Pe aceeași temă
Miercuri, 31 octombie, la sediul Grupului pentru Dialog Social a avut loc o dezbatere pe marginea volumului Eu votez DNA!, publicat de Cristian Ghinea la Editura Humanitas. Cartea conţine o serie de interviuri realizate de Cristian Ghinea cu Lucian Papici, Nistor Călin, Daniel Morar, Horia Georgescu, Cristian Danileţ şi Laura Ştefan pe marginea luptei anticorupţie.
La dezbaterea de la GDS, moderată de Mircea Vasilescu, au participat câţiva dintre cei intervievaţi în carte, dar şi alţi reprezentanţi ai societăţii civile. Publicăm în continuare extrase din intervenţiile de la această dezbatere.
MIRCEA VASILESCU (Dilema Veche)
Feţele anticorupţiei
Cristian Ghinea este cel mai stahanovist dintre membrii redacţiei noastre. El trebuia să facă un dosar în Dilema Veche, pe care l-a intitulat Feţele anticorupţiei. Ideea lui era să discute cu oameni care vorbesc puţin şi fac mult. În loc să facă un dosar, i-a ieşit o jumătate de carte: a făcut nişte interviuri mult mai lungi decât intră în spaţiul limitat al revistei. Şi dacă tot a făcut o jumătate de carte, i-am sugerat să facă şi cealaltă jumătate. Ceea ce a şi făcut repede şi bine.
Pe lângă interviuri, în carte există şi nişte texte ale lui Cristi Ghinea, în care expune problematica anticorupţiei. Printre altele, el porneşte de la câteva mituri legate de corupţie. Unul dintre acestea este că nu e nevoie de instituţii specializate pe anticorupţie şi că instituţiile obişnuite ale statului pot face treaba asta. Şi atunci când se înfiinţase Parchetul Naţional Anticorupţie a fost o dezbatere pe această temă: se dădea drept contraexemplu faptul că Italia are o procuratură specială antimafia, pentru că e un caz special şi că, în rest, nu mai găsim aşa ceva. S-a întâmplat ca eu să fiu în Italia exact când acolo a apărut povestea cu „mâinile curate“, care a dus, după cum bine ştiţi, la prăbuşirea clasei politice. Îmi aduc aminte că era o manifestaţie în stradă, cu portretul lui Antonio Di Pietro. La noi, nu e un paradox că, într-o ţară în care toată lumea bombăne pe la colţuri că se fură şi că aşa nu se mai poate, oameni sau instituţii care se ocupă de anticorupţie nu au o susţinere publică mai mare?
CRISTIAN GHINEA (Dilema Veche)
Suntem corupţi, dar ne tratăm
Acum zece ani, unul dintre primele numere după ce am venit eu la Dilema a fost despre politicile anticorupţie. Era cam deprimant, pentru că aveam corupţie, dar nu prea aveam şi partea de anticorupţie. În aceşti zece ani am reuşit să trecem de la statutul de ţară de corupţi la cel de ţară care are probleme cu corupţia, dar se tratează. Şi parte în acest tratament sunt nişte instituţii, cele mai importante fiind DNA, ANI şi CSM.
Într-un fel sau altul, aceste instituţii sunt supuse unui asalt zilele acestea. Urmărind ce se scrie în spaţiul public, am observat că este un dezechilibru comunicaţional: de foarte multe ori, cei acuzaţi de corupţie au cuvântul pe toate canalele de presă şi pot să-şi susţină cauza, iar procurorii au nişte restricţii.
Iniţial, cartea se numea Feţele anticorupţiei. Între timp, am schimbat titlul. Ideea este că vreau să punem o faţă umană pe aceste instituţii. Procurori DNA, care au soluţionat nişte dosare foarte importante, sunt întrebaţi empatic de mine: „Cum este să suporţi acest asalt mediatic zi de zi?“. De pildă, Nistor Călin, şeful DNA Piteşti, care este unul dintre cele mai performante servicii teritoriale, spune că părinţii l-au sfătuit să se lase de meseria asta, pentru că ajung şi la ei diverse zvonuri şi articole de presă. Publicul este alimentat permanent, sistematic şi, cred eu, interesat de această versiune: toţi sunt la fel, toţi fură, oricum nu se întâmplă nimic etc. Nu este adevărat. Statisticile sunt impresionante: 9 din 10 oameni trimişi în judecată de către DNA sfârşesc prin a fi găsiţi vinovaţi de către judecători, ceea ce arată o calitate bună a dosarului.
