Exista o "norma universala" de evaluare in stiinte?

1. Citirea articolului d-nei Alina Mungiu-Pippidi, Pentru criterii universale in Academie, 22/nr. 842, venit ca raspuns la articolul meu, Cearta standardelor universitare, 22/nr. 841, m-a facut sa nu ma mai recunosc! Credeam ca prin tot ce am scris am pledat pentru rationalitate si obiectivitate. Fals - imi imputa d-na Mungiu Pippidi; in mod retrograd ma opun "adoptarii standardelor universale in acreditarea valorii academice". Am incercat sa scot in evidenta meritul intelectual si efortul, in parte nerasplatit, al unor confrati; ei bine, se insinueaza ca favorizez "pastrarea unui anumit monopol al atribuirii faimei si prestigiului intelectual in Romania pentru cateva retele de intelectuali" - necompetitivi pe plan international. Altfel zis: fac jocul "boierilor mintii"!

Exemplific cu unele carti remarcabile ai caror autori se intampla sa nu fie doctori, vrand sa arat cu asta doar ca nu trebuie sa idolatrizam titlurile si criteriile standard. E rau, "bagatelizez" doctoratul - ma trage de urechi presedinta SAR, dupa care insinueaza ca respectivii pesemne n-au fost in stare "sa achizitioneze anumite norme academice". (Faptul ca H.-R. Patapievici si A. Oisteanu nu au doctoratul tine, pe cat stiu, de circumstante personale, de neimputat institutiei, dar si fara vreo legatura cu "normele academice" sau cu vreo neputinta a lor de a fi "scholar" - cum scrie cu o uluitoare suficienta d-na Mungiu-Pippidi.)

Am argumentat impotriva universalizarii birocratice a unei unice experiente evaluative din cateva discipline exacte la ansamblul standardelor academice, mai ales la disciplinele umanistice; preopinenta ma cearta ca sunt "parohial". Ma plang de starea bibliotecilor noastre si de faptul ca marile editii critice si instrumente de lucru filologice raman descompletate: pesimism deplasat sau incompetenta mascata - zice ea si ma expediaza pe Internet (unde la liber, cel putin, nu poti gasi nici un fel de editie critica, de pilda). Oftez ca ne lipsesc multe carti necesare. Mi se atrage atentia, cu mansuetudine, ca le putem comanda. (O, da, dar nu pe gratis!) Iar daca nu mi-e destul, mi se propune ca paleativ SAR-ul si cate o vizita anuala la Oxford sau Harvard spre documentare! Cata filantropie!

Credeam, naivul de mine, ca am mai progresat si noi in ultimul timp in ceea ce priveste domeniile socio-umane. Gresit - sunt taxat -, caci "nivelul de evaluare a ceea ce se produce la noi ca literatura in stiintele socio-umane a regresat fata de 1990". Era deci "mai bine pe vremea lui Ceausescu"? Cum sa nu o crezi pe Alina Mungiu-Pippidi care citeste cu regularitate NYRB si TLS? De altminteri, nu e nici o speranta: noi avem o cultura "latina si subiectivista", in timp ce ei au o cultura "anglo-saxona si obiectivista". Cam etnicist discursul si nu foarte universalist! Oricum, prin ce mister au ajuns sa fie cititi, iubiti, idolatrizati in universitatile americane Eco sau Vattimo, dar mai ales Derrida si Foucault - e greu de priceput in termenii propusi de d-na Mungiu-Pippidi. Sa fie atunci termenii ei nedemni de un scholar? Sa razbata in ei, vai, subiectivismul - latin, slav, turc, trac etc. - sau mai degraba sa sune in ei - si fara culoare etnica - superficialitatea si insinuarea rautacioasa?

