Ziua în care vin peștii

Atacul armat de la Oslo, din noaptea de 24 iunie, m-a găsit pregătită să scriu despre TIFF (Festivalul Internațional de Film Transilvania). De fapt, m-a găsit pregătită să încerc să comunic despre ceea ce cred că e foarte important în momentul de față: a ne păstra cumpătul și echilibrul interior în fața angoasei subterane care se manifestă în multe feluri în lume. Inclusiv prin astfel de atacuri armate, care se petrec într-una dintre țările cu cel mai înalt grad de respect pentru libertățile individuale. 

Cred că, la TIFF, această stare de spirit atât de necesară, care invită la găsirea sensului în haos, a fost prezentă atât în cei doi ani de pandemie (traversați „live” cu un splendid curaj și cu o determinare, aș spune, aproape irațională), cât și acum, la ediția 21. Din fericire, nimeni nu vede ce se petrece între pereții birourilor, unde un staff niciodată suficient se agită să rezolve sute de situații neașteptate pe zi și să nu irite sensibilitățile vedetelor de toate mărimile și naționalitățile care vin să participe și să profite de eveniment, dar care așteaptă, uneori nejustificat, să li se dea atenție constant, ca parte integrată a unui „spor de celebritate”. Asta face parte din trauma anuală a organizatorilor, victime sigure pe un teren pe care, oricât ai învăța din experiență, surprizele nu încetează să apară.

Anii pandemiei m-au determinat să mă întreb mai insistent ce face ca, în contextul României, în care multe proiecte culturale relevante capotează sau devin descurajant de autosuficiente, administrația e profund disfuncțională, cultura e marginalizată, manifestările de amploare sunt patronate exclusiv de autorități publice care le determină și orientarea în programare etc., TIFF-ul să reziste. Ba mai mult, să aibă autonomie, autodeterminare și o calitate extraordinară a conținutului.

În primul rând, doar un critic de film, un profesionist de talia lui Mihai Chirilov putea să mențină acest nivel.

Pentru că am obiceiul să îmi reprezint întotdeauna oamenii ca pe figuri din basme sau din literatură, timp de ani buni, directorul artistic al TIFF mi-a inspirat un „duh din sticla lui Aladin”, găsit de un corsar norocos. Acum însă, cred că el e mult mai aproape de Holden Caulfield, personajul lui Salinger, cel atât de obstinat în a nu face lucruri banale, adică acele lucruri pe care adulții autoreferențiali le acceptă ca fiind fatalismul vieții. Bref, programarea și dezvoltarea creativă ale TIFF îi datorează foarte mult lui Chirilov, pe care în cei șapte ani petrecuți la NY îl vedeam în perioadele în care colabora cu ICRNY, închizându-se seri și nopți întregi în camera lui, în maratoane de vizionări care precedau selecția Festivalului Transilvania. Și aportul său dedicat, inovator și generator de idei nu s-a oprit aici. În realitate, nici măcar nu știu unde și dacă se oprește undeva, în ceea ce privește festivalul.

La polul opus ca personalitate e regizorul Tudor Giurgiu, producătorul și creatorul TIFF. Un Harry Potter (comparația e deja banalizată) în a cărui baghetă magică se află: abilitatea remarcabilă de a găsi și folosi colaboratorii cei mai potriviți, talentul de a lăuda public convingător de-a lungul anilor personalități politice și miniștri de toate culorile (părând de fiecare dată de o genuină sinceritate), dublată de o la fel de convingătoare agendă artistică în care își găsesc loc filme angajate, precum „Legături bolnăvicioase” sau „De ce eu?”, o determinare diabolică de a face Clujul cultural „great again” și o știință organică de a conjuga diplomatic energii altfel contondente, în așa fel încât TIFF-ul să își atingă, la fiecare ediție, scopul. Tudor Giurgiu este, cred eu, un antreprenor cultural ieșit din comun.

Cu toate diferențele de personalitate dintre ei, pe Mihai Chirilov și pe Tudor Giurgiu îi aduc împreună, pe lângă o grozavă capacitate de muncă și dragoste pentru film, credința – împărtășită – în libertatea de expresie și libertatea de creație, ca esențe fondatoare, non-negociabile, ale unui eveniment cultural de asemenea amploare. Trebuie să amintesc aici că i-a ținut împreună și „energia roșcată”, când de amazoană, când de sailor-moon, a Oanei Giurgiu, cea a cărei forță inepuizabilă și totdeauna orientată spre soluții a desfăcut și refăcut nodurile existenței cotidiene, atât de eclectice și de mișcătoare, ale festivalului.