Ultima parte din carte, epilogul, se referă la Uniunea Europeană, care ne-a împins de la spate, dar a avut şi un context favorabil. UE a reuşit să dea putere celor care doreau o schimbare. Şi aici cazul Monicăi Macovei este cel mai relevant. Adică o persoană destul de izolată a rezistat în mediul politic românesc, a reuşit să promoveze nişte reforme care au produs şi produc încă efecte. Vreau să-i mulţumesc Monicăi Macovei, pentru că, fără ea, nu am fi avut despre ce vorbi astăzi.
HORIA GEORGESCU (preşedintele ANI)
Un moment de cumpănă
ANI este o instituţie nouă, dar în trei ani a demonstrat, şi rezultatele stau mărturie, că parlamentari pot să-şi piardă mandatul şi că averi nejustificate pot fi confiscate. Conceptul de integritate a devenit un model de succes, datorită faptului că există ANI. Şi nu este numai succesul nostru. Este şi succesul României, este şi succesul Europei, pentru că acest model de integritate poate fi replicat şi în alte ţări, care nu pot să caute milioane de declaraţii de averi pe un portal public, nu pot spune că au fost verificaţi înalţi demnitari pentru conflicte de interese şi incompatibilităţi.
Dar există şi o altă realitate pe care o vedem cu toţii în aceste zile în care o decizie a justiţiei, respectiv a ÎCCJ, este cenzurată de Senatul României (n.r.: nerespectarea de către Senat a hotărârii definitive a ÎCCJ privind incompatibilitatea lui Mircea Diaconu), ceea ce este dincolo de orice normă elementară a unui stat de drept. Aici am ajuns. Dar cred că aceste puţine instituţii care sprijină consolidarea statului de drept în România şi care aduc credibilitate României pe plan extern – pentru că politicienii nu excelează la acest capitol – reuşesc împreună să ducă lucrurile mai departe.
Din prisma muncii pe care ANI a făcut-o de-a lungul anilor, cele mai mari victorii ale noastre au venit din colaborarea cu DNA. Eu sper de la următoarea conducere a DNA să nu aştearnă o linişte asurzitoare, la fel cum avem astăzi din partea Ministerului Justiţiei, care nu spune nimic despre faptul că o decizie a instanţei supreme este cenzurată de Senat. Şi asta creează o profundă neîncredere, pentru că demersurile de până acum nu au venit în întâmpinarea priorităţilor strategice – şi aici mă refer la strategia naţională anticorupţie, la obiectivele de referinţă din MCV –, ci s-au axat asupra unor elemente de context, care pot ajuta în mod negativ nu numai la continuitatea rezultatelor DNA, ci şi la schimbarea Legii ANI – aici mă refer în mod expres la acea iniţiativă a MJ privind un codex de incompatibilităţi şi conflicte de interese, în care MJ nu are absolut nicio competenţă.
ANI a fost un deschizător de drumuri în ce priveşte demnitarii şi funcţionarii publici. Este o plajă foarte largă de oameni care astăzi îşi depun declaraţii de avere şi de interese, tot din sistemul public. În 2010, când Curtea Constituţională a spus că nu mai putem funcţiona într-un caz în care cerusem o confiscare de 4 milioane euro - cazul senatorului Brădişteanu, trimis în judecată de DNA -, a fost introdus un termen de prescripţie, prin care nu putem verifica averea cuiva decât la trei ani de la terminarea unui mandat. Atunci s-au aruncat pe geam câteva sute de dosare în care membri ai parlamentului şi înalţi funcţionari erau verificaţi. Identificasem sume importante de bani, dar, procedural, lucrurile s-au încheiat acolo. Important este ce am reuşit să facem până acum: să schimbăm toată paradigma, cel puţin din punctul de vedere al funcţionarilor publici, şi să confiscăm averi nejustificate. În cazul celebru al poliţiştilor de la Argeş, DNA a găsit milioane de euro şi era foarte dificil să confişti aceste sume. Atunci am intervenit noi şi am reuşit, în termen de trei ani, să confiscăm sume foarte importante de bani.
Acum, vremurile sunt foarte dificile şi cred că este un moment de cumpănă. Dar am mai trecut peste astfel de momente şi sper ca în continuare să trecem cu bine.
