Pe aceeași temă
Nu voi intra câtuşi de puţin în dimensiunea morală a textului său. La urma urmei, e liber să numească în mod repetat şi insistent „incident“ acel masacru comis cu sânge rece dintr-o ideologie a urii formulate explicit de către criminal. Voi sublinia doar o serie de erori concrete, tehnice, din argumentaţia domnului Aligică. Astfel, explicând cauzele „incidentului“, el numeşte în mod explicit vinovaţii de „această criză complexă şi profundă a lumii vestice“: ei sunt „leadershipul“, „elitele“ occidentale. Acestea, al căror obiectiv, spune dumnealui, „pare să fie crearea omului nou“, se joacă cu focul ignorând „presiunea islamistă“, altfel zis prezenţa unui număr important de musulmani în Europa.
Deşi mimează acum surpriza, d-l Aligică importă astfel, în mod efectiv, în România discursul standard al extremei drepte intelectuale, pentru care vinovaţii de toate relele sunt UE şi islamul. Să vedem: „Elitele birocratice şi politice“, scrie dumnealui, „par mai departe ca oricând de masele de cetăţeni, funcţionând după o logică proprie, străină interesului public. Deficitul democratic, deficitul de legitimitate devin tot mai mult nu accidente, ci trăsături ale sistemului“.
În spatele acestei succesiuni de afirmaţii aparent coerente, chiar dacă contestabile, se ascunde o serie de contraadevăruri legate între ele doar gramatical. Se creează imaginea falsă, mincinoasă şi politic nocivă a unor „elite“ unite, la nivel european, escamotând faptul că guvernele vin şi pleacă. Numind clasa politică „elite nelegitime“, d-l Aligică, în ciuda surprizei sale angelice, foloseşte într-adevăr argumentaţia dreptei extreme. Elitele de care vorbeşte dumnealui sunt doar politicienii ieşiţi din alegeri libere, care îşi exercită în mod democratic mandatul. A-i numi elite nelegitime este procedeul retoric al extremei drepte obsedate de teoriile conspiraţioniste şi de complot mondial. Este, cu toate protestele dumnealui, echivalentul discursului extremei drepte din SUA, care vorbeşte despre absenţa legitimităţii „elitelor“ de la Washington (lucru repetat de altfel şi în textul său).
Scriind, de asemenea, despre „deficitul de legitimitate“ al instituţiilor UE, d-l Aligică lasă în mod voit deoparte faptul că membrii Parlamentului European sunt aleşi prin alegeri universale, la nivel european; că numai pentru că e vorba de un sistem democratic legitim deputaţii români Becali, Vadim Tudor şi Elena Băsescu au putut intra acolo; lasă deoparte şi faptul că funcţionarii europeni ajung în posturile lor prin concurs public deschis oricui; că acei înalţi funcţionari, precum comisarii europeni, care nu sunt aleşi, sunt numiţi de către guvernele naţionale, care, ele, au fost alese, şi că acest sistem nu diferă de cel din anumite ţări, în care preşedintele, să spunem, nu e ales prin vot universal, ci e numit de parlament, fără ca cineva să găsească procedura ilegitimă.
A pretinde că elitele din UE doresc să creeze „omul nou“, cum o scrie el negru pe alb, este, de asemenea, un argument manipulator al extremei drepte, care ascunde faptul că UE nu are niciun fel de competenţă culturală şi că nu impune o ideologie centrală. Dimpotrivă, conform principiului subsidiarităţii, ţările membre ale UE îşi păstrează competenţele absolute asupra învăţământului, culturii etc., toate acestea ţinând de suveranitatea naţională a fiecăreia. Planul „omului nou“ impus de la Bruxelles este iarăşi o invenţie a dreptei extreme.
La fel, el numeşte „presiune islamistă“ prezenţa unui număr important de musulmani în Europa. Şi acesta e un artificiu retoric al discursului dreptei extreme, pentru care „musulman“ şi „islamist“ sunt acelaşi lucru. Or, ele nu sunt. „Islamism“ implică militantism agresiv; „musulman“ e doar practicantul unei religii. A-i identifica pe musulmani cu islamiştii este echivalentul exact al scamatoriei retorice prin care toţi creştinii ar trebui să se identifice cu „templierul“ de la Oslo.
La fel, discursul dreptei extreme, ca şi cel al d-lui Aligică, trece sub tăcere faptul că musulmanii occidentali sunt în majoritate născuţi acolo, fiind sau urmaşii oamenilor invitaţi ca Gastarbeiter de-a lungul deceniilor de prosperitate economică, sau descendenţi ai cetăţenilor imperiilor coloniale occidentale. E o minciună manipulatorie a lăsa de înţeles că ei sunt aduşi în Europa de elite pentru a distruge identitatea occidentală şi a impune omul nou.
Şi, în sfârşit, el reduce Europa la creştinism, ceea ce face, iarăşi, dreapta cea mai conservatoare, şi lasă deoparte secolul luminilor şi ateismul, în egală măsură parte din identitatea Europei. Europa e la fel de mult atee pe cât este iudeo-creştină.
Concluzia rece şi tehnică, fără nicio intenţie polemică, este aceea că, în ciuda protestelor d-lui Aligică, textul publicat în revista 22 este într-adevăr un rezumat al discursului dreptei extreme, numai că e scris din perspectiva călduţă a unui eseist politic provincial, trăitor departe de dezastrele „multiculturalismului“ pe care le denunţă. //
