Pe aceeași temă
In Aula Academiei Romane a avut loc pe 20 octombrie a.c. sesiunea inaugurala a Institutului de Istorie a Religiilor consacrata proiectului sau stiintific in context academic national si european. La eveniment au participat domnii Ionel Haiduc si Dan Berindei (presedintele si respectiv vicepresedintele Academiei Romane), Jean Leclant (secretarul perpetuu al Académie des Inscriptions et Belles-Lettres, AIBL, mesaj citit), Jean-Claude Waquet (presedinte al École Pratique des Hautes Études, EPHE, Sorbona), Frantz Grenet si Dominique Briquel (directori de studii la EPHE si membri corespondenti ai AIBL), Emmanuel de Calan (directorul Relatiilor internationale, EPHE), E.S. d-l Henri Paul (ambasadorul Frantei la Bucuresti), Andrei Plesu (directorul Institutului de Istorie a Religiilor), Eugen Ciurtin (secretarul Consiliului stiintific al Institutului, care a sustinut comunicarea L’histoire des religions à l’Académie Roumaine). Cu acest prilej a fost lansat primul volum de Acte ale Congresului international de istorie a religiilor desfasurat la Bucuresti in septembrie 2006. Actele au aparut intr-un volum dublu (XI-XII, 2007-2008, editor E. Ciurtin) din periodicul Archaeus. Studies in the History of Religions (www.ceeol.com). Amplul volum, de 450 de pagini, a fost coeditat de Asociatia Romana de Istorie a Religiilor (www.rahr.ro) si de Institutul de Istorie a Religiilor (www.ihr-acad.ro). Redam mai jos alocutiunea rostita de Andrei Plesu.
Domnule presedinte al Academiei,
Excelente,
Doamnelor si domnilor,
Mi-e greu sa va spun cand anume s-a nascut, la Bucuresti, ideea unui institut de istorie a religiilor. Inainte de 1989, era usor sa imaginezi proiecte, pentru ca era aproape sigur ca ele nu se vor realiza. Intelectualitatea Europei Rasaritene devenise, intr-un fel, experta in productia de proiecte. La un moment dat, ma gandisem chiar, impreuna cu cativa prieteni, sa publicam cateva volume de proiecte nerealizate. In orice caz, daca ar exista un Premiu Nobel pentru acest tip de lucrari, el ar fi confiscat, cred, pentru cateva decenii, de jumatatea estica a continentului.
Dat fiind ca proiectele raman, adesea, in suspensia posibilului, Estul, in general, si Romania, in special, se bucura de privilegiul de a fi mereu in situatia de a ctitori. “As face ctitorii cu nemiluita!” - ne spunea, uneori, Constantin Noica, prieten, ramas in tara, al lui Eliade, Cioran si Ionesco. Si adauga: “Partea frumoasa a Romaniei e ca, in spatiul ei, totul e inca de facut”. Suntem mereu la inceput, un inceput care, astfel, e simultan vechi si nou, plin de cearcane si proaspat. Cioran numea aceasta dimensiune etern aurorala a spiritului autohton “adamismul romanesc”. Suntem mereu in orizontul “originilor”. Traim, cu alte cuvinte, intr-o neobosita atmosfera inaugurala: intemeiem si reintemeiem, ca si cum am fi mereu prima generatie.
Pe la sfarsitul anilor ’70, acelasi Constantin Noica spera sa-l convinga pe Mircea Eliade sa viziteze Romania si sa fondeze, cu aprobare oficiala, un Institut de Istoria Religiilor. Director urma sa fie Sergiu Al-George, cel care a tradus in romaneste Bhaghavad-Gita, indolog avizat, aflat in confidenta celebrului savant roman. Cum era de asteptat, proiectul s-a epuizat la nivel de utopie. Eliade n-a putut fi convins sa vina in tara, studiul religiilor n-ar fi putut fi, sub regim comunist, decat un centru de propaganda ateista, iar Sergiu Al-George, ca fost puscarias, avea foarte putine sanse sa capete o demnitate directoriala.
Pentru ca un institut precum cel visat de Constantin Noica sa se poata naste, era nevoie de o conjunctura speciala: un prilej favorabil, cativa oameni activi si devotati care sa sustina si sa dea substanta ideii si cateva institutii disponibile, gata sa reactioneze generos la presiunile grupului de initiativa.