DANIEL MORAR (fost procuror-şef al DNA)
Procurorii buni nu s-au înscris la concursul pentru şefia DNA
Statele care au ieşit din blocul comunist au fost mai preocupate decât altele în a-şi constitui instituţii anticorupţie specializate. În Europa, în afară de România, Croaţia, Slovenia şi Letonia au astfel de instituţii, iar Italia are acea procuratură antimafia, care instrumentează cazuri de crimă organizată, şi nu neapărat doar de corupţie.
Este nevoie de o asemenea instituţie la noi? Categoric, da. Mai ales într-o societate care recunoaşte că fenomenul corupţiei este unul prezent, întins, consistent. Dacă mergem pe ideea că nu e nevoie de o instituţie specializată înseamnă că treaba pe care o face astăzi DNA puteau să o facă procurorii din toată ţara. Nu s-a întâmplat acest lucru, din mai multe motive. În primul rând, procurorul care funcţionează la parchetele obişnuite are o pregătire generalistă, cu dosare obişnuite de furturi, de violenţe, care îi cam iau tot timpul. Prin urmare, existenţa unei instituţii anticorupţie înseamnă, în primul rând, că tot timpul pe care îl are la dispoziţie procurorul e folosit pentru combaterea faptelor de corupţie. Apoi, o instituţie specializată presupune nu doar procurori specializaţi, ci şi alte persoane angrenate în acest mecanism. În cazul DNA, avem propria poliţie judiciară, specialişti, experţi în diverse domenii, de la economic până la IT. DNA este ajutată de alte instituţii ale statului, dar poate funcţiona şi fără ajutorul lor, pe când un parchet obişnuit nu poate să facă acest lucru.
Toată această muncă pe care o vedeţi zi de zi o fac foarte puţini oameni. Sunt aproximativ 120 de procurori anticorupţie în tot DNA-ul. Dar performanţele sunt date tocmai de faptul că DNA are propria poliţie judiciară, are propriii specialişti. Deci e nevoie categoric de o instituţie specializată, dacă vrei să ai rezultate, cel puţin atâta timp cât se acceptă la nivelul societăţii că fenomenul corupţiei este unul generalizat.
Ce se va întâmpla de acum încolo depinde foarte mult de cel care va fi numit şef al DNA. Procurorii care au lucrat şi lucrează la DNA, în principiu, nu dispar de acolo, deci nu ar trebui să fie schimbări semnificative de atitudine. Însă totul depinde foarte mult de capul instituţiei, de ideile pe care le induce procurorilor şi de ceea ce face din punct de vedere procedural. Un procuror-şef are atribuţii procedurale care îi permit să infirme dosarele colegilor. Am condus această instituţie timp de şapte ani. Ştiu că procurorilor din DNA le poţi da de ales. Dacă le creezi condiţiile să-şi facă meseria la cote înalte, şi-o fac. Dacă le creezi condiţiile şi îi determini să fie laşi şi leneşi, o să fie laşi şi leneşi. Au fost procurori chiar şi din DNA, acum plecaţi în altă parte, care afirmau că, dacă şeful le spune să facă dosare, fac, dacă nu, nu.
„.Dacă ne referim numai la ce apare zilnic în presă, procurorii DNA puteau abandona în fiecare zi de mai multe ori şi n-au făcut-o.“ |
Au fost nişte întâlniri pe care ministrul Justiţiei le-a organizat cu procurorii înainte de a demara procedurile de înscriere la concursurile pentru şefia DNA şi a Parchetului General. Una dintre întrebările pe care le-au pus procurorii a fost: „Ce veţi face, doamna ministru, dacă se prezintă doar exoticii?“. Răspunsul a fost: „Dacă se prezintă numai exoticii, numesc exotici“. Colegii au spus că nu se poate, pentru că sunt funcţii foarte importante etc. Probabil că, în urma acelei discuţii şi a poziţiilor publice ale ministrului Justiţiei, înainte de a fi ministru, vizavi de activitatea DNA i-au determinat pe colegii din DNA să nu participe la această procedură. Ce pot să vă spun cu certitudine este că majoritatea colegilor buni nu s-au înscris. Dar oamenii ăştia nu pot fi acuzaţi de neimplicare, pentru că în toţi aceşti ani au făcut dosare, şi-au făcut treaba şi au fost înjuraţi în fiecare zi. Eu cred că procedura aceasta are deficienţele ei, ceea ce m-a determinat şi pe mine să nu mă înscriu pentru postul de procuror general: ori un ministru îşi asumă politic propunerile, aşa cum spune legea, ori face o procedură cu adevărat transparentă. Procedura asta cu adevărat transparentă a fost respectată de ministrul Justiţiei doar în ceea ce priveşte prima fază, cea de aplicaţii, în care toată lumea putea să se înscrie. În rest, nimeni nu ştie ce se întâmplă.
