Are Bucureştiul monumentele pe care le merită? Patrimoniu si urbanism

Fara Autor | 01.06.2010

Pe aceeași temă

Joi, 27 mai, Grupul pentru Dialog Social şi revista 22 au organizat dezbaterea cu tema Are Bucureştiul monumentele pe care le merită?, moderată de Magda Cârneci. Printre participanţi s-au numărat reprezentanţi ai autorităţilor centrale şi locale, arhitecţi, artişti plastici, istorici de artă, reprezentanţi ai organizaţiilor nonguvernamentale şi jurnalişti. Publicăm în continuare fragmente din această dezbatere.

MAGDA CÂRNECI (GDS):
După mai mulţi ani în care am locuit la Paris, m-am întors de puţină vreme la Bucureşti şi am descoperit că Bucureştiul mi se pare în continuare un oraş foarte frumos, plin de farmec. Aceasta este şi opinia multor străini care-l vizitează şi care
mi-au spus de nenumărate ori că Bucureştiul nu are doar şarm, o ambianţă pitorească, melancolică, dar are şi un potenţial urbanistic deosebit. Nu aceasta este însă şi opinia locuitorilor săi. După mai multe luni de locuire în Bucureşti, începi să-ţi dai seama de problemele, disfuncţiile, neajunsurile lui. Căci un oraş nu e format doar din partea construită, ci şi din partea de transport (cu traficul din ce în ce mai gâtuit), şi din spaţii verzi şi parcuri (care, după părerea mea, sunt la un standard european destul de avansat), şi din mobilier urban (care este în suferinţă), şi din partea de publicitate şi reclame (care depăşeşte uneori limitele bunului simţ), dar şi din monumentele sale istorice sau de for public, de care ne vom putea ocupa în seara aceasta.
Are Bucureştiul monumente suficiente? Primul răspuns imediat ar fi: nu. Dar, la o plimbare prin Bucureşti, constaţi că în ultimii 20 de ani au apărut multe busturi şi sculpturi de mari sau mici dimensiuni, care punctează, mai mult sau mai puţin fericit, nodurile centrale ale oraşului. Sunt aceste monumente bine plasate? Răspunsul este amestecat: şi da, şi nu. Există exemple excelente, precum sculptura plasată în faţa Bisericii Anglicane, a sculptorului Virgil Scripcaru, dar şi exemple negative, cum este monumentul lui Alexandru Ghilduş din Piaţa Revoluţiei. O altă întrebare ar fi: are Bucureştiul monumentele necesare care ilustrează momentele istorice cheie ale României sau cele care „încarnează“ în bronz, marmură sau piatră personalităţile care au marcat cultura românească sau internaţională? Răspunsul este, din nou, amestecat. Există personalităţi care sunt omagiate cum merită - de exemplu, Eminescu şi Enescu -, dar există altele care sunt absente din peisajul urbanistic al Bucureştiului sau au numai câteva busturi, cum ar fi Brâncuşi, Eliade, Mircea Vulcănescu sau Cioran. În sfârşit, întrebarea care dă şi titlul întâlnirii de astăzi: are Bucureştiul monumentele pe care le merită, din punct de vedere al anvergurii lor, al raportului lor cu estetica modernă sau al sincronizării lor cu spiritul timpului? Sigur, sunt şi nişte întrebări mai concrete: cine decide ce monumente se ridică într-un oraş? Cine iniţiază concursurile pentru lucrări de for public şi cine decide amplasarea lor? Există un plan de decorare a Bucureştiului cu monumente, se leagă el de Planul de Urbanism General? Cum colaborează între ele instituţiile care se ocupă de acest aspect atât de important al oraşului?

