20 de ani de la Proclamaţia de la Timişoara

Societatea Timişoara a primit Premiul Grupului pentru Dialog Social pentru anul 2009, într-o ceremonie care a avut loc marţi, 9 martie. Cu acest prilej, la sediul GDS a avut loc şi o dezbatere pe marginea Proclamaţiei de la Timişoara, moderată de Adrian Cioroianu.

ADRIAN CIOROIANU (GDS): Este plăcerea noastră să-i găzduim astăzi pe nişte prieteni şi „complici“ în campaniile pe care GDS le-a condus de-a lungul anilor. Este vorba despre Societatea Timişoara, care primeşte astăzi Premiul GDS pe 2009, un premiu foarte disputat. Aţi fost în competiţie cu personaje cel puţin la fel de valoroase. Faptul că v-aţi detaşat nu are legătură numai cu momentul aniversar – cei 20 de ani de la revoluţie –, ci se datorează marii eleganţe şi deplinei constanţe pe care Societatea Timişoara le-a probat în diversele campanii pe care le-a condus, deseori la nivelul ţării. Aş vrea să vă provoc la o discuţie despre ce a fost, dar mai ales ce a rămas din Proclamaţia de la Timişoara. Se împlinesc 20 de ani de existenţă atât a Societăţii, cât mai ales a acestui document foarte important şi esenţial al perioadei postrevoluţionare în România.

ANDREI OIŞTEANU (GDS): Pe clădirea Universităţii din Bucureşti este o placă de marmură pe care scrie: „Aici, profesori şi studenţi au luptat pentru libertate. Decembrie 1989-iunie 1990“. Această acoladă de timp este semnificativă pentru că revoluţia nu s-a încheiat doar după câteva zile şi doar după eliminarea dictatorului. Astfel, în loc de 6 zile, este vorba, de fapt, de 6 luni: 15 decembrie 1989, Timişoara – 15 iunie 1990, Bucureşti. Şi nu este întâmplător faptul că în noua formă a institutului care cercetează regimul comunist s-a decis ca analiza comunismului să nu se oprească la 22 decembrie 1989, ci să cuprindă şi Proclamaţia de la Timişoara, evenimentele de la Tg. Mureş,  fenomenul Piaţa Universităţii, mineriadele. E o nucă tare în care noua conducere (Vladimir Tismăneanu şi Ioan Stanomir) riscă să îşi spargă dinţii, pentru că ţine de justiţie şi de atâtea frâne pe care le ştim. Totuşi, primul ministru a anunţat desecretizarea completă a dosarelor care ţin de revoluţie şi cred că este un eveniment favorabil. Salut faptul că revista 22 a republicat textul Proclamaţiei. Nu există un mod mai bun de a celebra un text, un document programatic decât readucându-l în spaţiul public. Recitiţi acest manifest! Veţi vedea nu doar că el rămâne actual după 20 de ani, dar şi de ce acest document a despărţit apele în România anilor ’90. De regulă, un text programatic ajunge să fie aniversat pentru că el a fost aplicat în societatea respectivă. Este poate singurul text celebrat care a fost marginalizat şi ignorat de oficialităţi. De fapt, manifestul şi-a atins scopurile la nivelul societăţii civile. Şi-a produs efectele, oferind un „text constituţional“ organizaţiilor civice, care au ştiut să se solidarizeze şi să acţioneze împreună. Probabil că acest text programatic ar fi rămas puţin cunoscut, doar la nivelul unor grupuri intelectual-universitare ale Timişoarei, dacă, la rândul lor, grupurile intelectual-universitare ale Bucureştiului nu ar fi aderat la el. Să ne aducem aminte! Fenomenul Piaţa Universităţii a avut ca manifest Proclamaţia de la Timişoara. Acest gest al bucureştenilor repetă, de fapt, gestul lor din 21 decembrie, când
s-au solidarizat cu revoluţionarii timişoreni. Dacă vorbim de „spiritul Timişoarei“, trebuie să vorbim şi de „spiritul Bucureştiului“. Îmi place să cred că, în cadrul societăţii civile româneşti, există empatic o „axă Timişoara-Bucureşti“. Pentru că Timişoara a avut mereu imaginaţia şi curajul să declanşeze gesturi hotărâtoare, iar Bucureştiul a avut inspiraţia şi forţa să le preia, să le amplifice şi câteodată să le finalizeze. Timişorenii sunt strunele viorii, iar bucureştenii – cutia ei de rezonanţă. Fără primii, sunetul n-ar exista, iar fără ultimii nu s-ar auzi atât de puternic. Ana Blandiana spunea acum câţiva ani că termenul „împreună“ ar trebui şters din dicţionarele limbii române. Să-l mai lăsăm în dicţionare, pentru că, iată, prezenţa colegilor timişoreni aici şi Premiul GDS pe care li-l oferim cu toată prietenia arată că totuşi mai există un „împreună“ în societatea civilă românească.

