1989-2019: Eșecul liberalismului?

Redactia | 07.01.2020

Sala Mică a TNB a găzduit, în decembrie, o conferință organizată de Revista 22 dedicată crizei liberalismului contemporan.

Pe aceeași temă

Sala Mică a TNB a găzduit, în decembrie, o conferință organizată de Revista 22 dedicată crizei liberalismului contemporan. Moderat de Ștefan Vianu, panelul i-a avut ca invitați pe Andrei Cornea, Raluca Alexandrescu și Sorin Ioniță. În cele ce urmează, prezentăm câteva extrase din dezbatere.

Ștefan Vianu :

În urmă cu 30 de ani, în momentul căderii Cortinei de Fier, a apărut speranța renașterii liberalismului și a democrației în Europa de Est și în lume. Astăzi, această atitudine optimistă nu mai pare justificată. Revenirea unor forme de naționalism, slăbirea instituțiilor democratice în unele țări din Europa de Est și, mai ales, în SUA sunt îngrijorătoare. Mai grav însă este fenomenul slăbirii culturii liberale, care este fundamentul liberalismului. Cred că putem distinge între două mari forme de liberalism.

Primul este liberalismul economico-politic, al cărui principal reprezentant este Adam Smith. La baza sa stă ideea de piață liberă și de individ liber care este în căutarea fericirii și este dominat de dorința de îmbogățire. Statul liberal este acela care oferă un cadru legislativ și condițiile căutării fericirii înțelese în acest fel.

A două mare tendință este reprezentată de Alexis de Tocqueville. În centrul său nu este piața liberă, ci, mai curând, ideea de democrație. Democrația înseamnă, pentru Tocqueville, spiritul epocii moderne. Aceasta presupune participarea tuturor cetățenilor la viața politică, orientarea spre binele comun, dar, pe de altă parte, spiritul democrației este unul egalitarist. Tocqueville arăta că egalitarismul slăbește capacitatea individului de a se ocupa de sfera publică. Atunci, cum putem corecta tendința egalitarismului? Răspunsul îl oferă educația liberală, care ne ajută să înțelegem adevărata idee a libertății, care nu este doar o libertate negativă, ci și o libertate pentru ceva. Importanți gânditori contemporani arată că fundamentul educației liberale este umanismul european. În acest sens, pornind de la constatarea slăbirii tradiției umanismului european, putem vorbi cred, cel puțin, despre un semieșec al liberalismului în măsura în care educația liberală nu mai este atât de prezentă și nu mai este considerată temeiul liberalismului, așa cum era în trecut.

Raluca Alexandrescu

Tema discutată astăzi a pornit de la o angoasă din ce în ce mai răspicat exprimată în spațiul academic și cel public. Sursa acesteia este legată de felul în care în spațiul Europei de Sud-Est și al Europei Centrale, diverse regimuri care porniseră acum 30 de ani într-o dominanță a democrației liberale sunt astăzi din ce în ce mai dominate de un reviriment a ceea ce se poate numi autoritarism sau iliberalism. Întrebarea despre eșecul liberalismului astăzi se impune cu atât mai mult cu cât avem de a face cu o instrumentalizare a ideii de democrație, dar care se desparte tot mai mult de companionul de drum al democrației, cel puțin de la începutul secolului al XIX-lea, care este liberalismul. Discuția despre sursele despărțirii democrației de liberalism este fundamentală. Regimurile care contestă virtuțile legate de coabitarea dintre liberalism și democrație au fost și sunt validate prin vot popular. În lumea de astăzi există câteva surse de anxietate socială pe care le putem identifica în felul în care regimurile politice se poziționează: inegalitate, corupție și deficit democratic. În Europa Centrală și de Sud-Est, lucrurile sunt cu atât mai vizibile, cu cât succesul populismelor de diverse tipuri, în Ungaria, în Polonia într-o altă așezare, în Cehia și Slovacia, chiar și în România într-o oarecare măsură, se pune tot mai mult întrebarea dacă soluția liberală în sens foarte larg a fost o soluție înțeleaptă atunci când a fost adoptată după 1989. Angoasa legată de inegalitate, de felul în care democrația și liberalismul s-au așezat împreună în urmă cu 30 de ani trebuie văzută din perspectiva imensei frustrări și a senzației de rămânere pe dinafară a unui mare segment din populația acestor țări. Așadar, cum anume ar putea liberalismul să-și reconstruiască relația cu democrația într-o măsură mai convingătoare pentru populațiile central și est-europene? În fond, ce este liberalismul astăzi și cum se împacă el cu democrația?