2. D-na Mungiu-Pippidi (ca si "reforma Miclea") pleaca de la o premisa falsa asupra careia atrageam atentia in articolul precedent: ca ar exista standarde universale, uniforme si obiective pentru toate stiintele. Or, cel putin inca de la W. Dilthey se stie ca asa ceva nu exista. Iar cand am scris ca disciplinele sau grupele de discipline au in tot mai mare masura standarde epistemice si axiologice diferentiate (ba chiar in cadrul aceleiasi discipline, precum filosofia, exista standarde diferite), ea, rastalmacind sensul pe care l-am dat acolo cuvantului "universal", vrea acum sa convinga cititorul ca as pleda pentru "o lume romaneasca cu criterii academice originale, nu universale, in care fiecare grup are normele lui, deci nu pot fi niciodata eliminati impostorii". Or, eu vorbeam despre specificul disciplinar, ba chiar despre diversitatea din cadrul uneia si aceleiasi discipline, si nu despre specificul etnic sau de grup!

Dar nu e inventia mea ca evaluarea rezultatelor cercetarii trebuie facuta diferentiat dupa domenii, flexibil, mai degraba calitativ decat cantitativ, tinandu-se seama de cazurile individuale, ca uniformizarea unor punctaje si a unor norme abstracte de performanta este daunatoare si ca ceea ce e valabil in unele discipline nu e in altele. Trimit, ca exemplu, la o anexa a Conventiei colective, intervenita intre Universitatea din Montreal si Sindicatul General al Profesorilor (www.sgpum.umontreal.ca), care schiteaza cadrul standardelor de promovare academica. Ce citim aici?

"Evaluarea activitatii de cercetare a unui profesor trebuie sa se faca in functie de contextul general al cercetarii in disciplina sa, tinandu-se cont si de stadiul ei de dezvoltare la Universitatea din Montreal." (2.4.1) Parohialism?

"Comunicarea rezultatelor cercetarii (adica lucrarile dupa care se face evaluarea, n.m.) poate lua forme diferite potrivit cu sectoarele, respectiv daca este vorba despre stiinte umane, exacte, despre discipline artistice sau literare (subl. mea). Mai mult, in interiorul unei discipline date, formele de comunicare sunt adesea variate si complementare." (2.4.2) Am spus eu altceva?

"Evaluarea activitatii de cercetare trebuie sa se refere in primul rand la calitate si in al doilea rand la cantitate." Printre criteriile de calitate regasim la Montreal, dar nu si la Bucuresti, in regulamentele "Miclea" (varianta initiala sau varianta diminuata):

"Noutatea cunostintelor dobandite", "originalitate, creativitate, inovatie, valoare artistica", "contributia la dezvoltarea disciplinei" etc. Asadar, o mare varietate de elemente calitative care tin seama de diversitatea disciplinara (2.4.4). Apoi, multa flexibilitate: "O cercetare de foarte buna calitate poate fi judecata echivalenta cu mai multe lucrari valabile, dar de calitate mai redusa" (2.44). Cum atunci sa nu fi critic la adresa contabilitatii rigide propuse de MEC si pe care o denuntam?

Cei de la Montreal, dar nu si cei de la Bucuresti (pe care ii apara infocat d-na Pippidi) sunt contra metodelor de evaluare cantitative "de tip formula matematica, dat fiind, printre altele, diversitatea unitatilor Universitatii" (2.44.b). In schimb, ei prefera o "metoda semi-cantitativa, dar globala si a posteriori". Se explica: "in studiul unui dosar echilibrarea (dintre calitate si cantitate) ar trebui sa se exprime a posteriori si global si nu sub o formula matematica:"1. intre timp noi, universitarii români aflati pe buza reformei, trebuie sa reinvatam matematica elementara pentru a putea sa calculam un punctaj pletoric si in parte arbitrar ca sa nu ramanem corijenti la evaluare! In fine, granturile de cercetare, devenite, in Romania, conditie sine qua non de avansare in toate disciplinele, sunt considerate la Montreal valabile "in mod special pentru sectorul stiintelor exacte"; de asemenea, se recomanda ca acest element "sa fie apreciat tinandu-se cont de tipul de cercetare si de media stabilita in cadrul disciplinei". Adica nu indiscriminat, cum s-a propus la noi! De fapt, tot spiritul sistemului de evaluare de la noi - centralizator, uniformizant, cantitativ, birocratic - merge in rasparul sistemului canadian.

