Pe aceeași temă
RADU FILIPESCU (Grupul pentru Dialog Social):
În această perioadă suntem impresionaţi de ceea ce s-a întâmplat în Japonia. Pe lângă situaţia tragică, am remarcat două lucruri: în oraşe, clădirile au rezistat într-un mod extraordinar; apoi, imediat după cutremur, lumea stătea la coadă aşteptând autobuzul. Şi oamenii, şi clădirile s-au comportat într-un mod foarte special. Putem în acest moment să ne gândim ce facem pentru România şi mai ales pentru Bucureşti în caz de cutremur.
KANJI TSUSHIMA (fost ambasador al Japoniei în România):
Eu, care am prins cutremurul din 77 aici şi am găzduit trei delegaţii ale seismologilor japonezi în perioada următoare, mă bucur că şi în România, mai bine mai târziu decât niciodată, se dă atenţie eventualelor pericole de acest fel. Eu nu sunt seismolog, nu pot să vă dau sfaturi, dar am observat că dezastrul natural se întâmplă când natura e ignorată. Aşa a fost în Japonia: deşi acolo sunt frecvente cutremurele, nimeni nu s-a aşteptat la unul de 9 grade. Nu ştiu ce motive au dus la supărarea naturii, dar totuşi trebuie să ne supunem.
DAN LUNGU (profesor la Universitatea Tehnică de Construcţii din Bucureşti):
Înainte de a discuta despre consolidarea clădirilor, vreau să remarc faptul că populaţia Capitalei, care ar fi prima victimă în caz de cutremur, la mare distanţă faţă de ce se întâmplă în restul ţării, este bombardată cu ştiri de presă uneori contradictorii sau alarmante fără justificare, legate de predicţiile anapoda şi de cifrele vânturate cu privire la casele care vor cădea şi la oamenii care vor muri.
Există o lege de consolidare a clădirilor din România care nu are pereche în lume, fiind cea mai generoasă, dar care, din păcate, nu funcţionează. De la început se spunea că se doreşte ca imobilele să fie consolidate cu oamenii înăuntru. Asta înseamnă ani şi ani. Specialiştii Băncii Mondiale cu care am discutat subiectul spuneau că trebuie făcute locuinţe de necesitate în zone comparabile ca poziţie şi mutaţi oamenii. În acelaşi timp, consolidarea, care era un ideal în momentul acela, astăzi nu mai stă în picioare. Lumea a progresat, exigenţele au crescut, atunci calculam cu 200 euro/mp pentru o consolidare, iar azi a ajuns mai scumpă decât o clădire nouă, aşa că unele dintre aceste imobile trebuie demolate. Avem 300-400 de case cu peste 4 etaje de dinainte de război în Bucureşti. În principiu, toate aparţin aceleiaşi clase şi niciun om cu scaun la cap nu va cumpăra cu 200.000 euro un apartament într-o asemenea casă. Lumea trebuie să înţeleagă că acele case nu mai fac doi bani, pentru că prezintă pericol la seism, ele trebuie să dispară din punct de vedere comercial, pentru că, fie asigurate, fie neasigurate, vor avea acelaşi destin de care ne ferim cu toţii.
Cu ani în urmă, am primit o invitaţie din partea Ministerului Construcţiilor din Japonia să facem un proiect cu JECA (Agenţia de Cooperare a Japoniei), cu 7,5 milioane dolari şi cu 30 de burse în Japonia pentru crema inginerilor care se ocupă de probleme de tipul ăsta. Am adus echipamente care prevedeau foraje lângă fiecare staţie seismică care stau şi dorm acum, unele sunt la Institutul Naţional de Cercetare în Construcţii (INCERC). Acest centru trebuie revitalizat. Japonia a oferit României un program, iar noi nu l-am valorificat. E o problemă de politeţe înainte de toate, după aceea de pierdere a unei surse de cunoştinţe, prima sau a doua din lume.