De altfel, nu este o temă nouă. Dezbaterea secolului al XIX-lea a fost legată de modul în care cele două concepte se pot armoniza în spațiul politic și social. Originea acestei coabitări vine din felul în care s-a pus problema construirii regimurilor democratice la începutul secolului al XIX-lea. Liberalismul pune în față un întreg set de valori care pornește de la înțelegerea drepturilor omului ca drepturi individuale, iar democrația este un concept în sine care privește așezarea modernității din perspectiva suveranității populare. Cele două direcții, libertatea individuală și suveranitatea populară, sunt întotdeauna în negociere. Democrația reală nu se poate construi decât având întotdeauna în spate un sistem de limitare a autorității politice, limitare care a constituit întotdeauna o preocupare majoră a gândirii liberale. Cu alte cuvinte, suveranitatea populară trebuie întotdeauna echilibrată cu un mecanism de checks and balances, care să limiteze puterea autorității politice și care să pună la adăpost drepturile individuale din perspectiva unei autonomii a societății civile în raport cu statul. Dilema aceasta o trăim și astăzi pentru că regimurile politice care propun forme iliberale ale democrației trebuie privite ca forme recurente de manifestare a unei crize a raporturilor dintre liberalism și democrație. Din timp în timp, democrația și liberalismul trebuie să se recalibreze. Astfel, chestiunea legată de eșecul liberalismului o văd mai degrabă ca o punere în perspectivă dintr-o privire contemporană a acestei relații problematice, dar absolut necesare dintre liberalism și democrație.