3. Ca cei de la MEC nu inteleg caracterul complex, divers, cu specificitati reciproc ireductibile - departe de o universalitate abstracta si uniforma - al cercetarii in epoca noastra, ca dispun de masuri "ingineresti", e suparator. Dar incomprehensibil pentru mine e ca Alina Mungiu-Pippidi a putut sa scrie in astfel de termeni: "Daca mai multi oameni nu patrund in Occident este pentru ca ei nu gandesc in termeni academici contemporani, ci in termeni depasiti si nu accepta sistemul drastic de publicare, cu referenti anonimi..., cu solicitari de a rescrie pana când textul devine perfect, clar si inatacabil in fiecare cuvant (subl. mea)". Sa luam filosofia: las deoparte "perfectul", care, oricum, nu e pentru sublunaritatea noastra. Dar ce e in acest domeniu "inatacabil in fiecare cuvant"? Nimic. Ce e "clar"? Depinde. E Tractatus-ul lui Wittgenstein clar? Daca da, de ce nu l-a inteles nici macar Bertrand Russell si de ce nu s-a ajuns nici azi la un consens macar asupra semnificatiei generale a operei? Daca Rudolf Carnap ar fi fost recenzentul lui Was ist Metaphysik a lui Heidegger, el ar fi respins textul pe considerentul ca autorul comite gafe logice si e unsinnig (in afara de sens). De altfel a si facut-o la modul teoretic (si nu practic, din fericire) in Depasirea metafizicii si analiza logica a limbajului. D-na Mungiu-Pippidi prefera un "stil neinflorit unde fiecare fraza contribuie clar la ceva". De acord, e o posibilitate. Exista insa si alte stilistici. Ce facem cu Nietzsche? Oare el ar "trece vreun review in Vest"? "Metodologie nu are, nu construieste argumente, paragraful intai poate fi pus in locul paragrafului cinci si cartea tot la fel ar fi etc.", in plus, nu e nici politically correct! Sa nu se inteleaga de aici ca pledez pentru confuzie. Sa nu se inteleaga nici ca am ceva cu referentii anonimi. Dar sper ca ideile lor sa semene cat mai putin cu cele ale Alinei Mungiu-Pippidi!

Lipsa de claritate caracterizeaza, pana una-alta, chiar textul acesteia. Ce sens are fraza: "nu cred ca Romania in sine ar trebui sa fie obiect de studiu de nivel academic"? Exista ceva numit "Romania in sine", desprinsa de contextul regional, istoric etc., precum "Egalul in sine" sau "Frumosul in sine"? Iar daca o astfel de entitate platoniciana nu exista, sa vrea autoarea sa spuna ca n-ar mai trebui sa studiem Romania deloc?

Oare despre cartile scrise la noi in ultimul timp chiar nu se poate spune nimic aici care sa nu fie subsumabil intereselor unui "grup de prestigiu"? Atunci ce au facut celebrii tineri care si-au facut doctorate in strainatate si pe care ii saluta cu entuziasm d-na Mungiu-Pippidi? Unde le sunt recenziile "obiectiviste", model Harvard? Ce fac studentii genialoizi cu "articole omologabile" si carti? Unde le sunt reviews-urile? Rezultatele lor par modeste, de vreme ce am fi in declin chiar fata de 1990, cand se stie cat de bine stateam. Sa fi fost valoarea lor "nimicita" de aceste malefice grupuri? In realitate, unii s-au dovedit valorosi, altii - nu. Nimic neobisnuit, doar d-na Mungiu-Pippidi e in plina contradictie. Apoi este fals ca publicul nostru nu citeste. Unele carti - de exemplu, cele pe care le-am mentionat in primul articol - chiar au avut succes la public. Enerveaza asta pe d-na Mungiu? Sper ca nu. Sau de fapt ignora ce si cat se citeste aici? E adevarat ca se scrie si multa maculatura. Dar unde nu-i asa? Este adevarat ca sunt si multi impostori. Se scriu insa si articole care ii denunta. Dar oare actualele norme academice sunt de vina ca avem destui plagiatori, compilatori sau nulitati pe post de profesori universitari, sau ani de zile de incalcare sistematica a normelor? Tot "retelele de intelectuali" or fi de vina pentru plagiatul lui Beuran?