RĂZVAN MURGEANU (secretar de stat în Ministerul Dezvoltării Regionale):
Blocurile şubrede trebuie demolate, pentru că, oricât le-am consolida, nu sunt construcţii noi. Eu am văzut prostii făcute la consolidări: se măreşte volumul unui stâlp, micşorându-se capacitatea utilă a imobilului. Indiferent cât de mare ar fi camera, grinzile vor fi supradimensionate ca să susţină imobilul. Eu am văzut astfel de lucrări şi m-am închinat: locatarii înăuntru, plini de moloz, stăteau nu nişte pături pe cap şi muncitorii lucrând cu picamerele în camera respectivă. Foarte mulţi cetăţeni care au depăşit o anumită vârstă, când încercam să-i conving că trebuie să consolidăm şi să se mute, spuneau: „lasă-mă să mor în casa mea!“. Dar poate că altul nu vrea să moară în casa de deasupra lui. Costurile sunt enorme, mai mari decât la un imobil pe care l-ai ridica de la zero. Constructorii nu veneau la licitaţie, pentru că manopera este fantastică: se toarnă beton „cu linguriţa“, cum spunem noi, în nişte cofraje care nu uşurează cu nimic munca constructorului, dimpotrivă.
Bucureştiul este traversat de două râuri mari, Colentina şi Dâmboviţa, mai este râul Batişte, care e canalizat, mai sunt alte râuri care în decursul timpului şi-au schimbat nu se ştie de câte ori cursul. 80% din Bucureşti este construit pe grohotişuri şi prundişuri. Asta nu dă în niciun caz o rocă bună construcţiilor şi, de aceea, zgârie-norii din Bucureşti se fac pe fundaţii indirecte, sănătoase. Singura zonă din Bucureşti ceva mai ferită e fostul deal al Arsenalului şi poate sudul Bucureştiului, eventual. În nordul Bucureştiului, apa freatică este mai sus decât în altă zonă, iar apa măreşte riscul, pentru că este incompresibilă şi creează unde seismice mai mari decât o zonă normală, mai dură.
Acum, ce e de făcut? Legislaţia în domeniu s-a schimbat de vreo patru ori, cât am fost eu viceprimar. Asta nu e rău, pentru că legislaţia s-a upgradat. Numai că nu avem timpul fizic să consolidăm toate aceste imobile. Cred că demolarea e soluţia corectă. Nu intră aici clădirile de patrimoniu şi nici clădirile care găzduiesc spitale etc.
La un cutremur, răspunsul autorităţii – locală sau centrală - trebuie să fie cât mai rapid. Pentru salvarea de vieţi omeneşti contează cât de repede te mişti. Banca Mondială ne-a propus un sistem de alarmare în timp real, independent complet de ce avem noi. Ce înseamnă asta? Un centru nervos al Capitalei, undeva într-o zonă sigură, la 10-15 metri sub pământ, un soi de buncăr în care să stea cei care comandă, cu sisteme de telefonie prin satelit, în aşa fel încât să comunici imediat, să ştii dacă a căzut un bloc, cu drone care survolează independent şi transmit imagini în timp real în centrul ăsta nervos, unde cei de la Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă să-şi dea seama cum pot interveni. Pentru că degeaba trimiţi maşini de descarcerare, dacă drumul e blocat pentru că au mai căzut încă 3-4 clădiri. Toată chestiunea asta am zis că o facem, dar între timp a murit. Am plecat de la primărie şi nu ştiu ce s-a mai întâmplat. Americanul care a venit atunci ne-a cerut să vadă care este centrul de comandă al Bucureştiului şi, după lungi pertractări, ne-am dus pe la MApN, am scos aprobarea să vadă Dealul Piscului. Acolo era o centrală cu fişe, cu nişte beculeţe, la care americanul spune: „ăsta e muzeul, dar unde e centrul?“.