Nicio procedură de numire a procurorului general sau a oricăror oameni din sistem nu e infailibilă. Depinde de buna-credinţă şi de priceperea ministrului. Or, actualul ministru al Justiţiei a avut în repetate rânduri poziţii critice faţă de DNA în necunoştinţă de cauză - s-a pronunţat ideea că sunt dosare politice, ceea ce a generat o atitudine de respingere din partea colegilor, care spuneau că un asemenea om nu poate să facă o procedură corectă, din moment ce are idei preconcepute despre anumite dosare. Vă garantez că, dacă ar fi fost o altă procedură, cu siguranţă alta ar fi fost situaţia, pentru că oamenii buni nu s-au înscris. Nu e niciun fel de capitulare, pentru că toţi aceşti ani au fost de luptă. Dacă ne referim numai la ce apare zilnic în presă, procurorii DNA puteau abandona în fiecare zi de mai multe ori şi n-au făcut-o. Un coleg de-al nostru spune că fiecare zi de intrare în DNA e o victorie. Aşa că nu capitulează aceşti oameni, ci rămân în sistem.
CRISTIAN DANILEŢ (CSM)
Independenţa justiţiei nu e un privilegiu al magistraţilor, ci un drept al cetăţeanului
În România vorbim despre corupţie, despre anticorupţie, dar şi despre lupta împotriva anticorupţiei. E o realitate crudă. Procurorii şi judecătorii sunt învestiţi de către stat, prin Constituţie şi legi, să instrumenteze cauze legate de persoane care încalcă legea. Nu ne interesează nici poziţia ocupată de acestea la un moment dat, nici vârsta, nici sexul. Ne interesează ca cei care sunt vinovaţi să fie traşi la răspundere.
Până în 2004, nu prea am auzit despre dosare anticorupţie. Apoi a venit perioada 2004-2005, în care, brusc, ministrul Justiţiei spune: „Gata, sunteţi independenţi, nu mai ascultaţi de ordinele şefilor voştri, nu mai ascultaţi de oamenii politici, faceţi-vă treaba“. Au început să apară dosarele cu oameni importanţi din stat, cu miniştri, cu parlamentari, cu oameni de afaceri, dar şi dosare cu judecători şi procurori. Şi aici ating un subiect extrem de sensibil, pentru care am fost aspru taxat în anul 2007. Am îndrăznit la acea vreme, pentru prima dată în mod public, ca magistrat, să spun că există corupţie în justiţie. Reacţia colegilor mei de atunci a fost să semneze o petiţie împotriva mea, pe care au adresat-o CSM, cu solicitarea să se ia măsurile care se impun împotriva celui care a făcut aceste declaraţii, pentru că le-a adus atingere gravă reputaţiei profesionale. Eu nu indicasem nici oameni particulari, nici instanţe sau parchete. Vorbeam despre un mecanism de corupţie care exista în justiţie la acel moment şi despre lipsa unei politici anticorupţie în sistem. După un an de cercetări disciplinare, am scăpat. Ulterior, DNA a instrumentat un dosar cu oameni politici şi magistraţi, inclusiv de la ÎCCJ. Când a ieşit informaţia că un judecător de la Curtea Supremă este urmărit pentru acte de corupţie, s-a întâmplat ceva extraordinar: în 2008, câteva sute de judecători şi procurori au semnat o petiţie publică prin care au zis că se dezic de astfel de acte, că vor integritate în justiţie. Era semnul că se întâmplă ceva în România. Judecătorii aceia, care erau declaraţi independenţi în 2004-2005, acum sesizaseră că mai avem nevoie de încă ceva: de integritate. Justiţia se sprijină pe trei piloni: independenţă, imparţialitate şi integritate.