Și ar mai fi mulți alți oameni de enumerat și de descris, de-a lungul acestor două decenii, dar concluzia este una: spiritul TIFF pare sigilat într-o capsulă OZN mișcătoare, care se sprijină pe un grup mic și hotărât de oameni pasionați și fanatici de cinema. Ei au construit, în douăzeci și unu de ani – cu susținerea constantă a unui primar competent – un spațiu creativ și intelectual confortabil, în care te simți inspirat și protejat în același timp. Este o arhitectură în interiorul căreia fiecare își poate găsi camera preferată, filmul nou pe care îl caută, pelicula pe care dorește să o revadă, partenerul de dialog uman și profesional pe care era puțin probabil să îl întâlnească altundeva.

Ceea ce am scris mai sus mă face să mă gândesc la faptul că e necesar, din când în când, mai ales în contextul nostru național, să practicăm exerciții de admirație. Ele au întotdeauna, poate, o notă patetică, dar în cazul oamenilor care fac Festivalul Transilvania, oglinda cea mai fidelă a unui asemenea exercițiu este scena finală din Coupez/Cut, recentul film al lui Hazanavicius. Lipsiți de o scară care ar fi trebuit să fie la filmare, actorii improvizează una umană, cățărându-se unii pe alții, extenuați, plini de sânge, dar fericiți că își ating scopul, adică acela de a termina cu bine, după nenumărate peripeții, filmarea. Așa e și la TIFF. 

Într-o Românie în care educația nu mai aduce ghidajul necesar lumii moderne, în care accesul la cunoaștere devine tot mai dificil pentru anumite categorii sociale, în care profesionalismul și reușita prin muncă sunt marginalizate îngrijorător, Festivalul Transilvania oferă exemplul unei alternative a continuității și a posibilului, în ciuda crizelor și a impasurilor sociale și politice de tot felul. În mod special, el întreține conștiința importanței experienței directe a culturii și a necesității ca arta, sub diversele sale forme, să incite la gândire critică, să lanseze procese colective de interogație spirituală. Și să facă asta atât pentru comunitatea de film națională și internațională, cât și pentru publicul larg. TIFF e unul dintre argumentele concrete în favoarea unei sintagme care sună, din păcate, a slogan fără acoperire, deși nu este unul: arta ca serviciu public. Sunt sigură că, dacă într-un an festivalul nu s-ar ține, reacția de frustrare a locuitorilor din Cluj ar fi majoră și sistemică. Fiindcă ei știu că au nevoie și de canalizare energetică, și de curățenie emoțională.

Festivalul promite și oferă o experiență agregată, conectivă, pe care o condensează în zece zile, construind publicului dorința și, în timp, obișnuința de a face experiența artei cinematografice prezentate în configurații estetice cât mai diverse și mai provocatoare. El devine, de aceea, un bun local și o parte din identitatea culturală a locului. Iar asta articulează și un subtil dialog cu pericolul întotdeauna prezent al naționalismului și al radicalismelor de tot felul.

Nu în ultimul rând, îmi amintesc de prima venire la TIFF, în 2009, pe când nu existau încă proiecții în piață, nici Casa TIFF, nici petrecerile intense și colorate de acum. După ultimul film aveai șansa să mănânci ceva doar în colțul Pieței Unirii, la o șaormărie micuță. Nu au trecut decât 12 ani de atunci și numărul de restaurante și de hoteluri care au apărut în centrul Clujului e impresionant, iar aportul economic indirect pe care îl are TIFF în oraș este, după un studiu realizat la UBB, de 7,5 milioane de euro pe an.

Și dacă ne spunem că fără TIFF nu ar fi fost, poate, nici UNTOLD, aportul economic indirect s-ar dubla. Dar asta ar putea și ar trebui să fie subiectul unei alte discuții.

Conversând cu Alex Leo Șerban acum mulți ani despre filmul lui Cacoyannis „Ziua în care vin peștii”, pe care amândoi îl știam pe dinafară, ne minunam de capacitatea de previziune a regizorului în 1967. El descria deja pericolul perisabilității iminente a lumii în care trăim și amândoi evocam acea scenă celebră în care masele de pești morți încep să invadeze plaja pe care turiștii dansează inconștienți, cuprinși de extazul unei false libertăți, lipsită de griji.

Filmele bune, ca orice operă de artă, ne pot pregăti interior pentru ceea ce este și pentru ceea ce vine. Dar trebuie și să ni le pună cineva la dispoziție și să ne ghideze inspirat în vizionarea lor.

Trailerul din acest an al Festivalului de film de la Cluj reproduce, pur și simplu, o secvență din „Balanța” lui Lucian Pintilie. Personajele pun în scenă un carnagiu al cărui autor e o fetiță care împușcă virtual cu pistolul pe toți invitații la petrecerea de Crăciun. Toată lumea acceptă acest joc macabru și cade răpusă, într-o secvență neliniștitoare în care hilarul, grotescul și tragicul se amestecă savant și eficient.

„Make films, not war!”, într-adevăr. //