Sorin Ioniță

Mai este viu liberalismul? Nu numai că este viu, dar cred că este încă singurul proiect viabil al modernității. Într-un fel, Fukuyama a avut dreptate – istoria s-a terminat, acest model este singurul care a rămas. Unde ne-am înșelat ține de faptul că nu se poate construi atât de repede pe cât ne-am închipuit noi și că este în continuare posibil ca anumite societăți să facă diversiuni istorice prin tot felul de patologii ale modernității întârziate. Dar, ca să vedem unde s-au înșelat iluziile noastre propun să plecăm de la momentul iunie 1989, care mi se pare decisiv, pentru că atunci se văd multe lucruri. Iluzia noastră a pornit de la faptul că noi am crezut că există un singur model 1989 de la care pleacă dubla tranziție postcomunistă, către democrație și economia de piață. Iunie 1989 este crucial pentru că el a definit un prim model, cel polonez. Atunci, au loc alegeri parțial libere, când au fost deschise competiției o treime din locurile din parlament. Partidul Comunist a fost complet ras. Este modelul clasic de tranziție. Democrația politică s-a construit relativ repede, urmată de efortul de a construi economia de piață și toată lumea a presupus că la fel se va întâmpla cu toți ceilalți. Credeam că este o singură cale de urmat, o singură linie pe care se vor înșira țările. Nu am observat că iunie 1989 înseamnă și Tiananmen. Adică, tot o plecare către democratizare politică și către elemente de piață care au fost strivite cu tancurile. Ulterior, statul chinez a îmbrățișat elemente de piață, dar nimic din pluralism politic, nimic din libertate de exprimare, dimpotrivă, controlul social s-a întărit, devenind un fel de paranoia AI. Noi am crezut că așa ceva nu este posibil. Am presupus că dacă dai drumul economiei private, firmelor, competiției globale, finalmente acest proces îi va democratiza. Nu s-a întâmplat până acum, iar această realitate ridică niște întrebări. Este un model alternativ? Nu știm încă. Mai există un iunie 1989: pe câmpia de la Kosovopolje, s-a ținut un mare miting popular. 200.000 de sârbi au venit să sărbătorească 600 de ani de la înfrângerea istorică. În fața lor, Slobodan Miloșevici, un tânăr socialist reformist, a ținut un discurs celebru. El a făcut ceea ce se spune astăzi dog whistling (a fluierat cu un fluier special de câine pe o frecvenț? pe care omul nu o aude, dar pe care cine trebuie o aude). Toate temele na?ionaliste, xenofobe, tot proiectul na?ional neterminat ?n secolul al XIX-lea?era trasat ?n acel discurs. Mo?tenirea sa nu a fost doar pentru s?rbi, ci a devenit o cale alternativ? ?n Balcanii anilor ?90, dar ?i dup? aceea,?dup? cum vedem ast?zi. Se ridica ?ntrebarea ? oare nu cumva, sub masca democratiz?rii ?i a eliber?rii de URSS, lumea nu voia liberalism social ?i societate deschis???Lumea voia, de fapt, terminarea proiectului de construire de state na?ionale etnic pure de secol XIX. Autocra?ii care au ap?rut dup? aceea au exploatat aceast? tendin?? a popoarelor de a vota mai cur?nd pentru statul pur etnic dec?t pentru libertate de exprimare, universalism etic.?A?adar, avem, pe de o parte, China cu leninismul capitalist care este ast?zi ?n func?iune ?i avem, pe de alt? parte, aceste mici stabilocra?ii din Balcani care performeaz? electoral (Viktor Orban nu fur? alegerile, chiar le c??tig??ă pe care omul nu o aude, dar pe care cine trebuie o aude). Toate temele naționaliste, xenofobe, tot proiectul național neterminat în secolul al XIX-lea era trasat în acel discurs. Moștenirea sa nu a fost doar pentru sârbi, ci a devenit o cale alternativă în Balcanii anilor ’90, dar și după aceea, după cum vedem astăzi. Se ridica întrebarea – oare nu cumva, sub masca democratizării și a eliberării de URSS, lumea nu voia liberalism social și societate deschisă? Lumea voia, de fapt, terminarea proiectului de construire de state naționale etnic pure de secol XIX. Autocrații care au apărut după aceea au exploatat această tendință a popoarelor de a vota mai curând pentru statul pur etnic decât pentru libertate de exprimare, universalism etic. Așadar, avem, pe de o parte, China cu leninismul capitalist care este astăzi în funcțiune și avem, pe de altă parte, aceste mici stabilocrații din Balcani care performează electoral (Viktor Orban nu fură alegerile, chiar le câștigă en fanfare), dar renunță la alte dimensiuni ale liberalismului ca să-și conserve puterea. Și astfel ajungem la definiția liberalismului, care trebuie înțeles foarte practic în dimensiuni concrete. Liberalismul este democrație politică (pluralism, competiție, alegeri libere), dar în sine aceasta nu garantează buna guvernare, anticorupția. Mai există o dimensiune suplimentară esențială: rule of law (statul de drept). Statul de drept înseamnă niște lucruri foarte clare: drepturi de proprietate, libertate economică, neutralitatea puterii publice față de agenții economici, piață liberă, separația puterilor și o justiție independentă căreia i se supune și suveranul (politic), drepturi individuale inclusiv pentru minorități. Toate aceste elemente (statul de drept) sunt o constrângere a democrației politice, impun restricții politicienilor aleși democratic. Sistemul de constrângere a puterii politice reprezintă dimensiunea pe care noi nu am înțeles-o și care trebuie construită în paralel. Într-un fel, puterea democratică emanată de popor e mai greu de constrâns prin statul de drept decât un suveran autocrat. Rule of law a apărut în Europa chiar înaintea sufragiului universal. Democrația și statul de drept sunt separate. În liberalism, le vrem pe amândouă. Nu e suficient să ai o democrație liberă. Eu cred că la acest model (liberalism = democrație politică + stat de drept) nu avem alternativă.

