Exista limite ale libertatii in arta?

Miercuri, 4 februarie, Agentia de Monitorizare a Presei impreuna cu Policy Center for Roma and Minorities au organizat la Libraria Carturesti o dezbatere pe marginea libertatii de exprimare in arta. Aceasta survine pe fondul campaniilor de anul trecut, indreptate de anumite trusturi media impotriva unor expozitii sub egida ICR. Au fost invitati reprezentanti ai Ministerului Culturii, Administratiei Prezidentiale, Institutului Cultural Român, critici de arta, galeristi, parlamentari, membri ai unor organizatii neguvernamentale, ziaristi, care au incercat sa raspunda la cateva intrebari: exista limite ale libertatii de exprimare in arta? Exista limite ale interventiei institutiilor publice care promoveaza arta asupra produsului artistic? Cum putem proteja arta de influenta politicului?
In continuare, prezentam cateva puncte de vedere formulate in timpul acestei dezbateri.

Mircea Toma (Agentia de Monitorizare a Presei): Fundalul dezbaterii il reprezinta cazurile artistilor underground care au starnit anul trecut o serie de momente incandescente cu cateva lucrari, care au fost expuse in trei locuri: expozitia ICR de la New York, expozitia de la Bochum si expozitia de la Atelier 35 (in acest caz, galeria fiind agresata si vandalizata). In aceste situatii au fost emise foarte multe opinii, au fost formulate acuzatii, unele dintre ele fiind catalogate drept calomnii. Horia-Roman Patapievici a fost una dintre principalele tinte intr-o serie de emisiuni difuzate de posturile Antena 1 si Antena 3. A fost o reactie destul de agresiva care a culminat cu constituirea unei comisii parlamentare care sa evalueze calitatea investitiilor in proiectele pe care le deruleaza ICR. Anul trecut, au fost foarte fierbinti starile sufletesti ale celor implicati. Acum, avem detasarea necesara pentru a relua discutia la nivel de principii. S-au facut auzite ingrijorari care privesc libertatea de exprimare in arta. Am invitat pentru asta formatori de opinie din zone diferite, as putea spune, dintre cei care sunt, in mod explicit, promotorii unui liberalism fara nicio limita. Am fi dorit sa fie aici si cativa dintre cei care au fost de partea cealalta a baricadei. L-am vazut pe domnul deputat Prigoana, care a avut opinii destul de severe fata de libertatea de exprimare a artistului.
Horia-Roman Patapievici (presedinte ICR): As vrea, in buna logica, sa distingem acolo unde trebuie distins. Sa distingem intre dezbaterea referitoare la legitimitatea unor propuneri estetice si scandalul mediatic care a luat ca pretext aceste propuneri estetice. Mircea Toma deplangea absenta partii care a declansat scandalul, spun, si nu dezbaterea. Pe buna dreptate, pentru ca ei nu au de sustinut nicio idee. Ideile apar in zona dezbaterii estetice. Ele sunt absente in zona campaniilor de presa. Problemele relevante sunt doua: valoarea lucrarilor si oportunitatea prezentarii lor peste hotare. Ambele teme tin de dezbaterea publica: prima implica mai ales lumea specialistilor in arte vizuale, a doua tine de rolul pe care societatea si lumea politicii il rezerva institutiilor culturale. In special, s-a pus intrebarea daca o institutie de cultura finantata din bani publici are dreptul sa exporte si altfel de valori decat valori nationale ori de patrimoniu. Cei care au sustinut ca nu au adoptat implicit pozitia ca arta contemporana fie nu exista, fie nu ar trebui sa existe. Chestiunea cruciala, prin urmare, este aceea a raportului dintre institutiile statului si societate. Cei care reduc cultura romaneasca la valorile de patrimoniu ar dori ca statul sa nationalizeze arta. In esenta, acestea sunt ideile dezbaterii. Antena 3, care a fost declansatorul si promotorul scandalului, nu a participat cu nicio idee la dezbatere. Ea avea drept misiune sa distruga imaginea unei institutii, ceea ce, fata de oamenii prost informati, a reusit. Cand ma duc in piata si intru in vorba cu oamenii, pot constata cum viziunea lor despre ICR copiaza caricatura pe care a reusit s-o impuna propaganda Antenei 3 impotriva ICR. Iar in privinta asta nu se poate face nimic. Informare corecta? Dar unei campanii duse cu inversunare zi de zi, saptamani de-a randul, nu ii poti raspunde printr-un drept la replica. Aceasta este obiectia mea la CNA, care m-a indemnat sa accept un drept la replica: cand esti facut in toate felurile, nu poti sa replici spunand: "stiti, eu nu sunt in toate felurile". In opinia mea, postul trebuia sanctionat pentru ca a organizat o campanie lipsita de onestitate jurnalistica, pentru ca a practicat in mod deliberat dezinformarea - de pilda, mintind ca expozitia de la Bochum nu a fost vizitata de nimeni. Deci, Mircea Toma, despre ce vorbim noi aici? Despre sociologia si ideologia campaniei duse de Antena 3 impotriva ICR sau despre cele doua expozitii pretext? Reamintesc cele doua evenimente vizuale luate ca pretext: expozitia de street art de la New York, cu poneiul roz care nici macar nu facea parte din expozitie (daca Andra Matzal este aici, poate confirma); si expozitiile artistilor Sorin Tara si Alexandru Radvan de la Bochum. Prima a fost organizata de ICR, a doua a fost cofinantata de ICR, prin intermediul unui program care se numeste "Cantemir", cu o aplicatie castigata de o fundatie romano-germana, Danubium. Vorbim, deci, despre mecanismele sociologice ale scandalului sau vorbim despre dezbaterea profesionala legata de legitimitatea anumitor formule artistice ori de dreptul la existenta, in ochii statului, al culturii contemporane, al acelei culturi vii pe care inca nu a oficializat-o ori nationalizat-o inca nicio institutie? Pentru ca, in functie de raspunsul la aceasta intrebare, chestiunea libertatii de expresie este foarte diferit situata.
Mircea Toma: Ceea ce ai patit tu, ca persoana, si ICR-ul, ca institutie, este un caz particular de interventie in libertatea de exprimare. Mi se pare ca o actiune vehementa si agresiva asupra unui tronson de cultura inseamna implicit invalidarea artistului. Pentru ca, dupa aceea, nu stiu daca mai aveti curajul sa promovati produse din aceeasi categorie.