RADU FILIPESCU (GDS): Aşadar, Premiul GDS pe anul 2009 se acordă Societăţii Timişoara. Cu eleganţă, cu argumente şi cu admirabilă constanţă, Societatea Timişoara a menţinut treaz interesul societăţii româneşti faţă de numeroasele aspecte ale perioadei revoluţionare şi postrevoluţionare din România de după 1989. Adevărat reper al societăţii civile româneşti, Societatea Timişoara, condusă în ultimul deceniu de Florian Mihalcea, a fost mereu, în aceşti 20 de ani, în avangarda campaniilor pentru democraţie, pluripartitism şi libertate de opinie. În semn de sinceră şi colegială apreciere, GDS îi conferă premiul său pe anul 2009.

FLORIAN MIHALCEA (Societatea Timişoara): În primul rând, vreau să mulţumesc GDS. Suntem deosebit de onoraţi să primim acest premiu, la care nici nu am sperat vreodată. Alături de Crucea Casei Regale, pe care am primit-o în decembrie anul trecut din partea Majestăţii Sale Regele Mihai, este cel mai onorant premiu pe care îl putem primi, pentru că vine din partea unor oameni pe care i-am respectat întotdeauna şi care au fost mereu alături de noi. Putem spune că Proclamaţia de la Timişoara din martie 1990 reia ceea ce scrisese cu o lună înainte Gabriel Liiceanu în acel Apel către lichele - ca oamenii care au susţinut regimul dictatorial să facă un pas decent în spate. În acea lună care a trecut până la elaborarea Proclamaţiei de la Timişoara, ne-am dat seama că nu se pune problema ca ei să facă un pas în spate, ba mai mult, am văzut că au făcut un pas în faţă. Asta ne-a dus la ideea că trebuie să existe un document mai tranşant decât acel apel al lui Gabriel Liiceanu. Nu puteam merge tot pe un apel la conştiinţa celor care au trădat România vreme de zeci de ani, aşa că ne-am gândit că, de fapt, se pune problema unor sancţiuni: atunci când ei nu vor să facă acest pas în spate trebuie să existe o lege care să-i oblige. Acest premiu cred că se datorează şi încăpăţânării noastre. Este un premiu pentru nişte oameni care nu au făcut nicio pauză în a sprijini acest proiect, în a încerca să-l materializeze. De-a lungul anilor, s-a pus mereu problema dacă nu este prea târziu pentru o Lege a lustraţiei. De asemenea, am fost întrebat: de ce această încăpăţânare a noastră în a încerca să aplicăm Punctul 8 al Proclamaţiei? Şi atunci mi-am amintit de trei momente care m-au făcut să nu mai pot da înapoi în acest demers. Primul ar fi că, la un moment dat, ca ziarist, am vorbit cu fiul unuia dintre cei care au fost în reţelele de rezistenţă din Munţii Banatului şi acesta mi-a povestit cum a murit tatăl său: după ce a fost împuşcat, a fost târât în spatele unui camion dintr-o comună în alta, după care a fost agăţat într-un stâlp în mijlocul comunei şi ţinut acolo vreme de trei zile. Al doilea ar fi un aspect mai personal: în 17 decembrie 1989 mă aflam în Piaţa 700 din Timişoara când s-a tras şi cineva de lângă mine a căzut împuşcat în gât. Iar al treilea se referă la o altă poveste pe care am auzit-o, cu o familie care a fost deportată în Bărăgan şi obligată să-şi construiască un bordei săpând în pământ. Au adus de acasă un scrin din Banat, cu mai multe sertare. Cel care povestea era pe vremea aceea bebeluş. Părinţii l-au pus în sertarul de jos al scrinului. Apa a început să urce în bordei, pentru că era sub pământ. Din oră în oră îl mutau într-un sertar mai sus în scrin pentru a nu ajunge apa la el... Fiecare dintre noi ştie astfel de poveşti şi nu cred că poate fi vorba de o reconciliere, de o înţelegere cu cei care au susţinut acest regim, până când nu se face mai întâi dreptate.

