Pe aceeași temă
1. Proză scurtă. Titlul minunat – Trupul sufletului. Conținut garantat – garantat Ludmila Ulițkaia, cea care este, dincolo de vreun dubiu, una dintre uriașele scriitoare ale lumii astăzi (apropo: interzisă în Rusia, în țara sa natală, așadar, pusă la index de un regim care consideră, cum au mai fost altele în istorie, că sunt periculoase cărțile bune și cei/cele care le scriu...). Despre carte & mai ales despre suflet, Ulițkaia: „Despre trup știm mult mai multe decât despre suflet. Nimeni nu poate desena o hartă a sufletului. Doar zona de hotar poate fi uneori sesizată. Acolo, pe măsură ce te apropii de această fâșie îngustă, se stârnesc niște vibrații, se dezvăluie niște detalii subtile, despre care este cu neputință până și să vorbim în limba noastră minunată, dar mărginită. E o apropiere riscantă, chiar periculoasă. Dar, cu cât trăiești mai mult, cu atât această zonă te atrage mai puternic spre ea“. Ultrarapid: proză scurtă (după știința mea, primul volum de proză scurtă al acestei autoare în limba română). 11 titluri, 11 povestiri – „despre poezia existenței, chiar și în iminența morții, însoțite de umorul adesea negru care este o particularitate atrăgătoare a stilului Ludmilei Ulițkaia”, așa cum (ne) menționează editorii români ai marii autoare.
2. Despre singurătatea aristocratului. Eugenio Montale, unul dintre numele de greutate ale Literelor moderne italiene - și nu numai – notează despre această carte (care apare anul acesta în ediție integrală, cea mai elegantă pe care a avut-o vreodată în limba română): „Fără îndoială, aceasta e o carte pe care autorul a purtat-o și a hrănit-o înlăuntrul său toată viața. Când terminăm de citit Ghepardul, ne aducem aminte totul și suntem siguri că mai devreme sau mai târziu vom vrea să-l recitim de la prima la ultima pagină. Ne întrebăm despre câte cărți din acest deceniu se poate spune același lucru“. Ghepardul, așadar – impecabil tradusă de Gabriela Lungu, ea însăși o mare traducătoare din literatura italiană. Roman – una dintre lucrările de referință ale genului din ultimul secol – apărut în 1958, ecranizat în 1963 (distribuție fabuloasă, roluri remarcabile) și din nou recent transpus în film (miniserie pe Netflix). Giuseppe Tomasi Di Lampedusa – autorul – despre carte: „Se referă la un nobil sicilian într-un moment de criză (ceea ce nu înseamnă doar cea din 1860), felul în care el reacționează la această criză și cum se accentuează decăderea familiei sale până la risipirea ei aproape totală; toate astea văzute dinăuntru cu o oarecare participare a autorului și fără nicio ranchiună”.
3. Un „Greucean”. A patra carte în limba română a unuia dintre cei mai rafinați și de impact prozatori din Israelul de astăzi: Eshkol Nevo. Toate, una și una: în ordinea intrărilor la noi – Trei etaje, Simetria dorințelor, Ultimul interviu și, foarte recent, Un bărbat intră în grădina Paradisului. Un roman compus din trei secvențe diferite, din trei povești diferite – legate între ele discret, dar solid. Și stilistic, printr-o frază-două, și tematic / problematic: personajele principale sunt implicate în povești de iubire – să le spunem „la limită” – care le duc în imediata apropiere a marilor întrebări. Una dintre acestea: cine suntem cu adevărat atunci când nu mai putem ascunde nimic. Vorbind despre scrisul său, Nevo mărturisea într-un interviu: „Scrierea este o mișcare continuă între interior și exterior, care se dezvăluie apoi pe parcursul cărții. Cred că acest lucru se întâmplă și în cazul lecturii. Cititorul se mișcă constant în interiorul și în exteriorul său. Dar cel mai important lucru rămâne să știi cum să privești”. În cazul cărții de față – în mod aparte în cazul cărții de față – e necesar un mic adagio: să știi cum să te privești. Fiindcă – har mare, har de mare scriitor - Eshkol Nevo reușește, prin literatura pe care o propune, de la primele pagini, să întoarcă cititorul spre sine.
