Pe aceeași temă
În numărul din 15 februarie 2011 al revistei 22, a apărut articolul Şoahul neterminat sau despre o formulă inadecvată, consacrat ultimei mele cărţi: Alexandru Şafran şi Şoahul neterminat în România. Culegere de documente, Bucureşti, Hasefer, 2010, 576 p. Alexandru Florian (A.F.) emite judecăţi de valoare menite a minimaliza rolul istoric jucat de şef rabinul Alexandru Şafran în timpul celui de-al doilea război mondial, acuzându-mă că supraevaluez această personalitate şi că ofer „o imagine distorsionată prin minimalizare despre una dintre cele mai tensionate etape din istoria evreilor din România“. În zelul său de a denigra şi de a suscita o polemică falsă, el proferă o serie de alegaţii, la care îmi propun să răspund.
1. Ocultarea activităţilor lui Alexandru Şafran
A.F. contestă de la început afirmaţia mea că activităţile lui A. Şafran au fost ocultate, afirmând, eronat, că cei care au scris despre tragedia evreilor din România „au prezentat cu echilibru şi în spiritul documentelor de arhivă poziţia şi rolul lui Wilhelm Filderman, preşedintele Federaţiei Uniunii Comunităţilor Evreieşti (FUCE) şi Alexandru Şafran, şef rabin (1940-1947)”. A.F. este însă prins în capcana propriilor sale contradicţii, afirmând, fără să vrea, că „este de acord cu autorul [C. Iancu] că este dificil de a explica de ce numele lui Şafran nu figurează în Cartea Neagră“. În cartea mea, explic ceea ce m-a determinat să alcătuiesc culegerea de documente: ocultarea activităţilor şef rabinului Şafran în diferite lucrări şi dispariţia „misterioasă“ a corespondenţei sale oficiale (în arhiva Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România se află 117 dosare conţinând corespondenţa oficială a lui Moses Rosen şi un singur dosar „Alexandru Şafran“, în care majoritatea documentelor, relative la perioada de după 1945, pun în evidenţă animozitatea „rabinului roşu“ faţă de cel care a fost alungat din postul său).
În Memoriile postume ale lui Filderman, editate de J. Ancel (W. Filderman, Memoirs and Diaries, vol. 1, 1900-1940, Tel-Aviv şi Ierusalim, 2004), care acoperă perioada ce se întinde de la sfârşitul secolului al XIX-lea până în luna august 1940 inclusiv, activitatea lui A. Şafran este în întregime omisă: numele lui nu este citat decât o singură dată (p. 512), pentru a preciza că şef rabinul ar fi afirmat că preşedintele Filderman era „indispensabil“ comunităţii. Textul memoriilor nu conţine nicio indicaţie privind colaborarea dintre Şafran şi Filderman, iar niciuna dintre multiplele şi importantele intervenţii ale lui Şafran la Senat sau pe lângă membri ai guvernului nu este amintită, deşi zeci de articole (apărute şi în marile cotidiene americane şi engleze) le-au relatat pe larg.
Din păcate, şi în Raportul final al Comisiei Internaţionale pentru Studiul Holocaustului în România (Comisia Wiesel) rolul lui Şafran a fost ocultat, ca şi în volumul de memorii ale lui Filderman, tot din cauza părtinirii lui J. Ancel. În Raportul final a fost, de asemenea, omisă orice referinţă la nunţiul apostolic Andrea Cassulo, la delegaţii Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, Charles Kolb şi Vladimir de Steiger, şi la miniştrii plenipotenţiari francez (Jacques Truelle) şi elveţian (René de Weck), în pofida acţiunilor lor în favoarea evreimii române – care-şi găsesc ecou în cartea mea. Moses Rosen şi acoliţii lui au făcut, timp de decenii, tot ce a fost cu putinţă pentru a oculta atât activităţile lui Alexandru Şafran din perioada războiului, cât şi întreaga sa operă de filosofie religioasă – o operă de mare anvergură. După 1989, Rosen a împiedicat întoarcerea în România a lui Şafran, care a avut loc doar în 1995, după moartea „rabinului roşu“.
Pe de altă parte, numeroase personalităţi au subliniat curajul şi importanţa acţiunii lui A. Şafran în timpul a celui de-al doilea război mondial, printre care: dr. Th. Lavi, autorul esenţialei cărţi Iudaismul din România, în lupta pentru supravieţuire, dr. Sh. Leibovici Laiş, preşedintele Asociaţiei Culturale a Evreilor Originari din România, dr. I. Guttman – Ben Zvi, fiul lui Zvi Guttman, preşedintele martirizat de legionari al tribunalului rabinic din Bucureşti, profesorul Reuven Feuerstein, laureat al Premiului Israel, activ în anii 1940-1944 în educarea copiilor evrei orfani, şi mulţi alţii.
