr, care trebuiau să ra­porteze îndeplinirea (şi în ce măsură) pla­nului în acea zi. După ce pelagra a afectat dramatic populaţia lagărului, în 1941 nu mai avea cine să muncească, cu greutate găsindu-se deţinuţi care să tragă săniile cu cadavre.

Antologia editată de Anne Applebaum ar merita tradusă şi în limba română, pentru că vine să întregească un tablou sumbru foarte vast, care nu s-a rezumat doar la experienţele descrise de cei câţiva clasici ai literaturii concentraţionare sovietice. //

// ANNE APPLEBAUM (ed.)
// Gulag Voices. An Anthology

// Yale University Press, 2011

Note:

1. Apărută pentru prima dată în 2003; versiunea în limba română publicată la Editura Humanitas, 2011.
2. Care se afla în plin proces de industrializare și avea mare nevoie de astfel de cadre înalt calificate (mai ales că în acea perioadă achiziționa multă tehnologie vestică).
3. Vezi Mirajul normalității, în 22, nr. 4/2014, p. 10.
4. 20-30 fiind transferați în alte lagăre, datorită expertizei tehnice pe care o aveau.