DAN LUNGU:
România este o ţară cu seismicitate moderată şi Bucureştiul este un oraş cu seismicitate ridicată. Caracterul seismicităţii ridicate a Bucureştiului vine din faptul că terenul, în multe zone, în principiu destul de divers distribuite, este caracterizat de perioade lungi de vibraţii. Această perioadă lungă este extrem de agresivă pentru clădirile înalte prin situaţii de cvasirezonanţă, care fac ca amplificarea mişcării casei să nu fie standard, de două ori jumătate mai mare decât a terenului, ci poate de trei-patru ori etc. Cu alte cuvinte, faceţi în Bucureşti clădiri joase şi nu vă doare capul, faceţi zgârie-nori şi o să ne legăm la cap.
RĂZVAN MURGEANU:
Construcţiile antebelice au un mare risc, chiar dacă sunt sănătoase aparent, dat fiind tehnologiile care se foloseau atunci. Prima noastră construcţie din beton armat este Hilton, făcută cât de cât după nişte idei novatoare pe vremea aceea. De atunci până azi, s-au învechit, nici nu bănuim... Construcţiile antebelice, chiar dacă par frumoase, prezintă un enorm risc, din cauză că tehnologiile de atunci erau cu totul altfel decât cele de acum. Nu mai vorbesc de faptul că fiecare cutremur care a fost e ca o comoţie în creier. O comoţie se amplifică dacă mai primeşti un pumn în cap. Cutremurele repetate nu fac decât să îmbătrânească construcţia, să o aducă în situaţia să se ruineze.
DAN LUNGU:
În momentul de faţă, toată lumea civilizată cu probleme de hazarduri naturale are asigurări. În România, legislaţia în domeniu nu ţine seama de tot ce discutăm aici şi de ce se ştie în ştiinţă. Câtă vreme eu dau 20 euro/an pentru toate casele din beton ale Bucureştiului, şi pentru o clădire de lângă Parlament, şi pentru o clădire şubredă, nu există niciun fel de încurajare din partea statului ca oamenii să se orienteze spre casele sigure şi, în acelaşi timp, să le părăsească pe cele şubrede. Normal ar fi ca unul care stă într-o casă care va cădea aproape sigur la un cutremur ca în 77 să dea de trei ori mai mult, poate, iar unul care stă într-o casă care nu va cădea ar trebui să dea de trei ori mai puţin. Legea asigurărilor s-a aprobat pripit şi nediferenţiat.
RĂZVAN MURGEANU:
N-a fost pripită, a fost privită ca un ajutor dat firmelor de asigurări, şi nicidecum ca să rezolve problema.
MIRCEA MIRONESCU (Comisia de Reducere a Riscului Seismic din cadrul Ministerului Dezvoltării):
Atribuţiile principale ale Comisiei de Reducere a Riscului Seismic din cadrul Ministerului Dezvoltării sunt de a verifica şi de a aproba documentaţiile pentru începerea activităţii de intervenţie structurală pentru construcţiile vulnerabile la cutremur. Sunt 4 clase de risc seismic. Cele care sunt de risc seismic 1 trebuie să treacă prin comisii. Încă din 1994 s-a discutat care este nivelul de vulnerabilitate practică pe care trebuie să-l luăm în consideraţie pentru construcţiile de locuinţe. La timpul respectiv se stabilise că de la P+4 în sus pentru Bucureşti înseamnă nivel de vulnerabilitate foarte mare. Au început listele şi s-au luat în calcul în jur de 120 de construcţii, toate interbelice, de la P+4. Pe ele a trebuit să se insiste, fiind locuinţe. În acelaşi timp, sunt spitale şi mai ales cele cu blocuri operatorii, la care s-a insistat şi se insistă în continuare că trebuie să fie funcţionale imediat după cutremur. Din 120 de imobile, dacă se insistă, se mai pot elimina. Şi mai rămân vreo 60. Din cele 60, 18 sunt deja bine asigurate. Mai sunt 10-12 în curs de execuţie sau cu proiecte deja finalizate în această Comisie. Ceea ce ar trebui făcut este ca împreună, toţi cei care suntem implicaţi, să scoatem în evidenţă priorităţile, să stabilim exact care clădiri trebuie să rămână din punct de vedere al patrimoniului şi restul ar trebui demolate.