2. Despre „formularea inadecvată“ a titlului cărţii
De ani de zile pledez pentru utilizarea sistematică a termenului ebraic de „Şoah“. Acest termen care se regăseşte în Biblie cu înţelesul de „catastrofă“ sau „distrugere“ se referă la masacrul sistematic la care au fost supuşi evreii europeni de către nazişti şi colaboratorii lor în diferite ţări ale Europei. Prefer utilizarea acestui termen, uzitat curent în Israel, unde parlamentul a instaurat Ziua Şoahului şi a curajului (Yom ha-Shoah ve-ha-Gvura), precum şi în Franţa, unde s-a răspândit graţie filmului Shoah al lui Claude Lanzmann. Îl prefer termenului Holocaust, care s-a impus în mediile americane în anii 1960 şi care s-a înrădăcinat şi în România. Deşi termenul Holocaust exprimă caracterul unic şi specificitatea genocidului evreilor din Europa din perioada celui de-al doilea război mondial, el poate fi (şi este) utilizat pentru a desemna şi alte genociduri: holocaustul indienilor, holocaustul armenilor, holocaustul romilor, holocaustul anumitor populaţii din Africa sau Asia, care au suferit masacre genocidare. Termenul Şoah nu dă loc la nicio confuzie, fiind singurul care desemnează unicitatea proiectului de nimicire totală căreia era destinat de Hitler poporul evreu.
Termenul Şoah se regăseşte în titlul precedentei mele cărţi Şoah în România. Evreii în timpul regimului Antonescu (1940-1944) (Polirom, 2001), bazată pe o documentaţie inedită găsită în arhivele franceze de la Quai d Orsay, şi în volumul Alexandru Şafran şi Şoahul neterminat în România. Am ales anume acest titlu pentru a atrage atenţia împotriva tuturor negaţioniştilor şi revizioniştilor asupra realităţii Şoahului. Şoahul din România a fost însă neterminat, în sensul că nu a fost dus până la termenul final cerut de nazişti, datorită unui complex de împrejurări favorabil şi unor intervenţii externe şi interne, printre care şi acelea ale şef rabinului Şafran, ale lui Filderman şi ale altora. Aceste intervenţii au contribuit salutar la împiedicarea, la sfârşitul anului 1942, a „evacuării“ în Polonia (în lagărul de exterminare nazist din Belzec) a evreilor rămaşi în viaţă în Transilvania de Sud şi în Regat. În lucrările mele, am făcut o amplă prezentare a Şoahului în România, a politicii de discriminare sistematică, a legislaţiei antisemite, a spolierilor, a deportărilor, a pogromurilor şi a masacrelor atât în Regat, cât şi în Bucovina, Basarabia şi Transnistria. L-am citat pe reprezentantul Franţei, J. Truelle, care, în vara şi toamna anului 1941, anunţa explicit proiectul guvernului român, „abil încurajat de nemţi“, care urmărea „exterminarea izraeliţilor“ (p. 75).
3. Eforturile lui A.F. de a-l denigra pe Alexandru Şafran
A.F. citează un singur document în favoarea lui Şafran (Doc. 115), o notă a Serviciului Secret de Informaţii relatând o predică pentru victoria Angliei (la 1 martie 1941), pentru ca imediat să insiste că Şafran şi-ar fi schimbat „radical atitudinea“ câteva luni mai târziu, cu ocazia unei audienţe din 14 august, alături de Filderman, la ministrul Apărării. Potrivit lui Filderman, Şafran a elogiat armata română în lupta pentru dobândirea pământurilor strămoşeşti. Trebuie notat că redobândirea Basarabiei şi Bucovinei era privită ca legitimă de către Churchill, de secretarul de stat al Statelor Unite şi de opoziţia internă împotriva lui Antonescu. Ceea ce A.F. omite sunt numeroasele luări de poziţie curajoase şi publice ale lui A. Şafran care, între altele: proclamă în faţa a 55 rabini din provincie reuniţi la Bucureşti că „Cine se va atinge de religia noastră... acela va pieri“ (Doc. 93); stigmatizează atitudinea criminală a Germaniei naziste (Doc. 106); relevă existenţa victimelor nevinovate ale regimului antonescian (Doc. 108) şi exprimă „credinţa în apropiata victorie a Angliei“ (Doc. 88); îi susţine pe oponenţii Centralei Evreilor din România, un „Judenrat“ impus de guvernul lui Antonescu, după dizolvarea FUCE Şafran i-a dat binecuvântarea sa lui A. Faibiş „pentru a putea contracara acţiunea Centralei Evreilor“ (Doc. F.S. 29, din 7 februarie 1942). În ce priveşte audienţa din 14 august 1941, ea trebuie considerată în contextul evenimentelor de atunci, când Filderman, Şafran, Benvenisti, Zissu şi alţi responsabili evrei nu cunoşteau implicarea directă a lui Ion Antonescu în pogromul de la Iaşi şi masacrele din Bucovina de Nord şi Basarabia.