VIOREL OANCEA (Societatea Timişoara): Am avut şansa să particip în direct la întocmirea istoriei României şi a Timişoarei. Am fost implicat în Revoluţie, după aceea am fost numit şef al Poliţiei Judeţului Timiş de către CPUN. De asemenea, am fost implicat în înfiinţarea CADA, am fost părinte al ziarului Timişoara, al Societăţii Timişoara, sunt membru fondator din ianuarie 1990. În Timişoara am simţit gustul libertăţii. Legat de Punctul 8, mai mulţi autori ai Proclamaţiei au fost atunci la Ion Iliescu, au discutat cu el şi Iliescu ar fi fost în principiu de acord cu Proclamaţia, dar fără ideea că el nu poate să candideze. După aceea, am început să luptăm pentru Legea lustraţiei. Această lege a căpătat girul unei Camere, Senatul. A ajuns în Camera Deputaţilor, după aceea PD a fost dat afară de la guvernare şi s-a pus legea în sertar, de unde nu a mai fost scoasă niciodată. Trebuie să vedem dacă putem să o resuscităm acum. Dar, totuşi, este un câştig foarte mare faptul că o Cameră a adoptat această lege. Lupta dusă de Societatea Timişoara pentru democratizare, pentru ca România să facă paşi înainte a fost un punct important în mersul istoriei de-a lungul acestor 20 de ani. Din păcate, eram grupuri prea mici pentru ca să facem schimbări aşa de mari. Cineva a spus o idee foarte interesantă: în decembrie 1989 puterea era pe masă, dar noi nu aveam exerciţiul puterii şi nu ştiam cine răspunde la capătul firului dacă puneam mâna pe un telefon din CC. Or ei, Iliescu şi ceilalţi, ştiau exact unde să vorbească, pe cine să ceară la telefon.

ANDREI CORNEA (GDS): 20 de ani reprezintă aproape o generaţie. Iată, după o generaţie, Societatea Timişoara există, ba chiar într-o formă foarte aproape de cea originară, menţinându-şi aceeaşi opinie şi având aceeaşi filosofie. E o raritate în România, fiindcă ştim foarte bine cât de mult s-au schimbat oamenii, instituţiile, cât de mulţi au trecut dintr-o tabără în alta şi cât de multe dezamăgiri au fost în aceşti 20 de ani. Proclamaţia de la Timişoara nu a fost aplicată. Dar nu cred că ea a fost de prisos. Sigur că n-a atins exact ceea ce îşi propusese, dar guvernarea de atunci a fost pusă în defenisvă, a fost Piaţa Universităţii, au fost presiunile politice ale partidelor din opoziţie, au fost şi reacţiile internaţionale, fenomene care s-au înlănţuit şi în care Proclamaţia a reprezentat un manifest al celor care voiau să continue revoluţia. Societatea românească a fost ajutată să se scindeze graţie Proclamaţiei: o parte a populaţiei, mai activă, care voia să meargă mai repede, şi o parte mai pasivă şi dispusă să îndure. Această sciziune s-a menţinut cam pe aceleaşi zone în mare, de-a lungul a numeroase momente electorale.
E interesant că în Proclamaţie sunt nişte remarce critice la adresa capitalismului.

DANIEL VIGHI (Societatea Timişoara): Da, mulţi dintre autori erau de stânga, nu ne pricepeam la economie...

ANDREI CORNEA: Multă lume nu se pricepea. Din păcate, mulţi dintre cei pe care voiaţi să-i excludeţi din viaţa politică, respectiv pe cei din Securitate sau chiar din partid, se pricepeau, pentru că s-au orientat, cei mai mulţi, nu spre viaţa politică, ci spre economie. Eu cred că acum Legea lustraţiei este de prisos, e prea târziu. Nu lustraţia e acum chestiunea principală, ci judecata în faţa unor tribunale a celor care au format veriga de legătură între Ceauşescu şi executantul efectiv. Trebuie să ne concentrăm eforturile nu asupra unei Legi a lustraţiei, devenită ineficientă, ci asupra schimbării legislaţiei, dacă e nevoie, în aşa fel încât să poată fi judecate cazurile de încălcare flagrantă a drepturilor omului.