Noi am trecut de la socialism la capitalism. S-au dat apartamentele pe preţuri de nimic. Statul a scăpat de răspundere cu ocazia asta. Imobilele au trecut în proprietatea oamenilor. Aceştia nu au bani să le repare. Avem această perioadă de tranziţie care va mai dura până când se vor găsi toate mijloacele de intervenţie eficiente. Au fost nenumărate cazuri, în ultimii zece ani, când bugetul pe care l-a avut ministerul nu s-a cheltuit. De ce? S-au blocat la o serie de asociaţii de locatari şi, din cauza unuia sau altuia, nu s-a mai putut interveni, deşi erau proiectele făcute, totul avizat, banii asiguraţi.
RADU OPAINA (preşedintele Federaţiei Asociaţiilor de Proprietari din România):
Sunt trei categorii de blocuri. Le avem pe cele construite până în 1977 şi care sunt în număr de circa 1.000 - nu o ştiu din presă, ci de la cei mai interesaţi de acest subiect: firmele de asigurări. Ele au foarte clar stabilite clădirile pe care nu le asigură: cele încadrate în gradul 1, 2, 3 de periculozitate, adică acele construcţii de dinainte de 1977. A doua categorie sunt cele dintre anii 1980 şi 1990. Asupra unora dintre ele s-a intervenit abuziv. Pe marile bulevarde au apărut interese comerciale, tot felul de afaceri şi s-au dărâmat pereţi de rezistenţă la parter. Nimeni nu a făcut nimic în această privinţă, nici Inspectoratul de Stat pentru Construcţii, nici Primăria Capitalei, nici vreun specialist. A treia categorie sunt cele de după 1990. Nu sunt cele mai sigure. Personal cunosc cazuri în care sunt făcute cel mai prost din istoria României. Pentru că se fură din greu la cântar ca să iasă profit mare. Sunt structuri de rezistenţă fisurate după două luni de la darea în folosinţă, planşee care stau să cadă. În total, sunt vreo 2.000 de blocuri de locuinţe în Bucureşti care la orice seism de 6 grade vor avea de suferit. Câţi oameni locuiesc în cele 2.000 de blocuri? Circa 200.000. Aceşti oameni se tem ca un cutremur să nu aibă loc seara sau noaptea şi să îi prindă pe toţi acasă. Nu spun că vor cădea toate aceste clădiri, dar sunt expuse la nenorociri.
În privinţa consolidărilor, s-a discutat tot timpul şi s-a ajuns la concluzia că vina e a proprietarului, că nu acceptă, că nu vrea, că nu face. Nu e aşa. Proprietarul are toate condiţiile de a fi obligat în ziua de astăzi. Am impus în 2007, prin Legea 230, articolul 16, că proprietarii sunt obligaţi să ia măsuri de urgenţă în situaţii de acest gen. Dar statul român are şi el nişte obligaţii. Trebuia să creeze o entitate, o instituţie, un departament care să se ocupe de această problemă de la început la sfârşit. Acum, proprietarul se duce la şapte mii de birouri, ba la comisia nu ştiu care, ba la primărie, ba la nu ştiu ce minister, ba la prefectură şi toată lumea ridică din umeri. Şi zac aşa sute de dosare neatinse prin fişetele fiecărei instituţii.