ICR nu s-a lasat deloc intimidat

Horia-Roman Patapievici: Pentru ca ai ridicat chestiunea intimidarii, ICR nu s-a lasat deloc intimidat. Politica noastra nu s-a schimbat deloc. Am sa rezum aceasta politica. Spre deosebire de operatorii culturali, ICR nu este un producator de cultura, ci o interfata, un mediator: intre cultura romana si pietele culturale straine, pe care dorim sa fim prezenti. Cultura romana inseamna atat cultura de patrimoniu, cat si cultura romana asa cum se face ea in momentul de fata, viu, controversat, uneori scandalos. ICR este o institutie neutra in raport cu propunerile operatorilor culturali: nu ia partea niciunui curent si nu este impotriva vreunuia. Selectia apartine valorii, decisa de juriile pe care ICR le consulta, si pietelor culturale externe, care decid ce se cere si ce nu. Prin urmare, Institutul nu s-a lasat intimidat: el va continua sa-i promoveze pe artistii care au starnit indignarea ipocrita a Antenei 3, daca operele create de ei vor fi gasite ca sunt valoroase si ca au cautare.
Erwin Kessler (ICR): Expozitia de la New York si cea de la Bochum erau expozitii tintite pentru acel tip de public. Era o expozitie absolut digerabila, nu avea nimic indigest, nimic provocator pentru publicul new-yorkez. Cum la fel, la Bochum, nu era nimic indigest, nimic provocator pentru publicul german. Ambele sunt expozitii care prezentau arta noastra de acum asa cum se face pentru publicul lor de acum.
Diana Hatneanu (APADOR-CH): Desi ca persoana sunt de partea libertatii de exprimare, daca ne uitam la jurisprudenta CEDO sau in Codul nostru Penal, lucrurile nu sunt, pe latura aceasta, a exprimarii artistice, neaparat de partea libertatii de exprimare. Ar trebui sa incepem o dezbatere reala in cazul societatii romanesti, sa ne definim noi unde tragem limita in privinta libertatii de exprimare, avand in vedere societatea asa cum este ea la acest moment. Pentru ca sanctiunea raspandirii de materiale obscene (o infractiune din Codul Penal celalalt) exista in continuare. Isi mai gaseste ea valabilitatea astazi? Daca ne uitam la jurisprudenta CEDO, cel putin pana acum, ei s-au abtinut atunci cand a fost vorba de exprimari artistice care aveau o anumita latura obscena sau o latura ofensatoare la adresa religiei in general, mai putin la nivel de simboluri nationale, ei s-au abtinut mereu si au considerat ca nu au constatat incalcarea dreptului la libera exprimare, chiar daca au existat inclusiv inchideri de expozitii, confiscari de tablouri considerate obscene (exista cazuri in Elvetia, Germania, Marea Britanie, unde au existat actiuni impotriva unor filme, carti, publicatii, expozitii de tablouri). Statele au o marja de apreciere destul de larga. Si pana la urma, ce inseamna moral sau imoral, obscen sau neobscen? Ar trebui stabilit la nivel de fiecare tara, pentru ca nu putem sa avem un standard uniform pentru toate statele membre ale Consiliului Europei. Totdeauna, in astfel de cazuri, a existat o pozitie care a considerat ca libertatea de exprimare, inclusiv cea artistica, nu a fost incalcata. Existand aceasta marja foarte larga de apreciere la nivelul fiecarei societati, ar trebui sa discutam exact, sa vedem unde suntem noi dispusi sa tragem aceasta linie in cazul Romaniei.
Horia-Roman Patapievici: Problema, de fapt, este: cine trebuie sa decida asupra limitei? Decide o institutie? Acordam acest drept unei institutii? Sau lasam aceasta decizie la nivelul pietei, al dezbaterii publice? Acordand astfel drept de existenta nu numai libertatii de expresie, ci si societatii ca atare, in sanul careia, prin confruntarea libera intre opinii, e selectata decizia care convine cel mai bine tuturor. Raspunsul meu este, cu toata puterea, piata. Decizia trebuie lasata la nivelul intersectiei dintre libertatea de expresie si libertatea de opinie. Cred ca inclusiv dreptul de a ofensa ar trebui acceptat cu seninatate, deoarece costurile ingradirii lui sunt mai mari decat inconfortul rezultat din acceptarea lui. Asupra limitei nu trebuie sa decida legea. Decizia, dupa parerea mea, trebuie lasata la nivelul dezbaterii publice.