KELEMEN HUNOR (ministrul Culturii şi al Patrimoniului Naţional):
Sunt convins că Bucureştiul are monumentele pe care le merită. Nici monumentele de patrimoniu, nici clădirile de patrimoniu, nici Bucureştiul nu reflectă altceva decât societatea românească. Nu cred că societatea e bună şi patrimoniul construit (inclusiv monumentele) e urât. Bucureştiul e, poate, oraşul cel mai desfigurat din România, când vorbim despre oraşele cu centre istorice foarte importante. Eu nu sunt bucureştean, dar ceea ce văd din ’97 până acum e revoltător, e trist şi nu reflectă altceva decât ceea ce a dat societatea românească, ceea ce au dat cetăţenii Bucureştiului pentru acest oraş, cum au ei grijă de patrimoniul construit, ce vor edilii să pună în spaţiul public. Ministerul Culturii are posibilităţi destul de limitate când vorbim despre monumente de for public. Există o lege, există o comisie naţională care ar trebui să dea aviz pentru monumentele de for public, care acceptă sau respinge proiectele propuse de autorităţi, de fundaţii, de asociaţii. Autorităţile ţin sau nu cont de aceste avize. Dacă nu ţin cont, nu se întâmplă absolut nimic, dincolo de o amendă mai mult simbolică. Sunt foarte multe monumente de for public în Bucureşti care nu au aviz şi nu ai posibilitatea legală de a le demola. Din punctul nostru de vedere, ar trebui o legislaţie mult mai dură, care ne-ar permite demolarea acelor monumente care nu au un aviz şi ar prevedea competenţe mult mai bine clarificate pentru această comisie de monumente de for public. Vă dau un singur exemplu - statuia lui Carol, care ar trebui amplasată vizavi de Palatul Regal. Momentan, am pe masă două avize: un aviz de la Comisia pentru Monumente de For Public, care respinge proiectul Primăriei Generale, şi un aviz favorabil de la Comisia Monumentelor Istorice, care spune că, din punctul de vedere al zonelor protejate, nu e nicio problemă şi că statuia realizată de Florin Codre se poate amplasa pe vechiul loc al statuii originale a lui Meštrović. Ce să fac, cui să dau dreptate? Din acest punct de vedere, juriştii nu
mi-au dat încă o soluţie favorabilă. Nu ştiu ce decizie ar trebui să iau eu, fiindcă, dacă dau dreptate Comisiei pentru Monumente Istorice, atunci probabil că cei de la monumente de for public vor pleca, şi invers. Primarul general Sorin Oprescu are un plan şi e oprit să meargă mai departe cu statuia de lipsa avizului, nemaivorbind de Casa Regală, care e uşor ofensată de poziţia noastră de a nu da aviz pentru reamplasarea statuii pe locul istoric.

MIHAI OROVEANU (preşedintele Comisiei Naţionale pentru Monumente de For Public):
Legat de statuia lui Carol, o delegaţie a Ministerului Culturii, condusă de secretarul de stat Niţulescu, a fost la Zagreb în urmă cu câţiva ani, şi acolo ne-am întâlnit cu un secretar de stat de la Cultură al Croaţiei, care ne-a spus: vă arătăm lucrările lui Meštrović, însă e un moment tensionat în familia lui, moştenitorii se judecă între ei şi nu cred că e bine să vă băgaţi chiar în momentul acesta, când ei îşi dispută succesiunea. Virgil Niţulescu a lăsat însă o scrisoare privind intenţia statului român de a reface statuia. Cum s-a ajuns la statuia lui Codre? S-a vehiculat o sumă pe care nu ştiu cine a spus-o primul. Am citit în presă că la Primărie s-a primit o ofertă, spunându-se că familia Meštrović o să ceară 10 milioane de euro şi că Florin Codre a cerut 3 milioane. Acesta a fost un argument probabil foarte important pentru ei...
Referitor la amplasament, am spus că statuia se poate pune la locul ei, dacă se reorganizează piaţa. Datele în care a fost amplasată statuia lui Meštrović în 1939 erau complet diferite. Actuala Piaţă a Palatului e rezultatul unui bombardament german. Au apărut foarte multe monumente şi, după părerea mea şi a colegilor mei, să-l pui pe Carol I într-o anfiladă de lucrări, proiectându-se pe sensul de circulaţie al Căii Victoriei şi pe monumentul lui Ghilduş, este inacceptabil. Comisia a fost de acord cu lucrarea, dar să fie pusă în altă parte – de exemplu, în Piaţa Victoriei (avem astfel ocazia să aflăm despre ce victorie este vorba) sau în Parcul Carol (unde ar putea să redea un aer marţial acestui loc, care era al armatei).

CRISTEA SANDA (director adjunct, Administraţia Monumentelor şi Patrimoniului Turistic al Bucureştiului):
A existat o hotărâre a Consiliului General din 2007 în care se reglementează reamplasarea statuii lui Carol I în „locul istoric“. După aceea, s-au făcut nişte demersuri şi s-a ajuns la concluzia că familia Meštrović solicită prea mulţi bani. S-a făcut un concurs de soluţii şi a fost declarată câştigătoare statuia lui Florin Codre. S-a transpus în bronz monumentul, s-a acceptat ideea că soclul acela trebuie să fie înalt, s-a achiziţionat şi materialul. Singura problemă în discuţie este amplasarea propriu-zisă. S-au obţinut toate avizele necesare, mai puţin avizul de la Comisia Naţională a Monumentelor de For Public. Comisia Naţională a Monumentelor Istorice şi-a dat avizul pentru că s-a făcut, la solicitarea acesteia, un studiu istoric şi un studiu de urbanism care au venit în susţinerea ideii de amplasare a monumentului pe locul cunoscut.
În discuţii cu mai multe persoane din branşă s-a reliefat ideea că am putea şi noi să realizăm o statuie ecvestră. Poate că la momentul acela, în 1939, Ivan Meštrović, cu anvergura pe care o avea, era cel mai îndrituit să facă o asemenea lucrare. Dar acum, trecând atâta timp, avem o experienţă plastică deosebită şi sunt specialişti care susţin că această statuie poate fi realizată de un român.
Noi avem în administrare 230 de monumente care sunt în patrimoniul municipalităţii. De când s-a înfiinţat instituţia, din 1999 până acum, am amplasat peste 35 de monumente în interiorul Bucureştiului. La toate acestea s-a obţinut aviz şi
s-au luat autorizaţii de construire.