Efortul de denigrare se manifestă şi în negarea faptului că Alexandru Şafran a fost alungat din postul său şi din ţara sa. Încercările de a-l îndepărta din funcţie au avut loc încă din 1946, Comitetul Democrat Evreiesc (CDE) având deja în vedere un înlocuitor. Este vorba de Moses Rosen, care a şi mărturisit (lăudându-se), în vara acelui an, că într-un viitor apropiat şef rabinul Alexandru Şafran, „omul lui Filderman“, va fi destituit şi că va fi numit în locul acestuia.
4. Demersurile lui Alexandru Şafran împotriva deportării
Privind problema crucială, anularea deciziei de deportare a evreilor în lagărele din Polonia, A.F. nu neagă eforturile liderilor evrei, dar citează o explicaţie din Raportul Wiesel pentru a-mi contesta dreptul de a avea o opinie diferită. Iată ce am scris în concluzie: „Nu se va şti niciodată cu certitudine care a fost intervenţia decisivă care l-a determinat pe Ion Antonescu să renunţe la propria sa decizie funestă luată în 1942, iniţial la cererea autorităţilor germane, de a deporta toţi evreii români rămaşi în viaţă în lagărele naziste din Polonia. Revirimentul său s-ar putea datora ansamblului de demersuri făcute pe lângă el. În opinia mea, cele întreprinse de Andrea Cassulo, Cordell Hull şi Nicolae Bălan au fost cele mai importante“. „Cercurile evreieşti din această perioadă atribuie această schimbare de politică intervenţiei Sfântului Scaun“ – se poate citi în corespondenţa Vaticanului (Doc. 162). Ţinând seama de contactele privilegiate pe care A. Şafran le-a stabilit cu A. Cassulo, pe de-o parte, şi cu N. Bălan, pe de altă parte, succesul intervenţiilor întreprinse de şeful rabin apare evident. În mod sigur, Antonescu a fost, în egală măsură, influenţat de evoluţia operaţiunilor de război pe teritoriul sovietic şi de presentimentul său că se va schimba soarta războiului (p. 112-113).
5. Eforturile de a minimaliza rolul lui Alexandru Şafran
Mai multe observaţii privesc relaţiile dintre A. Şafran şi W. Filderman, A.F. afirmând că supraevaluez personalitatea lui Şafran, în dauna adevăratului conducător care a fost Filderman. Realitatea este că A.F. încearcă să minimalizeze rolul şi activităţile lui A. Şafran. Eforturile lui sunt trădate şi de lapsusul rizibil care face ca, în articolului lui, titlul de doctor (dr.) să preceadă numele lui Filderman, dar nu şi cel al lui Şafran, doctor în filosofie al Universităţii din Viena.
a) Ocultarea intervenţiilor personale ale lui Alexandru Şafran
A.F. nu semnalează nicăieri nenumăratele intervenţii personale ale lui A. Şafran pe lângă personalităţi importante ca Regina-Mamă Elena, nunţiul apostolic Cassulo, patriarhul Nicodim, mitropoliţii N. Bălan şi Tit Simedrea, miniştri sau responsabili a diverse instituţii. Aceste contacte sunt raportate în numeroase documente (Doc. 147, Doc. 148, Doc. 190, Doc. M18, doc. M24, Doc. 124, Doc. 125, Doc. 128 etc.). A.F. nu aminteşte nici acţiunile lui Şafran de ajutorare a deportaţilor evrei în Transnistria (demersuri discrete şi discursuri publice), activităţile sale pedagogice, culturale şi sioniste şi eforturile în sprijinul emigrărilor în Palestina. Este trecut sub tăcere angajamentul său puternic de solidaritate cu evreii în pericol din ţările învecinate, dovedit de acţiunile întreprinse pe lângă nunţiul apostolic, pentru a încerca să salveze evreii din Transilvania de Nord aflată sub ocupaţie maghiară (Doc. 162), şi în favoarea evreilor din Ungaria (apelul său adresat preşedintelui Statelor Unite, Doc. 182). De asemenea, a intervenit pe lângă nunţiul apostolic şi pentru evitarea deportărilor evreilor din Bulgaria (Doc. M33).