Limitele libertatii in arta sunt date de artistii insisi

Dan Popescu (Galeria H Art): Acum 5 ani, in galeria mea, s-a produs o expozitie din care a facut parte si Sorin Tara, context in care am avut si o vizita mai speciala: a venit politia. A trebuit sa ajung la politie, in cele din urma. Acuzatia era aceea de atac la valorile nationale si raspandirea de materiale obscene. Este foarte haios sa stii cum a decurs infatisarea mea la politie. Am ajuns acolo si m-au pus sa dau o declaratie pe proprie raspundere ca lucrurile pe care ei le-au vazut sunt o forma de arta. Am dat-o, dupa care eram interesat sa vad cum aplica ei legea, cum decid ei ca o imagine este pornografica. Dupa ce am trecut de anumite bariere ale discutiei, finalul a fost hilar. Ei interiorizasera cumva in toata iconografia nudului feminin faptul ca un trup gol feminin ramane cumva in limitele obiectului estetic mult mai usor decat un trup masculin. La barbati era mai simplu. Daca era erecta, era porno. La asta se reduce, pana la urma, bunul simt dupa care politistii nostri decid. Limitele libertatii in arta sunt date de artistii insisi. Spatiul galeriei este un spatiu neutru, un spatiu sacru, in care tu, prin presiune sociala, iti asumi o anumita modificare a privirii. In cazul galeriei, totul este clar: spatiul acela este alb, conventia este clara si inauntrul acelei conventii se pot intampla foarte multe lucruri.
Virgil Stefan Nitulescu (secretar general la Ministerul Culturii): Eu cred ca exista doua instante de judecata: una este societatea care judeca intr-un cadru foarte larg, in Romania existand diverse comunitati. Deci ceea ce trebuie sa fie respectat de catre o comunitate poate sa nu fie acceptat de catre o alta comunitate. Trebuie sa avem grija la aceste lucruri si mi se pare normal sa acordam circumstante atenuante unei comunitati care se considera ofensata de gestul unui artist. Pe de alta parte, cealalta instanta este justitia, care judeca in functie de legi si in functie de norme morale, pentru ca uneori legile lasa un loc destul de larg de interpretare. Spre exemplu, Legea 18/1996: sunt foarte multe prevederi acolo care spun ca autorul unei opere trebuie sa nu incalce bunele moravuri. Ce inseamna asta? Stabileste judecatorul daca autorul a incalcat sau nu bunele moravuri. Eu am fost socat sa constat ca in Romania exista unii oameni care cred ca Ministerul Culturii ar trebui sa fie un fel de instanta cenzor. Am fost intrebat in doua cazuri, anul trecut (in cazul expozitiei de la ICR New York si in cazul expozitiei de la Atelierul 35), care este pozitia ministerului? Ma intrebati ca persoana privata sau ca reprezentant al ministerului? Ca reprezentant oficial, pot sa va spun ca ministerul nu are nicio pozitie, pentru ca ministerul nu da note de purtare artistilor. Asta este treaba criticilor sa o faca, este treaba publicului. Ministerul nu poate sa spuna ca ii place o expozitie sau ca ii place o opera. Daca ma intrebati pe mine, ca persoana privata, va pot spune ce parere am eu, dar nu are nicio relevanta pentru ca nu sunt instanta de judecata, nu sunt critic de arta si nu conteaza parerea mea pentru public. Au fost foarte nemultumiti cei care asteptau un altfel de raspuns de la mine. Ei se asteptau ca ministerul sa aiba o pozitie, sa spuna ca aceasta expozitie este proasta.