RODICA PALADE (GDS): Nici noi, bucureştenii, nu intram în casă la începutul lui 1990, ci mergeam pe străzi fără să ştim prea bine ce vrem. Dar în 18 februarie 1990 a fost spart Guvernul, într-un episod destul de confuz. Fusese o manifestaţie contra Securităţii. Ne-am dus, ca de obicei, în faţa Guvernului. Atunci a trecut pe lângă noi o maşină cu Gelu Voican Voiculescu, care avea mitraliera pe genunchi. Era duminică, Guvernul era gol şi la un moment dat au ţâşnit nişte personaje foarte stranii care, cu bucăţi mari de fier, au început să spargă geamurile la Guvern. Am fost derutaţi, era clar că sunt nişte diversionişti. S-au făcut nişte arestări atunci, care au speriat populaţia şi pentru o vreme nu s-a mai ieşit în stradă. La Timişoara, care nu se potolea, lucrul ăsta a fost interpretat ca un soi de spaimă care a cuprins Bucureştiul. Atunci a ţâşnit povestea cu Proclamaţia, din această derută a Bucureştiului şi din pasivitatea lui după manifestaţia din 18 februarie.

DANIEL VIGHI: Proclamaţia s-a născut nu numai din Punctul 8, ci dintr-un tip de urgenţă a lunii februarie pe care noi am simţit-o în Timişoara, legată de provocarea naţionalismului. Dacă citiţi Proclamaţia, o să vedeţi că scrie: „Timişoara este un oraş româ­nesc şi european, în care naţionalităţile au refuzat şi refuză naţionalismul. Invităm pe toţi şovinii din România, indiferent că sunt români, maghiari sau germani, să vină la Timişoara, la un curs de reeducare în spiritul toleranţei şi al respectului reciproc“. Or, lucruri de felul ăsta erau folosite de către cei care voiau reînfiinţarea unui serviciu secret în România. În zilele acelea am fost căutaţi pentru o discuţie istorică la Casa Universitarilor de două personaje din Bucureşti, care voiau ca Iliescu să vină în Timişoara, pentru legitimare simbolică. Numai că discuţia a alunecat treptat spre chestiunile din Ardeal. Unul dintre personaje era Virgil Măgureanu, celălalt nu mai ştiu cine era, amândoi prezentându-se sub denumirea de consilieri ai preşedintelui provizoriu. Societatea Timişoara a propus atunci să facem în Ardeal o serie de mitinguri de pacificare a tensiunilor în creştere, împreună cu Ion Iliescu, Doina Cornea, László Tökés. Am fost refuzaţi, spunându-ni-se: „Nu ştiţi ce urmează, tensiunile sunt foarte mari, vor fi probleme“. Şi au fost, într-adevăr, evenimentele din Tg. Mureş. Apropo de lustraţie. Noi am avut, în urmă cu doi-trei ani, un război greu în Universitatea de Vest din Timişoara. Problema a pornit de la un criminal al revoluţiei, Paul Vasile, un personaj absolut sinistru, care a tras în Calea Girocului. Acesta a devenit general şi a venit profesor la noi la universitate. El preda ştiinţe europene, după ce în anii ’90 fusese împotriva Europei. Mai mult, urma să predea unei studente căreia îi împuşcase tatăl. La vârsta de 6 ani, fata a stat toată noaptea cu tatăl mort în bucătărie. Cel care îl susţinea cel mai tare şi care l-a adus era un oarecare Biriş, filosof care are doctoratul la Ştefan Gheorghiu. Aici e o lustraţie posibilă: sunt mai mulţi cu doctoratele luate până în ’89 la Ştefan Gheorghiu, care care conduc şi fac doctoranzi, îi transformă în doctori. Iată o temă de lustraţie academică. Lustraţia nu trebuie raportată strict la cazul lui Ion Iliescu, lucrurile sunt atât de complexe... Nu mai spun de magistratură.

OSCAR BERGER (Societatea Timişoara): Sunt unul dintre cei mai bătrâni de aici. Uitându-mă în sală mi-am dat seama că „axa Timişoara–Bucureşti“ iese la pensie... Nu văd camere de televiziune la acest eveniment. Societatea Timişoara şi GDS sunt două ONG-uri foarte importante, care ar trebui să aibă un impact în această ţară. Lipsa de interes faţă de acest eveniment demonstrează că ceea ce a fost foarte frumos acum 20 de ani a început să îmbătrânească. Am riscat să rămânem fără sediu, deoarece găzduim biroul Monicăi Macovei. Păi ea e membră a Societăţii, are voie să aibă un birou acolo! Vin consilierii locali şi ne dau afară dintr-o cameră pe noi, un ONG, când sunt 10 ONG-uri, formate dintr-o persoană, care au sediul pe strada Proclamaţia de la Timişoara! //

A consemnat RĂZVAN BRĂILEANU