Prilejul a aparut in septembrie 2006. Asociatia Romana de Istoria Religiilor, impreuna cu Asociatia Europeana si cu Asociatia Internationala de Istoria Religiilor au cazut de acord sa organizeze cel de-al saselea Congres European de Istorie a Religiilor, la Bucuresti. Evenimentul avea loc la 20 de ani dupa moartea lui Eliade si anticipa anul centenar 2007. Presedintele Romaniei, ministrul Culturii si Cultelor si alti cativa demnitari, bine sfatuiti, au admis, in deschiderea lucrarilor, necesitatea urgenta a institutionalizarii studiului religiilor in tara lui Mircea Eliade si a lui Ioan Petru Culianu. Prilejul odata existent, s-au pus imediat in miscare cativa oameni. E vorba de o mana de tineri cercetatori, membri fondatori ai Asociatiei Romane de Istoria Religiilor, care au reusit sa mobilizeze spectaculoase resurse de timp, energie si tenacitate pentru a face din fondarea unui institut un proiect plauzibil. Au impus o hotarare de guvern, au construit ample pagode de hartie, pentru a furniza materie prima dispozitivelor birocratice ale administratiei, au dat telefoane, au facut corespondenta, au riscat sa-si exaspereze interlocutorii si, mai ales, au crezut, impotriva tuturor evidentelor, ca intreprinderea lor are sens si sanse de reusita. Trebuie sa recunoastem ca, pentru niste cercetatori specializati in indianistica, iranologie, iudaistica si filosofie medievala, asemenea inzestrari de front nu sunt subintelese. Ma gandesc, in primul rand, la fostii mei studenti Eugen Ciurtin, Mihaela Timus si Bogdan Tataru-Cazaban, la care se adauga echilibrul matur al lui Andrei Oisteanu si energia solidara a lui Mihai Neamtu.
Prilejul si cei gata sa-l valorifice existand, mai trebuia o institutie gazda, cu un acoperis primitor si prestigios, care sa reactioneze cu intelegerea si promptitudinea necesare. Aceasta a fost Academia Romana. Domnul presedinte Ionel Haiduc n-a avut nevoie de prea multe explicatii pentru a accepta, fara ezitare, ideea unui Institut de Istoria Religiilor. Aceasta receptivitate n-ar fi fost de mirare pe vremea presedintelui care l-a precedat, d-l Eugen Simion, autor, intre altele, al unei solide lucrari despre Mircea Eliade. Dar deschiderea unui mare chimist catre problematica institutului nostru e mai putin conventionala si i-ar fi placut, cu siguranta, enciclopedistului Eliade. Sprijinul si sfaturile cordiale ale unui istoric de anvergura d-lui Dan Berindei, vicepresedinte al Academiei, ca si solicitudinea competenta a d-lui Ioan Otiman au avut, de asemenea, un rol decisiv in lansarea la apa a proiectului. Emotionante, de la bun inceput, au fost incurajarea prieteneasca si ajutorul concret al unor prieteni din strainatate, dintre care cativa, cei mai importanti, ne onoreaza, azi, cu prezenta lor. Le ramanem indatorati.
Improbabilul a prins, in cele din urma, corp. Avem o adresa, avem o incadrare institutionala, avem un inceput de biblioteca si de instrumentar si, deocamdata, avem 6 cercetatori. Daca e sa ambalam convenabil aceasta precaritate, vom spune ca “la valeur d’un Institut n’attend pas le nombre de ses membres...”. Dar multumita intelegerii unui ministru al Finantelor, d-l Varujan Vosganian, care se intampla sa fie si poet, vom beneficia, de la 1 ianuarie anul viitor, de o organigrama sporita.
Doamnelor si Domnilor,
Pentru a intemeia un Institut de Istoria Religiilor, ar fi trebuit sa alegem, poate, daca am fi avut de ales, circumstante mai favorabile. Am fi avut nevoie de o ambianta locala mai stabila si mai prospera, de o conjunctura internationala in care sfera religiilor sa nu fie asociata, simplificator, cu aceea a fundamentalismului, sa nu fie perceputa ca un obstacol desuet, rezidual, in calea unei mereu victorioase, mereu legitime, tot mai ideologizate secularizari. In fostele tari comuniste, am auzit destule si destul despre religie inteleasa ca “opium al popoarelor”. Avem nevoie urgenta de o reconsiderare libera si rationala a domeniului. Evident, nu intemeiem o noua confesiune, nu facem concurenta Bisericii. Peter Sloterdeijk avea dreptate sa spuna, in una dintre ultimele sale lucrari, ca, in vreme ce teologii il contempla pe Dumnezeu fata catre fata, istoricii religiilor il vad din profil. Dar, chiar si vazut din profil, universul religiilor are inca multe de spus modernitatii si despre modernitate. Iar studiul lui poate fi inca, in acceptiunea eliadesca, “o hermeneutica totala”, un exercitiu de intelegere si remodelare a omului de azi, a temeiurilor sale adanci si a tot mai riscantelor sale pariuri.
Momentul este, cum spuneam, mai curand prost. Dar miza e cu atat mai mare. Dificultatile semnaleaza adesea, cum stim, emergenta si iminenta unui prilej semnificativ. Va multumim tuturor pentru ca ne dati ocazia sa asumam acest kairos, cu toate promisiunile si primejdiile lui.