MAGDA CÂRNECI:
A existat vreun caz în care un monument amplasat fără aviz a fost demolat?

MIHAI OROVEANU:
Niciunul. Aceste monumente sunt în profundă ilegalitate, pentru că actele n-au ajuns niciodată la Ministerul Culturii, la Comisia pentru Monumente de For Public, conform legii. Noi nu comandăm lucrări, nouă ni se supun judecăţii lucrările comandate de alţii.

DAN MARIN (arhitect):
Când discutăm despre monumente de for public, sunt două aspecte: pe de o parte, există un obiect cu o valoare artistică, pe de altă parte, există un spaţiu cu un sens urbanistic. Deciziile ar trebui să ia în calcul ambele aspecte. Din păcate, nu se întâmplă acest lucru. Am fost în situaţii când, la Comisia de Urbanism, ne soseau monumente care fuseseră deja comandate, care trebuiau puse într-un spaţiu în care ele nu se potriveau deloc, pentru că nu existase niciun fel de decizie la nivel urbanistic care să însoţească comanda obiectului respectiv. Cazul mai cunoscut este cel al statuii lui Nicolae Bălcescu, care a fost comandată şi trebuia pusă la Universitate, într-o situaţie imposibilă, astfel încât nu a obţinut aviz de la Comisia de Urbanism, după care a apărut în scuarul de la Pache Protopopescu, desfiinţându-se o fântână, după care fântâna a fost repusă, iar Bălcescu e acum înconjurat de jeturi de apă. De ce? Pentru că, atunci când s-a comandat statuia lui Bălcescu, nu s-au gândit că trebuie să vadă mai întâi unde o pun şi abia după aceea să o comande. Ar trebui ca orice decizie în legătură cu comanda acestor obiecte să fie însoţită întotdeauna şi de o discuţie asupra amplasamentului, încă din faza iniţială.
Cum se fac aceste achiziţii de monumente? E foarte important cine sunt cei care decid asupra calităţii artistice. Eu ştiu foarte bine ce se întâmplă în domeniul meu, al arhitecturii, al restaurării, în care se povesteşte despre jurii pentru licitaţii de restaurare care sunt compuse din contabili şi jurişti. Pentru că toate procedurile de achiziţie publică au devenit convenabile contabililor şi juriştilor care gestionează partea legală şi atâta tot. În rest, pot lipsi arhitecţii, pot lipsi artiştii, nu contează, dacă pe hârtie ele corespund acestei legi aberante, profesioniştii pot fi excluşi...

GHEORGHE PĂTRAŞCU (arhitectul-şef al Capitalei):
Aş profita de prezenţa d-lui ministru ca să-i spun că ar fi o greşeală să facă o lege mai aspră din punct de vedere al pedepselor, pentru că nu se va rezolva nimic. Una dintre primele fraze ale raportului pe care l-au făcut francezii asupra legislaţiei noastre de urbanism a fost: „aveţi o legislaţiei de poliţie prost aplicată“. Francezii reuşesc, fără prea multă poliţie, să aibă o politică şi o lege care câteodată e mai flexibilă decât cea românească, dar se aplică şi programele funcţionează.
Revenind la monumente de for public, cred că este o mare greşeală în ceea ce priveşte achiziţionarea lor, fără să fie pregătit amplasamentul. O astfel de lucrare se face pentru un anumit amplasament. Ea trebuie să aibă prima dată girul din punct de vedere al amplasării şi pe urmă să fie comandată, ca să nu mai existe nicio problemă. În Bucureşti, şi în general în ţară, nu s-a procedat în modul ăsta, ceea ce e total de neadmis. Eu sper că lucrurile astea se vor mai îndrepta pe parcurs. Deocamdată, am luat nişte măsuri, din punctul meu de vedere, şi am atenţionat că nu voi mai da niciun fel de autorizaţie sau aviz dacă nu se procedează conform legii.
Pe de altă parte, din punct de vedere al demolării, există instrumentul legal. Un obiect, de orice natură ar fi el, amplasat pe domeniul public, poate fi desfiinţat prin decizie. Dar aici e vorba de voinţa politică.
Cred că ar trebui să relansăm un program de reamenajare a spaţiului public. În funcţie de asta cred că se pot găsi amplasamente pentru obiectele de artă, mobilierul urban etc. Până la urmă, Ministerul Culturii n-ar trebui să aibă atâta implicare în ceea ce înseamnă avize, zone protejate sau chiar monumente, decât în cazuri excepţionale. Autoritatea locală ar trebui să fie dotată cu capacitatea, cu competenţa necesare ca să poată să facă asta.