Libertatea idiotului, a kitsch-istului, a talentatului este nemasurata

Razvan Theodorescu (istoric de arta): Mi se pare extrem de important sa discutam nu numai despre libertatea de exprimare a artistului, ci despre libertatea de exprimare in genere. Cand eram presedintele Radio Teleleviziunii Romane, la inceputul anilor 90, un lider politic important a venit si mi-a spus despre o anumita persoana ca este idiot. I-am raspuns: da, dragul meu, eu sunt garantul liberei exprimari a idiotului. Idiotul, kitsch-istul, oricine are libertatea de exprimare cand traieste sau moare pe limba lui. Intr-o tara in care numarul idiotilor nu este foarte mic si intr-o tara in care, sociologic vorbind, poporul devine tot mai mult populatie, o sa avem multe astfel de situatii. Si este bine ca le discutam. Am sa va fac o marturisire. Niciodata nu am fost de acord cu domnul Patapievici si probabil nici dumnealui cu mine. Dar nu asta ne intereseaza. Astazi sunt de acord cu ce spune domnul Patapievici. Spune un lucru foarte adevarat. Este prima oara cand il spune. Piata este cea care decide, nu ministerul, nu comisia de cultura unde doamna Turcan este presedinte, nu ICR care este doar un provider de informatie si expozitie, dar, in esenta, nu decide el. Piata decide. Iar in cazul de specialitate, galeristii sunt cei care pot sa propuna ceva. Fostul meu student Erwin Kessler a explicat foarte bine ca la New York a mers ceva dupa gustul american. Nici eu nu am niciun drept, insa, personal, poneiul si chestiile alea mi s-au parut niste prostioare fara seama, dar e dreptul publicului american sa vada acest lucru. Vreau sa va spun ca v-ati aparat foarte prost. Zvastica aceea aplicata pe un obiect de arta, conform legii, o lege facuta in vremea in care eram eu ministru, nu poate sa fie obiect de sanctiune. Dumneavoastra trebuie sa acceptati cand faceti aceste lucruri ca acesta este raspunsul publicului. De la Concertul lui Manet, in vremea lui Napoleon al III-lea, pana astazi, publicul a evoluat, dar, totusi, sociologic, el a ramas cu aceleasi gusturi. De pilda, Dan Popescu a avut prin 2004 o expozitie. Eu eram cel care a organizat-o, dupa cum, cu o suta de ani inainte, Nicolae Iorga si Vianu organizasera "Saptamanile Internationale". Dar am inteles cand mi s-a adus, si nu am avut nicio reactie, cand am fost criticat cu manie proletara. Libertatea idiotului, kitsch-istului, a talentatului este nemasurata. Unde trebuie sa umblam este la Codul Penal, pentru ca politia va veni in continuare. Nu putem schimba noi Codul Penal, dar trebuie sa ne obisnuim cu aceste reactii. Lucrurile astea se vor intampla in continuare si nu trebuie sa ne speriem foarte tare.
Peter Eckstein Kovacs (consilier prezidential): Nu stiu daca presedintele Traian Basescu este consumator de arta contemporana, asa ca in aceasta chestiune nu angajez institutia prezidentiala. In cazul poneiului roz cred ca am fost singurul care cred ca am votat impotriva acelei comisii absurde. La noi, in UDMR, am spus sa ma duc eu sa pledez in fata ei pentru ca am argumente. S-a optat pentru senatorul Szabo pentru ca el este in Comisia de Cultura, chit ca Szabo se pricepe la militarie si la servicii secrete. Comisia asta a murit de la sine si bine ca a murit. Continuarea a fost ca am facut o conferinta de presa la Cluj si am ridicat aceasta chestiune care era clar indreptata impotriva domnului Patapievici, poneiul roz fiind doar un pretext. A doua zi, iese presa din Cluj cu titlul: Evreul Eckstein apara zvastica. Atat au inteles din toata treaba. Revenind la problema ridicata, eu, la artele plastice, nu prea vad ce limite s-ar putea pune. La cinematografie, da, daca