„Justiţia se sprijină pe trei piloni: independenţă, imparţialitate şi integritate.“ |
Independenţa justiţiei este o condiţie esenţială pentru existenţa statului de drept, care presupune ca cele trei puteri în stat să fie independente. Ele colaborează între ele instituţional, însă trebuie să respecte fiecare actele pe care le dau celelalte. Eu, ca judecător, nu pot refuza să aplic o lege, deşi este nedreaptă, pentru că am jurat, în momentul în care am fost învestit în această funcţie, să respect Constituţia şi legile ţării. Prin urmare, nici parlamentul nu poate refuza să aplice o hotărâre judecătorească în momentul în care ea devine definitivă. Pentru că o hotărâre judecătorească definitivă, spune dreptul, este lege pentru toată lumea. În România, însă, ne aflăm într-o situaţie alambicată. Când un procuror vrea să înceapă o cercetare împotriva unui ministru sau a unui fost ministru care este şi parlamentar, trebuie să ceară aprobare la parlament. Dacă procurorul vrea să facă o percheziţie sau să propună arestarea unui parlamentar, din nou trebuie să meargă la parlamentar ca să ceară voie. În majoritatea cazurilor, se resping astfel de solicitări. Ei bine, situaţia de săptămâna trecută m-a exasperat. Senatul votează dacă să aplice sau nu o hotărâre definitivă. Păi atunci ce rost mai am, ca judecător? Dacă hotărârile mele definitive nu sunt aplicate înseamnă că este pusă la îndoială funcţionalitatea mea. Înseamnă că există o singură putere, cea a parlamentului, iar eu, ca justiţie, nu mai pot să spun că sunt putere. O altă putere se subrogă în drepturile mele.
Magistratul trebuie să apere drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi, mai mult, trebuie să susţină şi promoveze statul de drept. Independenţa justiţiei nu este un privilegiu pentru magistraţi, ci este o garanţie pentru cetăţean că are în faţa lui un om corect, care nu e influenţat de niciuna dintre părţi şi nici de clasa politică. Independenţa nu e un privilegiu al magistraţilor, ci un drept al cetăţeanului în primul rând. Instituţional, noi suntem un exemplu. La nivel personal, trebuie să promovăm astfel de oameni şi astfel de viziuni, pentru noua generaţie care vine. Sunt judecători care trebuie să prindă curaj să vorbească public, sunt procurori care trebuie să aibă curaj de a instrumenta dosare şi când nu va mai fi un Morar în fruntea lor. Trebuie să avem oameni ai dreptului, care să promoveze legea, să vorbească despre ea oriunde, pentru ca omul simplu să spună: „Dacă voi ajunge vreodată în justiţie cu o problemă, am certitudinea că există acolo un om corect care-mi poate soluţiona problema“.
Atacuri împotriva unor instituţii fundamentale în statul de drept sunt şi vor fi în continuu. DNA este una dintre instituţiile care au adus schimbarea în România. ANI a reuşit să promoveze ideea de integritate, de care în România încă ne ascundem. CSM promovează ideea independenţei justiţiei şi a statului de drept. Încercăm să rezistăm instituţional, însă este nevoie de legitimarea noastră prin încrederea pe care poporul obişnuit, societatea civilă trebuie să ne-o acorde.
LAURA ŞTEFAN (Expert Forum)
Clasa politică din România nu se simte prea bine
Susţinerea pentru lupta anticorupţie este mai mare decât am crede. Ceea ce văd eu la demonstraţiile publice pe alte subiecte este că oamenii îşi doresc neapărat implicarea DNA în tot felul de lucruri. Vedeam într-o seară la televizor, aproape de miezul nopţii, o demonstraţie în faţa unei primării, unde se scanda „DNA, DNA!“. Sigur, nu era o demonstraţie de susţinere a DNA, ci un protest împotriva primarului respectiv. Când eram la Ministerul Justiţiei, mi-aduc aminte de petiţii care veneau de la cetăţeni care începeau exact prin această chestiune: „Vă rog să trimiteţi petiţia mea la DNA, la cineva care chiar să facă dosarul acesta!“. Cred că susţinerea instituţiilor specializate, care există din ce în ce mai des în lumea civilizată atunci când vorbim de chestiuni sensibile, şi insistenţa cetăţenilor ca plângerea lor să fie rezolvată de aceste instituţii specializate arată că avem un deficit, până la urmă, în instituţiile obişnuite. În perioada 2005-2007 vorbeam despre problema legată de instituţiile de control administrativ, care, în loc să rezolve problemele care apar în funcţionarea oricăror instituţii publice, la o etapă incipientă, lasă răul să se producă, pentru ca mai apoi să nu mai avem de făcut decât să ajungem în sfera sancţiunii, fie că e vorba de sancţiune penală, fie că e vorba de sancţiune administrativă.