4. Povestiri magistrale. Ziua eliberării – cea mai recentă carte în limba română a unuia dintre marii scriitori americani contemporani, George Saunders. Un volum de proză scurtă – un nou volum de proză scurtă, după Pastoralia – despre care editorii săi români notează că este „volum de povestiri incisive și tulburătoare, care explorează natura umană în fața opresiunii, tehnologiei și alienării”. Mai multe povestiri, așadar, despre care „Kirkus Review” folosește următoarea apreciere cât se poate de meritată: „Un Gogol american: amuzant, incisiv, plin de nuanțe și mereu ghidat de o conștiință morală. Ziua eliberării nu face decât să confirme această perspectivă. Cele nouă povestiri de aici sunt inteligente și pline de umor, speculative, dar în același timp profund umane, narațiuni despre iubire, pierdere, dar și despre nevoia esențială de a crea legături“. Autorul, într-un interviu, despre ce face aici: „La un nivel mai profund, în mai multe dintre povestiri există ideea că sinele este problema – sinele construit în mod obișnuit, pe care îl creăm atunci când gândim, acționăm și ne protejăm. Ne naștem, avem instantaneu egouri și facem o investiție în acel lucru șubred numit «sinele», iar acest sine se dovedește a fi sursa tuturor problemelor și suferințelor noastre. Așadar, dacă am putea să ne eliberăm de sine, de ego și de toate acestea...”
5. Reeditare de sărbătoare. Mario Vargas Llosa, una dintre marile conștiințe – nu numai scriitoricești – ale ultimelor decenii, unul dintre marii dispăruți recenți, despre unul dintre marile sale romane (acum, reeditat într-o formulă de gală, în traducerea doamnei Mariana Șipoș): „Am scris Sărbătoarea Țapului gândindu-mă, în principal, la Trujillo, dar și la toate dictaturile, care au multe în comun. Există un numitor comun în sistemele totalitare, astfel că am profitat și de experiența regimului lui Odría, pe care eu o avusesem în Peru, și de ceea ce știam despre celelalte dictaturi din acei ani: a lui Somoza în Nicaragua, a lui Pérez Jiménez în Venezuela, a lui Rojas Pinilla în Columbia și a lui Perón în Argentina. În epoca aceea, toate țările latino-americane – singurele excepții au fost Costa Rica, Chile, Uruguay – au avut dictaturi. Am vrut ca romanul meu să sintetizeze experiența de caudillo și să arate cum acești oameni puternici expropriază total suveranitatea națională, ca să și-o asume cu titlu personal“. Bonus: romanul a fost dramatizat în 2003, ecranizat în 2005 și a stat la baza unui serial de televiziune din 2014. În 2013, în urma unui sondaj realizat de publicația spaniolă ABC, Sărbătoarea Țapului a fost declarat cel mai bun roman de limbă spaniolă al secolului al XXI-lea.
6. Înverșunați-vă să căutați acest autor! Și anume: pe Sorj Chalandon. Scriitor francez, mare scriitor francez – între altele, răsplătit cu Prix Médicis și Marele Premiu al Academiei Franceze. Debut, în roman, în 2005 – de atunci încoace, pe o traiectorie de mare succes (atât național, cât și internațional). Are în limba română deja trei cărți. În ordine: Al patrulea zid, Fiu de ticălos și, recentissim tradus, romanul Înverșunat. „O poveste emoționantă și imprevizibilă, care reușește să surprindă durerea și furia unor adolescenți condamnați încă de la naștere”, despre care în Les Pages de libraires s-a scris în acești termeni: „O carte despre lumină, despre fisurile prin care se strecoară aceasta, despre întâlnirile fericite și nefaste care ajung să alcătuiască un om. Un roman despre răspântiile vieții, despre speranță și omenie“. Un roman în legătură cu care, în Le Figaro, s-a spus/ scris așa: „Nu-l veți uita prea curând pe Jules, cu accesele sale de furie, cu impulsurile lui ucigașe, cu dorința lui de răzbunare. Sorj Chalandon l-a adoptat pe acest copil pe care familia l-a alungat pe o insulă în mijlocul valurilor“. Un roman acroșant, atașant – al unui scriitor care știe, cu mare finețe și artă, să lucreze cu emoțiile și care construiește, rapid, natural, un soi de parteneriat aparte cu cititorii săi. Cum spuneam: neapărat de căutat!