b) Lupta câştigată pentru neînchiderea sinagogilor: audienţa la Ion Antonescu
Capitolul Întrevederea Alexandru Şafran–Ion Antonescu şi lupta câştigată pentru neînchiderea sinagogilor se referă la obţinerea abrogării Deciziei ministeriale din 9 septembrie 1940, a ministrului legionar Radu Budişteanu, privind excluderea cultului mozaic din lista oficială a cultelor istorice. A.F. afirmă fals că aş atribui lui Şafran redactarea unui memoriu către conducătorul statului depus de Filderman. Am scris că întreaga conducere a Federaţiei a fost mobilizată în lupta pentru neînchiderea sinagogilor, subliniind poziţia fermă a lui Şafran (Doc. 89). Tot în acest context, Alexandru Şafran s-a întâlnit la 11 septembrie 1940 cu Ion Antonescu. În eforturile sale sistematice de a minimaliza acţiunea lui Şafran, A.F. afirmă „veridicitatea acestei audienţe ar trebui probată cu documente“, deşi două rapoarte ale Direcţiei Generale a Poliţiei (Doc. 91, Doc. 95) se referă la această întâlnire.
c) „Scoaterea în prim-plan a rolului de lider al lui Al. Şafran“ în detrimentul lui Filderman
A.F. reia din cartea mea Şoah în România (Polirom, 2001) o frază în care scriam că Filderman era „liderul de necontestat al evreilor din România“, pretinzând că în actualul volum „rolul lui Filderman este mai degrabă unul reajustat, de egal al lui Şafran“. Această afirmaţie este falsă. Dacă A.F. ar fi citit cu atenţie actualul volum, ar fi constatat la p. 110 că, privindu-l pe Filderman, afirm acelaşi lucru: „În 1940, Wilhelm Filderman avea 58 de ani şi, prin poziţia sa de preşedinte al FUCE, era conducătorul incontestabil al iudaismului românesc“. Un întreg capitol, Alexandru Şafran şi Wilhelm Filderman: omul credinţei şi omul legii, consacrat relaţiilor dintre aceste personalităţi, se termină cu această concluzie: „Era necesar să fie nuanţată argumentaţia, astfel încât să nu se mărească rolul lui Filderman, nici să se micşoreze rolul tânărului Şafran“.
d) Alexandru Şafran şi Cartea Neagră a lui Matatias Carp
Iată un extras din analiza mea: „Alexandru Şafran, având încredere în Carp, a redactat textul prefeţei pe care acesta din urma i-a solicitat-o [pentru Cartea Neagră], fără însă să fi citit manuscrisul. Or, amintind, printre altele, de demersurile făcute de Regina-Mamă Elena, de mitropolitul Bălan şi de monseniorul Cassulo pe lângă mareşalul Antonescu, Carp nu citează nici o singură dată numele şef rabinului, cu toate că Şafran a fost cel care a luat legătura cu aceste personalităţi, implorându-le să intervină. (…) Atitudinea stranie a lui M. Carp se explică prin faptul că era subordonat şefului său ierarhic, W. Filderman, cel care i-a supravegheat redactarea manuscrisului şi care voia să-şi confere imaginea unicului salvator al evreilor din România“.
Contrar celor scrise de A.F., nu am afirmat nicăieri că „W. Filderman falsifica procesele verbale ale şedinţelor“. Am constatat însă că activităţile lui Filderman sunt larg prezentate, în timp ce cele ale colaboratorilor săi, printre care Şafran, ocupă un loc redus.
6. Sfatul evreiesc clandestin şi rolul lui Alexandru Şafran
A.F. pretinde că demersurile lui Şafran sunt prezentate ca iniţiative personale. În sprijinul acestei afirmaţii, A.F. citează amintirile lui Arnold Schwefelberg din care reiese că acţiunile au fost concertate între diferiţii membri ai Sfatului evreiesc.