Andrei Cornea

De ce este liberalismul suferind? Și de ce iliberalismul, în diversele lui forme, are succes? Liberalismul este copilul filozofiei luminilor din secolul al XVIII-lea. Și, ca atare, îi împărtășește presupozițiile filozofice principale. Trei sunt acestea. Toate, foarte optimiste. Prima spune că omul este, prin natura lui, bun. A doua spune că rațiunea este dominantă și că ea poate și trebuie să conducă. A treia spune că omul individual este subiectul esențial și principal, actorul rațional capabil să-și structureze singur viața. Toate cele trei asumpții mi se par destul de departe de adevăr. Omul este o bestie. Iar civilizația și educația sunt încercări de a-l domestici, încercări care reușesc uneori destul de bine, dar este suficient să apară o fractură, ca fondul acesta bestial și rău să reapară. Luminile au preluat teza socratică potrivit căreia omul nu face rău decât din neștiință. Omul nu face rău voluntar știind că răul e rău, ci din neștiință, socotind că ceea ce face e bine. Atunci este suficient să îi educi, pentru a avea oameni buni. Această teză este evident falsă. Și în ultimul secol avem nenumărate astfel de exemple. De pildă, poporul german care l-a aclamat pe Hitler sau oameni foarte educați care nu s-au ferit să spună cele mai mari tâmpenii (celebrii intelectuali care au îmbrățișat cauzele staliniste). În ceea ce privește asumpția a doua, cu asta am crescut că rațiunea servește omului ca un fapt de adevăr, să îl cerceteze să îl afle. Ei bine, nu. Scopul principal al rațiunii nu este să afle adevărul, ci este să justifice niște pasiuni, afecte, predispoziții pe care le avem. Nu funcția euristică este regula, ci excepția. Adesea, suntem resentimentari și încercăm să îl motivăm. În mare măsură, se poate spune că populismul actual este o modalitate de raționalizare, de legitimare politică a unor forme de resentiment în diverse țări. Mai mult, căutăm adesea confirmări ale propriilor noastre opțiuni și eliminăm fără să fim conștienți infirmările propriilor prejudecăți. Astfel s-a ajuns ca un politician care minte tot timpul, precum Donald Trump, să fie în continuare preferat în sondaje de un număr mare de alegători. Faptul că Trump minte nu deranjează pe foarte mulți alegători. Nimeni nu mai poate susține în aceste situații că în mod majoritar omul este o ființă rațională în sensul tradițional al cuvântului. Noțiunea de homo sapiens cred că trebuie într-un anumit fel revizuită. Și în al treilea rând, omul prin excelență nu este un animal individual, ci un animal social. De multe ori, oamenii aparent aleg. De fapt, sunt aleși de tendințele grupului la care ei aderă. Oamenii sunt mai degrabă ființe imitatoare și conformiste decât ființe individuale. Presupoziția lui Adam Smith, care vede în economie elementul liberal de actor rațional care decide în funcție de propriile lui interese, binele și răul, folosul și paguba, mi se pare un punct de vedere care trebuie revizuit.

Această viziune antiiluministă, pesimistă, este un punct de vedere care a fost susținut în timp de câteva personalități esențiale – Tucidide, Sfântul Augustin, Machiaveli, Hobbes și Freud. Toți au avut mari îndoieli asupra omului ca ființă bună și rațională.

Sorin Ioniță

Este foarte tentant să intru în dialog cu domnul Andrei Cornea spunând că liberalismul nu a fost construit cu cele două dimensiuni (politică și de stat de drept) pe presupoziția naivă că omul e bun și că își vede întotdeauna interesul rațional. Dimpotrivă, elementele de stat de drept sunt construite tocmai pentru a pune limitări pulsiunilor gloatei și împotriva suveranilor răi. De aceea în modelul de economie de piață viciile oamenilor sunt aduse în niște reguli de joc care merg spre prosperitate. Pe egoismul oamenilor se fundamentează întreprinderea liberă și totul lucrează împreună pentru prosperitatea generală. Toată istoria ultimelor două veacuri constă în a construi un sistem care să funcționeze cu natura umană așa cum este ea. Și sunt câteva dezvoltări moderne care ne-au pus chiar pe masă toată această natură umană rea. Una dintre ele este evoluția internetului din ultimii 15-20 de ani, adică spargerea platformelor clasice de discuție publică, momentul în care fiecare cetățean devine practic un ziarist, un creator de conținut. Și aceasta este o iluzie legată de 1989, că internetul va fi un fel de democrație globală. Dar între timp am văzut patologia exprimării libere a mulțimilor pe internet.

Andrei Cornea

Exact aici ne lovim de problema pe care o pun. Am crezut asta pentru că noi am fost convinși că omul, aflând mai multe lucruri, învățând mai mult, ridicând nivelul de cunoaștere, va progresa și moralmente. Or, asta nu s-a întâmplat pentru că omul nu este în mod necesar condus de direcția aceasta bună. Eu sunt uimit când citesc textele clasice ale lui Tocqueville, constant chiar și pe cele ale federaliștilor, să văd încrederea lor că până la urmă oameni instruiți și bine educați vor fi niște buni cetățeni.

Sorin Ioniță

Liberalismul astăzi include aceste forme de decizie publică, plus anumite mecanisme de corecție. Când spunem liberalism, el le presupune pe toate. Deci are și mecanismele de corecție înăuntru. Iar ceea ce vedem în Europa de Est sunt minidictatori, antreprenori politici care forțează barierele statului de drept, vor să scoată dimensiuni de acolo (legate de minorități, de justiție independentă), să le dea deoparte ca să-și poată exercita mai bine puterea politică sub ambalaje democratice.