După părerea mea, ce am văzut în această vară şi ce vedem în continuare ne arată că actuala clasa politică din România nu se simte prea bine. Şi dacă ea nu se simte prea bine este poate şi meritul acestor instituţii, care au reuşit să zguduie un pic establishment-ul şi să pună sub semnul întrebării faptul că anumiţi oameni sunt deasupra legii. Înainte, lucrurile acestea se rezolvau fără ca nici măcar noi să aflăm că există nişte probleme. Astăzi, Senatul este obligat să apeleze la aceste soluţii extreme şi să explice în mod evident pentru orice observator al scenei politice că oamenii politici beneficiază de impunitate: practic, nu contează ce decide justiţia cu privire la ei, pentru că ei nu vor respecta ceea ce spune justiţia. Într-un fel, cred că i-am forţat să pună lucrurile pe masă. Acum, întrebarea este ce va face societatea cu ceea ce s-a aşezat pe masă în aceste luni. Eu cred că înapoi nu se mai poate merge. Discutam cu domnul Bogdan Chirieac într-o emsiune de televiziune şi dânsul îmi spunea că după alegeri se va alege praful de dosare. Iar eu spuneam, optimistă, că nu cred că se mai poate alege praful de nişte dosare care s-au răspândit în sistemul judiciar în mod viral. E prea multă lume care ştie despre aceste nereguli ca să se mai poată pune un capac peste o oală care fierbe. Până la urmă, oala va da pe afară. În această perioadă, independenţa justiţiei s-a răspândit în sistem şi cred că este foarte greu să le iei judecătorilor sau procurorilor un drept pe care l-ai dat la un moment dat. După cum spuneam în interviul dat lui Cristian Ghinea, anticorupţia nu este o chestie consensuală, adică nu ne ţinem de mâini şi suntem fericiţi că ne luptăm cu corupţia la nivel înalt. Cineva pierde mult: pierde bani, pierde nişte vreme din timpul pe care trebuia să-l petreacă cu familia. Nu este un lucru plăcut, iar cei care credeau că nu vom avea o reacţie dură din partea sistemului au fost un pic naivi.
România a avut şansa de a beneficia din partea partenerilor externi de foarte multă pasiune în a face bine, în a transforma ţara asta din ce era ea, în ce încearcă să devină acum, prin aceste instituţii, prin aceşti oameni. În toată această perioadă, a existat o susţinere permanentă din partea Bruxellesului, şi nu numai. Partenerilor noştri le pasă şi cred că această participare la transformarea ţării ne-a mişcat de multe ori dincolo de punctele unde hotărâsem noi să ne oprim. Visez la un moment în care societatea românească să-şi poarte singură de grijă şi să nu mai fie nevoie să avem un înger păzitor la Bruxelles. Mă tem însă că momentul acela nu e foarte aproape şi încerc să lucrez cu ce am în faţă. Avem, din fericire, un Mecanism de Cooperare şi Verificare împotriva căruia a vorbit întreaga clasă politică, inclusiv preşedintele Traian Băsescu. Cred că singurul susţinător din clasa politică a fost Monica Macovei. Acest Mecanism ne ajută pe noi să supravieţuim, ajută anticorupţia românească să trăiască.
Cred că, odată înfiinţate, instituţiile încep să aibă o viaţă a lor, cu condiţia ca ele să fie populate de oameni buni. În toţi aceşti ani, am fost întrebată până la saturaţie dacă lucrurile sunt ireversibile şi ce e mai important: instituţia sau omul? Am ajuns la concluzia că până la urmă e esenţial ca o instituţie bună să aibă oameni buni. Oamenii aceştia buni sunt selectaţi de alţi oameni buni, care au credibilitate şi vor să facă bine. Cred că asta e marea diferenţă între procedura care l-a adus la cârma DNA pe Daniel Morar şi procedura pe care o vedem derulată în aceste zile de ministrul Mona Pivniceru. Contează cine alege. Până la urmă, cel care ia decizia este cel care împrumută respectivei proceduri credibilitatea proprie, şi aici se vede diferenţa dintre Monica Macovei şi Mona Pivniceru.
GABRIEL LIICEANU (directorul Editurii Humanitas)
De ce este România altfel?