Nicăieri nu am afirmat că demersurile lui Şafran ar fi fost numai rezultatul iniţiativelor sale personale. Ele s-au făcut, efectiv, în coordonare cu deciziile Sfatului clandestin (compus din dr. Filderman, dr. Şafran, M. Benvenisti, F. Froimescu şi A. Schwefelberg), care se reunea în domiciliul lui Şafran. Mărturia lui Schwefelberg (Doc. M33) este importantă, deoarece confirmă, pe lângă alte mărturii - ale lui M. H. Bady (Doc. M3), I. Artzi (Doc. M1) şi W. Filderman (Doc. M12) –, realitatea acestui consiliu evreiesc clandestin... negată de J. Ancel. Dar iată că, chiar în citarea mărturiei lui Schwefelberg, A.F., pentru a minimaliza rolul lui Şafran, a suprimat fragmente din două fraze pe care le redau în litere italice: „(...) audienţa la guvern şi chiar la reprezentaţii diplomatice (dr. Filderman), la înalte feţe bisericeşti (dr. Şafran), la CER (Centrala Evreilor din România) la Crucea Roşie internaţională ; demersuri la diferite personalităţi influente etc. Multe demersuri au avut succes (de exemplu, cele făcute de dr. Şafran la nunţiul papal, monseniorul M.S. Cassulo), pentru a interveni ca să se oprească deportarea evreilor din Bulgaria, de care aflasem la timp şi care a putut fi împiedicată). Se poate întreba: cum s-a putut păstra secretul existenţei acestui Sfat evreiesc? Prin aceea că, în afară, membrii săi acţionau fiecare personal, ca din iniţiativă proprie“.
7. Probleme de metodă
Contrar celor afirmate de A.F., cartea Evreii din România între anii 1940-1944, vol. 1, Legislaţia antievreiască este citată (v. nota 101, p. 55). Referinţele la unele fonduri de arhive, citate în lucrări anterioare, sunt menţionate, întrucât retranscrierea documentelor este parţială, ocultând tocmai rolul şefului rabin. Astfel, procese verbale ale şedinţelor Federaţiei Comunităţilor Evreieşti, conţinând pasaje privindu-l pe Şafran, nu sunt menţionate de J. Ancel. A.F., abordând o temă care depăşeşte cadrul cronologic al documentelor, este nemulţumit de o frază privind căderea guvernului Goga-Cuza (29 dec. 1937-10 feb. 1938). Acest subiect este amplu abordat în cartea mea Evreii din România (1919-1938). De la emancipare la marginalizare (Hasefer, 2000, p. 256-262). Dacă A.F. ar fi citit această carte, ar fi găsit expunerea întregului context politic intern şi extern şi ar fi înţeles această frază.
În loc de concluzie
Reaua credinţă a articolului lui A.F. este deconcertantă. El recenzează cartea fără să prezinte esenţa conţinutului ei, care cuprinde 190 de documente din arhive, dintre care 114 inedite, 47 de articole din presa străină, în engleză, ebraică, germană şi franceză, niciodată menţionate de istorici, extrase din New York Times, Jewish Telegraphic Agency, Jewish Chronicle, Haaretz etc., 50 de articole şi extrase de articole din presa de limba română, majoritatea publicate pentru prima dată; 35 de mărturii ale unor personalităţi ilustre sau mai puţin cunoscute, martori direcţi a activităţilor lui A. Şafran (Regele Mihai, un ofiţer, avocaţi, profesori, ziarişti, oameni politici, istorici, scriitori etc.); 43 de facsimile, un total de peste 320 de documente. Acest volum face cunoscute – şi acest lucru îi supără pe A.F. şi cei apropiaţi de el - diferitele faţete ale unei personalităţi care a depăşit cu mult atribuţiile unui conducător religios, dobândind statutul unui veritabil lider, atât spiritual, cât şi politic. Acest volum completează biografia pe care am consacrat-o şef rabinului României (1940-1947) şi marelui rabin al Genevei (1948-1998), al cărei titlu rezumă destinul uneia dintre cele mai strălucite personalităţi evreieşti din Europa: Alexandru Şafran. O viaţă de luptă, o rază de lumină (Hasefer, 2008).
Tentativa de denigrare, minimalizare şi de discreditare pe care o reprezintă alegaţiile lui A.F. face parte dintr-o campanie orchestrată la care s-au asociat alţi „Rosen–ostalgici“ (pentru a relua formularea profesorului Emil Simiu) şi demonstrează cât de esenţială este restituirea adevărului istoric, care este obiectivul acestui volum. //
Citeste si despre: soah, safran, holocaust, Matatias, Cartea Neagra.