utilizezi scene explicite intri in conflict cu legea penala, fara doar si poate. Daca iesim, aici, pe Magheru, la orice chiosc pot sa cumpar materiale obscene. Editorul chiar ca raspandeste, dar in cazul sau, nu este vorba de arta, este o interpretare a legii, nu se considera. Aici este, nu gasesc alt cuvant, o porcarie sa te legi de artisti in astfel de situatii din considerente comerciale. Politia este doar interfata, pentru ca, pana la urma, se ajunge la chestii grave, gen proces penal. Insa, cred ca instantele romanesti au suficienta minte la cap pentru a nu produce condamnarea artistilor. Cred ca aici avem un antidot natural. Poate ca e de revazut putin legislatia, metoda de aplicare a legii, dar foarte important este cum priveste opinia publica acest lucru, pentru ca influenteaza.
Dan Grigore (membru CNA): Este o eroare in Romania sa declari orice prostie pamflet, pentru ca asta a initiat-o celebrul Vadim, care a avut un oarecare succes cu ea. Apar tot felul de emisiuni stupide care se declara pamflete si nu poate nimeni sa le faca nimic. In schimb, cand, acum doua zile, Mircea Dinescu a citit la o televiziune un pamflet de-al lui, CNA-ul a fost sesizat pentru ca ar fi avut anumite atitudini nepermise fata de personaje care apareau in pamflet. Deci, criteriile si limitele noastre privind libertatea de expresie sau responsabilitatea obiectiva (fie in actul artistic exprimata sau in opinii de alta natura) sunt foarte laxe. Si vreau sa atrag atentia ca una dintre aceste limite trebuie sa fie cu totul speciala, si anume, atunci cand mediatorul este televiziunea, pentru ca impactul si efectele sale asupra publicului sunt cu totul altele decat o simpla privire intr-o expozitie sau lectura unui articol de critica de specialitate. Televiziunea are un fel de a stanta un mod de gandire, o reactie emotionala in care eu personal m-as feri sa ma fac cunoscut publicului, transmis publicului prin intermediul televiziunii, pentru ca deformarea pe care o produce este enorma.
Raluca Turcan (presedintele Comisiei de Cultura din Camera Deputatilor): Permiteti-mi ca abordarea mea sa fie un pic mai cinica si sa cred si sa afirm ca actul artistic a fost doar pretextul in toata aceasta nebunie si ca intreaga controversa a avut, de fapt, un substrat politic. M-am obisnuit deja sa privesc anumite persoane care sustin idei culturale, idei corecte apartinand valorilor democratice occidentale si, daca au ghinionul sa fie sustinute de o parte a intelectualitatii, eventual de presedintele Romaniei, sa stiu ca la un anumit moment vor deveni tinte. Eu cred ca orice act artistic poate sa fie contestat, sa fie criticat, discutat, insa respectabilitatea unor critici vine din doua perspective: pe de o parte, daca ele sunt facute cu buna-credinta ca sa indrepti o eventuala eroare artistica; pe de alta parte, daca aceste critici sunt facute de profesionisti. Or, in tot acest demers, impotriva lui Horia-Roman Patapievici si a ICR, atacurile au fost facute de multi oameni care nu aveau de a face cu domeniul culturii, partizani declarati ai unor optiuni politice. Exista un substrat ideologic si unul politic al acestor atacuri. Horia-Roman Patapievici este o tinta, este numit de presedintele Traian Basescu si, din pacate pentru domnia sa, cred ca va ramane o tinta in continuare. In acelasi timp, toate institutiile de presa care s-au coalizat in aceasta dezbatere si lupta impotriva acestor manifestari culturale sunt, de fapt, institutii de presa care promoveaza cultura si divertismentul de joasa calitate. De ce s-au sesizat la acele creatii artistice? Raspunsul este acelasi: obsesia impotriva presedintelui Traian Basescu.