Instituţiile acestea s-au născut paradoxal într-o societate care nu dădea semne că le-ar putea naşte vreodată. Pe de o parte, daţi senzaţia că aţi fost copii doriţi şi, pe de altă parte, că, odată născuţi, cineva vrea să vă ucidă.
De-a lungul anilor, ne-am pus cu toţii întrebarea: de ce la noi lucrurile arată atât de rău? De ce atâta corupţie? De ce este România altfel? - acesta e titlul unei cărţi a lui Lucian Boia, care a intrat cu câteva zile în urmă în editură. Sunt 70 de pagini de eseu, scris sub şocul pe care autorul însuşi l-a avut trăind ceea ce a trăit astă-vară. Este o carte tulburătoare, pentru că e scrisă de un om de ştiinţă, deci nu de un intelectual umanist patetic, care clamează cu voce înaltă indignarea în faţa a ceea ce se întâmplă. De ce arătăm în halul ăsta, altfel decât toate ţările din Europa? Lucian Boia, ca istoric, îşi pune întrebarea asta şi răspunde sec, distant: prezentul, care ne chinuie şi pe care vrem să-l înţelegem, se explică uşor prin trecutul nostru. Nu trebuie să ne mirăm că arătăm aşa. Atunci când iei lupa istoricului şi te uiţi la trecutul acestui loc, ai să înţelegi imediat că nu puteai să arăţi altfel având istoria pe care ai avut-o. România a luat startul cel mai târziu dintre toate ţările Europei. Iar regulile de convieţuire existente în acest loc, începând din secolul XIV şi până astăzi, au fost date de corupţie, de mica înţelegere umană împotriva regulilor supraindividuale, de aranjamente de tot soiul. Toate lucrurile astea au venit peste noi, deoarece, cum spunea Cioran, „décidément, nous sommes mal placés“: o ţară aşezată la frontierele Europei, de oriunde am privi, mereu neintegrată într-o structură.
ALEXANDRU LĂZESCU (GDS)
Sprijinul societăţii pentru lupta împotriva corupţiei
Şi eu m-am întrebat de multe ori de ce lucrurile stau astfel aici, de ce elitele intelectuale arată în felul în care arată. În ultimele luni, am rămas uimit că oameni inteligenţi nu fac diferenţa între anumite umori, motivate sau nu, vizavi de o persoană, de preşedintele Băsescu, şi fondul disputei din România, miza care era în joc. M-am uitat la oameni care, fie din interes meschin, fie dintr-un soi de orbire pe care n-o înţeleg, n-au realizat ce se întâmplă. Ce pretenţie să mai ai la nivelul societăţii, unde politicienii corupţi şi recunoscuţi drept corupţi sunt aleşi plebiscitar, cu două treimi? Într-o societate care funcţionează dincolo de argumente, e foarte greu să ai un sprijin semnificativ.
Una dintre problemele de fond pentru lupta anticorupţie ţine de felul cum arată instituţiile, în general, în România: ele sunt în marea lor majoritate eminamente clientelare. Un cetăţean care copia hârtii la xerox este numit directorul cadastrului, un tip care era director de marketing acum este secretar de stat la Mediu. Aceşti oameni nu au nicio problemă să adopte o atitudine instituţională, ei vor face ce li se spune. Dacă ai instituţii care sunt practic destructurate fundamental şi nu există ca structuri închegate şi cu un minim de proceduri şi de valori în spate, e foarte complicat să menţii un mecanism sănătos.
Ce s-a întâmplat din 2005 încoace a fost în mare parte datorită Bruxellesului şi Statelor Unite, deci anumitor centre de putere din Occident. Nu uitaţi că, în termeni geopolitici, jocurile de influenţă se schimbă, Europa trece prin schimbări. Din punct de vedere economic, uitaţi-vă cum în România se schimbă structuri de influenţă: cine intră în ţară, ce investiţii se fac. În acelaşi timp, discursul antioccidental şi antieuropean creşte şi el va fi bine împins din spate, pentru că o clasă politică, care, iniţial a sprijinit aderarea României la UE, văzând partea plină a paharului - fondurile europene, pe care în bună parte şi le-a gestionat şi alte elemente -, realizează ponoasele acestui lucru. Nu cred că Bruxellesul sau SUA îşi vor schimba atitudinea, dar rămâne de văzut în ce măsură acest tip de influenţă nu va scădea ca importanţă.
Grupaj realizat de RĂZVAN BRĂILEANU