Pe aceeași temă
Asemeni atâtor alţi exponenţi ai modernităţii, William Faulkner are un statut literar paradoxal- invocat, elogiat, inclus în toate listele canonice, el este rareori citit în afara unui cerc de iniţiaţi ce îi include pe studenţii de la litere sau de la limbi străine. În absenţa contactului direct cu o operă vastă şi proteică, ceea ce domină este clişeul de receptare ce face trimitere la ilizibilitatea scriiturii sale. Este mai comod, în cele din urmă, să te referi, cu falsă erudiţie, la acel Faulkner inventat de lexicoane şi de cursuri universitare. Vulgata impusă în şcoli scuteşte cititorul de orice efort autentic de iniţiere. Este aceasta una dintre servituţile condiţiei de clasic.
Monumentala sinteză a lui Mircea Mihăieş, “ Ce rămâne. Wiliam Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha”, se naşte din această voinţă de confruntare cu texul însuşi, confruntare încurajată de erudiţia versatilitatea interpretului. În cazul lui Mircea Mihăieş, vocaţia de anglist şi americanist se grefează pe un foarte jucăuş şi postmodern gust al frecventării culturii populare. Minunata carte dedicată lui Leonard Cohen este un exemplu strălucit de ieşire al savantului din turnul său de ivoriu, după cum exegeza chandleriană este un veritabil tur de forţă stilistic. Întoarcerea la Faulkner este semnul unei vocaţii hermeneutice fără odihnă.(1)
Performanţa cărţii lui Mircea Mihăieş este remarcabilă, în măsura în care, fără a a abandona rigoarea unei linii critice întemeiate pe o bibliografie faulkneriană impresionantă, ea oferă accesul la un Faulkner inteligibil celor de astăzi. Obstacolul pe care Mircea Mihăieş îl depăşeşte este legat de maniera radicală în care textele lui Faulkner inovează scriitura romanului. Reputaţia lui Faulkner, ( a celui din ” The sound and the fury”, spre exemplu), este aceea a unui autor dificil, care renunţă, deliberat, la semnele familiare ale naraţiunii. Miza lui Mircea Mihăieş este temerară. Trecând de zidurile stilistice care îi înconjoară domeniul imaginar, istoricul literar reconstituie biografia profundă a operei şi cartografiază elementele mitologiei sale personale. “ Ce rămâne ” este un remarcabil şi nuanţat ghid de iniţiere în arcanele lumii faulkneriene.
Ipoteza critică a lui Mircea Mihăieş se organizează în jurul tensiunii dintre modernitatea textului, pe de o parte, şi substanţa locală şi nostagică a conţinutului operei sale, pe de altă parte. În terminologia lui Virgil Nemoianu, Faulkner este un tipic reprezentant al “ secundarului “ în literatură, una dintre acele voci care, aşa cum notează Mircea Mihăieş, este legată inextricabil de matricea unei lumi care se duce. Tratamentul narativ nu anulează calitatea ficţiunii de a fi un document care vorbeşte despre crepusculul unui Sud intrat în letargie istorică. “ Localismul “ lui Faulkner nu este doar o opţiune biografică, şi şi una intelectual- programatică. Coborârea către Sud este calea care îl aduce pe scriitor în vecinătatea mitului.
Sudul lui Faulkner se alimentează nu doar din materia memoriei comunitare, ci şi din stratul fecund al tradiţiei occidentale. Tragismul scriitorului american mobilizează resursele antice, ca şi cum în acest colţ uitat de Americă destinele eroilor greci ar avea un corespondent modern. Pesimismul faulknerian nu este doar expresia sensibilităţii locale şi paseismului. El traduce existenţa unei filosofii personale în care damnarea, decadenţa şi rasa se întâlnesc, spre a modela profilul unui tărâm imaginar pe care Faulkner şi-l revendică. Textele sale, atât de îndrăzneţe şi inovative formal, cuprind şi testamentul Sudului. Decalajul dintre dinamismul american de esenţă whitmaniană şi întunericul care se revarsă din ficţiunile sale este dramatic. Tonul faulknerian este dominat de această amprentă a greutăţii trecutului. Sudul lui Faulkner este mai apropiat, în mecanismele sale de memorie şi de singurătate, de Europa- predeterminarea destinelor prin păcatele strămoşilor îl aşează pe Faulkner în vecinătatea tragediei Atrizilor. Ca şi Europa, mai veche sau mai nouă, Sudul lui Faulkner este imposibil de extras din această ţesătură de crime şi vise. Modernismul romancierului prelucrează o materie narativă” reacţionară” şi melancolică. Ceea ce Mircea Mihăieş califică ca fiind un hibrid şocant, ( contrastul dintre forma modernistă şi conţinutul de ariergardă al prozelor sale) conferă unicitate şi stranietate operei sale. Şi explică paradoxurile receptării, sedusă cu precădere de meandrele artei sale narative.
Impregnată de referinţele la sacru şi la tradiţie, saturată de memorie şi întoarsă către sine, lumea lui Faulkner este o lume ce posedă consistenţa olfactivă bolnavă a conacului domnişoarei Christina. Ficţiunile lui Fauklner se nasc în acest spaţiu în care vinovăţiile nu mai pot nici uitate, nici înlăturate. Este reversul acelei efigii “glamour” pe care Hollywoodul o proiectează asupra Sudului. Nu este acel Sud al balurilor şi eleganţei, ci Sudul remuşcărilor şi al păcatului. De pe un alt versant istoric decât autorii de secol XIX ai Noii Anglii, Faulkner este obsedat de această vină a strămoşilor care apasă pe cei de astăzi. Saga sa îşi are propria ei literă stacojie, ce traversează generaţii. Natura sumbră a celor mai multe dintre textele sale este reflexul familiarităţii cu aceste portrete de familie pe care scrisul le trezeşte la viaţă, dând umbrelor vocea de strigoi a păcătoşilor.
Redescoperită la capătul recitirii suple şi rafinate a lui Mircea Mihăieş, saga faulkneriană nu are nimic din aerul prăfuit al clasicilor elogiaţi, dar rareaori citiţi. Ea rămâne textul viu şi vital în care Sudul îşi transferă, intact, întreaga sa forţă hipnotică, dar şi monumentul ce ilustrează capacitatea prozei secolului trecut de a se reinventa, stilistic.
(1) Mircea Mihăieş, Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha, Editura Polirom, Iaşi, 2012.