Ce uşor e să demolăm! Dar înainte să demolăm o casă, eu, statul, trebuie să mă asigur unde îl duc pe cetăţeanul acela, nu să îl trimit pe la rude. Statul român, care cheltuie o grămadă de bani aiurea, trebuie să facă un campus undeva, căci sunt terenuri goale în Bucureşti, cu o serie de clădiri standard, să-i mute pe toţi acolo nu cu forţa şi cu ameninţarea, ci cu plăcerea, cu bunăvoinţa autorităţilor, oamenii să stea acolo 6 luni, un an, până se consolidează sau se demolează blocul. Tebuie să-i creăm pârghii proprietarului să plătească în 25 de ani un credit. O modernizare a unei clădiri cum se face în Japonia sau orice altă ţară civilizată se face din economia pe care o obţii din investiţia imobiliară şi din care plăteşti ratele. Cetăţeanul va reveni cu drag în casa lui. Cine nu vrea va fi obligat de comunitatea lui. În America sunt restricţii foarte dure la imobiliare. Acolo, vecinii au puterea să elimine din comunitatea lor proprietarii care fac rău, care nu ajută la dezvoltarea construcţiei, care nu ajută la dezvoltarea vieţii comunitare.
DAN LUNGU:
D-le Opaina, noi am aprobat două blocuri pentru o astfel de operaţiune, exclusiv pentru a muta acolo aceşti oameni, şi acum sunt goale. Sunt în centru. Sunt frumoase. Sunt sănătoase. Pentru orice om sănătos la cap e o lovitură colosală din toate punctele de vedere să se mute din blocul Patria în blocurile gemene din Piaţa Naţiunilor Unite.
EMIL-SEVER GEORGESCU (director ştiinţific la INCERC):
Mai este şi o problemă de comunicare. Sunt nişte funcţionari tehnici sau economici, care au primit pe cap această problemă la rând cu orice altă problemă pe care o au, de a săpa o groapă, de a pune o ţeavă sau de a face ceva undeva. Problema comunicării riscului se loveşte de nişte probleme de sociologie, de psihologie, iar aceşti oameni nu au fost pregătiţi şi nu sunt abilitaţi să facă aşa ceva, ei fiind obişnuiţi să stea la birou şi să bifeze hârtii. La nivelul proprietarilor, pe baza diferitelor sfaturi pe care le-au primit de la avocaţi, mulţi dintre ei l-au atacat în instanţă pe primar ca persoană fizică, deoarece intervine în viaţa lor, cerându-le să elibereze apartamentele pentru consolidare.
Avem cazul celebru din strada Calderon, de lângă Ambasada Ungariei, unde 2 persoane de la etajul 6 sau 7, când a ajuns consolidarea la ele, au zis: „până aici, nu se mai trece, noi nu vrem consolidare“. Au fost acţionaţi în instanţă de către primărie şi au nimerit la două instanţe diferite. Una a spus că este legal ca primăria să intervină pentru că este vorba de interes public şi trebuie făcută consolidarea, alta a decis că este imixtiune în proprietatea personală şi nu se poate intra. Drept urmare, constructorul şi-a luat castrafusele şi a plecat, rămânând un bloc care e consolidat doar până la un etaj anume.
DAN VĂCĂREANU (profesor la Universitatea Tehnică de Construcţii din Bucureşti):
E o condiţie ideală ca o clădire să fie liberă pentru consolidare. Când intri pe o construcţie degrevată de orice sarcină, poţi face orice mai repede. Consolidările, până în momentul de faţă, au o istorie încărcată în spate din cauză că s-au făcut cu oamenii înăuntru. Când am avut proiectul cu colegii japonezi, am găsit o doamnă la o vârstă venerabilă, care era preşedinta asociaţiei de locatari şi care a vrut să stea în locuinţă pe toată durata consolidării, ca să demonstreze că se poate, dar la sfârşit ne-a spus: „ne-a tocat nervii, după trei ierni a fost infernal“. Şi atunci care este soluţia? Locuinţele de necesitate în care poţi să muţi oamenii. Dacă am folosi acele două blocuri efectiv, timpul de consolidare a unei clădiri s-ar reduce de 4-5 ori. Gândiţi-vă că, în momentul în care începe lucrarea, fiecare are nişte pretenţii legate de spaţiul vital în care locuieşte. Fără locatari înăuntru, bineînţeles că timpul se scurtează foarte mult şi costurile se micşorează. O normă americană spune că o consolidare fără locatari înăuntru micşorează costurile la jumătate şi timpul la o treime.