De fapt, celebra farsa a lui Alan Sokal si Jean Bricmont (v. Intellectual Impostures, London, 1998), care au strecurat la o revista academica de prestigiu un puzzle fara sens, cules harnic din faimosi autori postmodernisti si scris dupa toate regulile in jargonul universitar american din stiintele sociale, arata ca aceste reguli, ipostaziate fara discernamant, devin si ele permeabile la impostura.

Se scrie la noi "parohial"? Se scrie si parohial. Dar cartile amintite in primul articol (si as fi putut invoca destule altele) nu aveau nimic "parohial". Si apoi, este ceva "parohial" in a te ocupa cu Aristotel, Augustin, Bonaventura, Leibniz, "omul recent" sau "relativismul contemporan" etc.? Desigur, asemenea subiecte, vechi sau noi, ii intereseaza mai putin pe sponsorii care vin cu fonduri la SAR, si in general pe sponsori, dar chiar meritam unii dintre noi o "lustratie", cum scrie d-na Mungiu-Pippidi, fiindca nu dorim sa ne pliem unei inadecvate, pretinse "norme universale" pe care un minister prost sfatuit si informat ne-o propune?

Ma tem ca Alina Mungiu-Pippidi nu stie de fapt nici ce, nici despre ce vorbeste. Dar o face, in schimb, intr-un mod insinuant si superficial. Oricum, nu foarte "academic", dupa nici un fel de norme - vechi sau noi!

P.S. Cand acest articol era deja incheiat, redactia mi-a trimis articolul d-nei Mihaela Miroiu, Patul academic al lui Procust. Raspuns lui Andrei Cornea. Pozitia d-nei Miroiu mi se pare echilibrata, competenta si rezonabila si o impartasesc in buna masura. As avea totusi o remarca: pe de o parte, d-na Miroiu sustine separarea neta intre cariera academica si cea literara, eseistica etc. Ea scrie: "volumele de publicistica, cele de eseistica, desi pot sa fie incomparabil mai influente cultural decat cele canonic-stiintifice, nu pot sa fie luate in seama intr-un CV universitar". Apoi insa adauga: "Parerea mea este ca standardele actuale sunt o minunata proba de narcisism intelectual... Universitatile sunt inca turnuri de fildes sau manastiri medievale. Nu comunica cu exteriorul, ci numai intre ele (caz bun!). Eventual se confrunta statistic. Nimic mai contraproductiv si, actual, mai sinucigas". Dupa opinia mea, cele doua luari de pozitie nu pot fi adevarate simultan. Cred ca cea de-a doua este adevarata, iar prima - cel putin partial - falsa. Chestiunea e capitala si e legata nu numai de rostul universitatilor, dar si de semnificatia culturala fundamentala pe care o mai pot avea azi anumite discipline umanistice, adesea inchise intr-adevar intr-un profund "narcisism intelectual". Cred ca problema merita o dezbatere.

1. La fel de anti-cantitativ sunt vazute lucrurile la Rutgers State Univ. din statul New York, SUA (http//ruweb.rutgers.edu/oldqueens/FACpromotion.shtml): "Informed judgments concerning a faculty member's accomplishments can be made only by qualified colleagues. Such subjective judgment by persons competent to evaluate duties, responsibilities, services, and accomplishments will protect the interest of professors themselves, the department, the college, the University, and the students better than any objective rating that could be devised (subl. mea)."