DAN MARIN:
În momentul de faţă, în Bucureşti nu există o instituţie a autorităţii administraţiei locale care să se ocupe de problema monumentelor. Cine are grijă de patrimoniul istoric, în general, al Bucureştiului sau al oricărui oraş din România? Nimeni. Deci nu există la nivelul autorităţii locale nicio structură care să aibă în sarcină această problemă. Nu veţi găsi la Primăria Municipiului Bucureşti sau la primăriile de sector niciun specialist în probleme de monumente. Ca să discutăm despre competenţa autorităţii administraţiei locale, trebuie schimbat complet sistemul.

KELEMEN HUNOR:
Nu pot să fiu de acord cu d-l Pătraşcu. Este exact viziunea cu care m-am întâlnit eu prima dată în 1997-1998, când toţi spuneau că Ministerul Culturii trebuie să se retragă şi că nu are de ce să dea aviz pentru zonele protejate, pentru monumentele de for public. Sigur, la Ministerul Culturii sunt convins că de foarte multe ori au dat avize greşite sau nu au dat avize acolo unde trebuia să dea. Dar foarte multe monumente au fost salvate datorită faptului că nu s-a dat un aviz. Este totuşi un filtru, un control. Sunt oameni acolo, majoritatea oneşti, mai greu influenţabili decât celelalte autorităţi locale. Sunt convins că, în această perioadă, retragerea Ministerului Culturii din zona de protejare a monumentelor ar fi o greşeală uriaşă. De aceea vă spun că ar trebui să avem o lege cu sancţiuni mult mai dure. Şi trebuie competenţe pentru poliţia de patrimoniu, pentru inspectorate. Acum sunt direcţii, dar vrem să le transformăm în inspectorate pentru patrimoniu. Acum, eu, ca minister, şi primăria nu putem interveni acolo unde este monument istoric în pericol. Ar trebui o posibilitate de a interveni din partea statului, când un monument important este lăsat de proprietari să se distrugă sau îl distrug ei.

DAN MARIN:
În faţa Cimitirului Belu a fost făcută o întreagă scenografie... Eu sunt curios dacă Primăria Sectorului 4 a avut vreun aviz de la Ministerul Culturii, pentru că e zona protejată a unui monument. Asta ar intra în aria contravenţională, dacă nu chiar penală. Nu am auzit să fi fost vreo cercetare şi vreo reacţie instituţională faţă de ceea ce s-a întâmplat acolo.
Vreau să vă mai dau încă un exemplu ca să înţelegeţi care este dimensiunea dezastrului. Se vorbeşte de ani de zile, inclusiv acum, despre centrul istoric. Toată lumea îşi închipuie că există o acţiune bine gândită de reabilitare din toate punctele de vedere a centrului istoric, inclusiv o intervenţie asupra clădirilor. Nu există. Toată această tevatură legată de centrul istoric nu s-a referit decât la un singur lucru: reabilitarea infrastructurii. Mai departe nu este nimic prevăzut. Vor face proprietarii, fiecare cum îl taie capul. Au început deja s-o facă - unii mai bine, alţii mai puţin bine, iar alţii dezastruos. Au existat discuţii cu privire la necesitatea urmăririi unui mecanism când se fac astfel de operaţiuni - de exemplu, ca la Sibiu: se creează o structură dotată cu specialişti care se ocupă de programul respectiv. Chiar dacă există intervenţiile particularilor, ele sunt dirijate, controlate, gestionate din punct de vedere profesional de această structură. La Sibiu a existat o firmă de consultanţă germană, care lucrează în toată lumea, alături de un grup de arhitecţi români. În Bucureşti nu există aşa ceva. Pentru că nu se vrea. Pentru că structura respectivă ar conţine profesionişti care îşi fac treaba. Dar ei nu sunt lăsaţi să-şi facă treaba, pentru că trebuie să fie alţii care să-şi facă treburile. Dacă aţi avea acces la regulamente din oraşele istorice din străinătate veţi vedea că regulamentele merg până la nivelul detaliilor clanţelor de la uşi. Proiectele sunt făcute de profesionişti şi sunt gestionate pas cu pas de ei. La noi nu există aşa ceva pentru că nu se doreşte. Au făcut Compania Naţională de Investiţii ca să-şi hrănească puşculiţele de partid. Vedeţi acum ce se întâmplă cu sălile de sport. Iată la ce se folosesc aceste structuri atunci când se înfiinţează.

A consemnat RĂZVAN BRĂILEANU

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22