CRISTIAN STAMATIADE (directorul Direcţiei Tehnice în Construcţii din Ministerul Dezvoltării):
Demolarea este o variantă. Există Legea exproprierii pentru utilitate publică, în care una dintre cauzele care poate fi invocată, cu dreaptă despăgubire, este pericolul iminent de prăbuşire sau producerea unui fenomen predictibil. Referitor la consolidare, în 1999, s-a dat o hotărâre de Consiliu local al Municipiului Bucureşti, prin care două blocuri de la Timpuri Noi, nou-nouţe, au fost puse la dispoziţie ca locuinţe de intervenţie pentru ca să mutăm locatarii din nişte clădiri cu bulină roşie. Cheltuielile de mutare dus-întors, inclusiv suportarea chiriei pe perioada respectivă, s-au preluat de PMB, ca să nu afecteze deloc proprietarul, pentru că el oricum simte că se mută, faţă de locul de muncă are altă distanţă de deplasare, are mobila care se degradează, chiar dacă e mutată gratuit. Locatarii au refuzat, unul după altul, sub influenţa unor persoane de rea-credinţă care le-au spus că statul o să le ia casele. În momentul în care se decide, în orice asociaţie încep problemele – eu nu vreau, eu nu pot acum. Orice hotărâre se ia greu într-o asociaţie, de la repararea liftului la schimbare de bec. Trebuie să apară o lege a coproprietăţii în care să se înţeleagă că, dacă eşti coproprietar într-o structură comună, nu ai drepturi depline de proprietate, anumite drepturi sunt numai ale colectivităţii, ale asociaţiei. Dacă blocul are probleme şi un expert girat de stat îţi spune că imobilul e pericol public, nu mai ai de comentat. Dacă pui în pericol comunitatea, vecinătăţile, eşti pasibil de pedeapsă. În Constituţie se arată că dreptul de proprietate obligă să nu afectezi vecinătăţile.
Colaborând cu echipa japoneză, s-a găsit o soluţie „nedureroasă“, adică cu intervenţii numai la parter, cu amortizori, consolidarea locală şi poate legătura cu etajul 1, parterul fiind magazin. Deci, de data asta, pe proprietari nu i-ar fi afectat cu nimic în afară de puţin zgomot la parter, nu la el în cameră. S-a făcut proiectul, a fost pus la dispoziţie gratuit primăriei şi s-a trecut la execuţie, pe acelaşi mecanism: plăteşte statul tot şi recuperăm pe urmă numai de la cei care au peste venitul mediu. De trei ori am participat la discuţii cu asociaţia de proprietari, ca să încerc să-i conving că e bine, nu le face nimeni nimic, nici nu îi mută. La început au fost de acord, pe urmă a apărut un curent în interior şi niciunul nu vrea nici astăzi. Ne trebuie acordul lor pentru că toată structura din subsol până la legătura cu etajul 1 e tot parte comună a blocului şi nu putem trece peste asociaţie.
* * *
Casele interbelice
„Diferenţa dintre o casă de dinainte de război şi una de după 89 e diferenţa dintre o maşină de dinainte de război şi o maşină de astăzi. Chiar dacă cea de-acum e ciobită, zgâriată sau i s-a spart un cauciuc, e incomparabil mai bună decât una interbelică.“ (Dan Lungu)
Preţul consolidării
„Ştiţi cât a durat o lucrare de consolidare într-un bloc pe Brezoianu? 4 ani de coşmar. Ştiţi cât costă o operaţiune de consolidare în sistemul românesc corupt? De 5-6 ori mai scump decât metrul pătrat construit de nou.“ (Radu Opaina)
* * *
Pagini realizate de RĂZVAN BRĂILEANU
Citeste si despre: risc seismic, cutremur, consolidari, asociatii de locatari, blocuri de locuinte.