Problema artei angajate

Erwin Kessler: Pentru arta, cenzura este mana cereasca. Daca nu ar exista cenzura pentru arta angajata politic, ea ar fi de fapt moarta. Ar fi ca virusii pe un corp mort. Virusii ca sa traiasca si corpul ca sa lupte au nevoie unii de altii. Tot acest scandal a facut un mare serviciu artei. A conferit vizibilitate artei angajate. Sa nu uitam ca toate aceste rele au facut mai multe tipuri de bine: a aparut aceasta problema a artei angajate. Repet, o arta angajata fara cenzura este o arta moarta. Arta angajata este un tip de arta vie. Tara este artistul care ataca tot. Este expus la Sibiu sub egida lui Klaus Johannis si il ataca pe Klaus Johannis. Asta inseamna sa fie o arta care exista. Dan Perjovschi este un artist angajat, militant, un artist politic care pune la incercare limitele libertatii de exprimare. El spunea public: "Ma duc si intreb: care sunt limitele pana la care pot sa agresez? Care sunt tabuurile?". La Moscova i s-a spus foarte clar: nu exista niciun tabu-Duma, Putin, nimic. Decat Biserica Ortodoxa. Daca te iei de Biserica Ortodoxa esti mort. Asta inseamna arta angajata, arta care te deranjeaza in mod sadic, dur fara niciun fel de iesire si de unde nu te astepti. Tara, daca il lasati sa vorbeasca, o sa va dea un cap in gura tuturor.
Maria Draghici (artista): Uitam sa bagam in ecuatie oamenii simpli. Scandalul acela cu poneiul a creat o intreaga opinie publica la nivelul omului simplu, care nu intelegea de ce pe banii statului se poate expune orice tip de arta si de ce nu Grigorescu, spre exemplu. Si asta mi se pare o discutie importanta. Cum il faci pe omul simplu sa inteleaga ca da, statul este obligat sa sustina toate tipurile de demersuri artistice. Adica, exprimarea trebuie sa fie libera.
Horia-Roman Patapievici: Nu cred ca omul simplu este criteriul pe care trebuie sa il avem in vedere, deoarece omul simplu nu este uniform, el este diferit in functie de tipul de comunitate caruia ii apartine. In mod normal, fiecare comunitate profesionala isi contine publicul propriu, care, in ciuda disputelor si divergentelor, e, in principiu, competent sa inteleaga despre ce se discuta. Exista cate un om simplu al fiecarei comunitati. Indignarea omului simplu apare cand este pus in fata produselor unei comunitati profesionale prea indepartate de competentele sale. Oricat l-ai educa pe omul simplu al comunitatii rurale, productii precum cele ale lui Benedek il vor soca durabil. Trebuie oare sa ne straduim sa il "educam", fortandu-l sa accepte acest tip de limbaj artistic, atata timp cat mediul sau nu ii prilejuieste in mod natural contactul cu el? Nu cred. Mecanismul scandalului a constat tocmai in provocarea unei intalniri care, in mod natural, nu se produce. Este vreodata judecata comunitatea profesionala a fizicienilor cu criteriile comunitatii profesionale a taranului traditional? Niciodata, intr-o societate normala. Or, ce a facut Antena 3 in cazul tablourilor lui Radvan? A asmutit cu buna stiinta incompetenta in arta contemporana a omului simplu traditional impotriva competentei sofisticate a omului simplu citadin contemporan. In mod normal, oamenii simpli ai comunitatilor profesionale incomensurabile nu interactioneaza. Cand sunt fortati sa o faca, ies scantei.
Maria Draghici: Daca ne interpunem in aceste conflicte vom avea de pierdut. Mai degraba omul simplu trebuie sa inteleaga ca statul ar trebui sa fie obligat sa sustina toate tipurile de discursuri. El trebuie sa afirme o neutralitate in toata povestea asta.
Horia-Roman Patapievici: Sigur, sunt de acord. Este argumentul pe care l-am invocat atunci cand am incercat sa explic pozitia ICR. ICR este o institutie neutra, nu ia partea niciunei parti, ceea ce inseamna ca le accepta pe toate, daca au valoare. In fond, neutralitatea unei institutii e posibila numai si numai pentru ca exista piata. Cand exista libertate, minunatele mecanisme ale mainii invizibile functioneaza si fac treaba selectiei pentru noi, in modul cel mai valabil cu putinta. Or, la noi, exista piata. Deci neutralitatea e posibila.

A consemnat Octavian Manea