Andrei Oișteanu

În cadrul UE, regimurile iliberale s-au afirmat mai ales în țările Europei Centrale. Ar putea părea un paradox. Te aștepți ca în epoca post-comunistă, comunitățile să alerge spre liberalism. Cum se poate explica că, după un regim de aproape jumătate de secol de antiliberalism, aleg nu un regim liberal, ci unul iliberal?

Sorin Ioniță

În țările Europei de Est, proiectul secolului al XIX-lea nu era terminat. Ceea ce părea a fi eliberarea anticomunistă și construcția liberalismului, în realitate, prioritatea mare era empatia națională, completarea a ceea ce rămăsese din secolul al XIX-lea, inclusiv în Ungaria, nu doar în Balcani. Iar în ultimii 10 ani, au provocări suplimentare – spaimele sociale de transformări în Europa asociate crizei economice și crizei migrației. Aceste lucruri au adăugat un nou val de teroare de tip identitar și popoarele au răspuns în consecință. Iar antreprenori politici de mai mare sau de mai mic succes au canalizat aceste energii în direcția pe care ați indicat-o. Unii, cu mai mult succes, precum Viktor Orban, alții, care au încercat exact același lucru și care nu au avut același succes de management, precum Liviu Dragnea.

Raluca Alexandrescu

Sunt perfect de acord că proiectul identitar al secolului al XIX-lea în sud-estul Europei era încă în mișcare. Altminteri, aceasta este și una dintre posibilele explicații ale succesului național-ceaușismului de la noi. Preia și distorsionează acest proiect identitar de afirmare a națiunii în contextul foarte precis al națiunii în sens etnic, așa cum era ea gândită în secolul al XIX-lea. Dar un alt posibil parțial răspuns este că în toate aceste state care păreau a fi pornite în mod hotărât pe făgașul democrațiilor liberale, toate se confruntă cu constatarea că succesul financiar și chiar politic în aceste state aparține mai cu seamă celor care au avut capacitatea să valorifice spre profit personal sau de grup logistica vechiului regim.

Octavian Manea

Nu trebuie să pierdem din vedere că dincolo de o criză internă a liberalismului traversăm și o criză a ordinii internaționale. Lumea post-Război Rece devenise apogeul ordinii liberale internaționale. Se decreta sfârșitul istoriei, viitorul post-național. Era momentul de maximă influență al instituțiilor internaționale. Doctrina containmentului fusese înlocuită cu o doctrină a extinderii și a integrării. Se vorbea despre o doctrină a comunității internaționale. Era triumful unei lumi unipolare occidentale. Acum, imaginea este complet răsturnată. Asistăm la reîntoarcerea istoriei, a pasiunilor tribale, la revenirea competiției între marile puteri. Principii și reguli fundamentale ale ordinii sunt contestate în Georgia, Crimeea, în Marea Chinei de Sud sau Marea Azov. Sunt simptomele unei ordini liberale în criză. Oare putem spera la repararea crizei interne, când ecosistemul internațional este în continuă degradare?

Andrei Cornea

Întrebarea este solidă, pentru că peste tot ai nevoie de modele. Modelul nostru aici, în Europa de Est, a fost modelul occidental și, în mare măsură, și modelul american. Modelul a fost contagios. În momentul de față, ce vedem? Pentru unii apar alternative. Modelul chinez, prosper în aparență, funcționează, apoi vedem modelul turcesc, cel rusesc, modelul Orban foarte primejdios. Cele două sunt legate (ordinea internațională și respectarea unor principii cu ordinea internă liberală). Și mă tem că dacă una nu se va reface, nici cealaltă nu se va reface.

Sorin Ioniță

Chestiunea cu ordinea internațională este interesantă. Eu cred că parametrii nu s-au schimbat fundamental și că modele alternative nu avem. Modelul chinez funcționează la el acasă. În Africa nu funcționează. Nu este exportabil. Problema mare este că la noi, aici în Europa, toate aceste frământări din ultimii 10 ani vin din două lucruri. Pe de o parte, resuscitarea temelor de spaimă socială, iar pe de altă parte, faptul că liberalismul clasic, criteriile liberale nu au o soluție la problema cetățeniei. Pe cine excluzi și pe cine incluzi? Nu avem un răspuns la această întrebare. Răspunsurile care se dau în practică vin din alte tradiții politice și care nu au loc în grila liberală. Este o tensiune pe care trebuie să o rezolvăm. Cele două lucruri s-au alimentat – temele de spaimă socială în lumea occidentală, împreună cu lipsa unui răspuns de tip liberal la problema globalizării circulației persoanelor.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22