O experienţă spitalicească sau să despărţim apele

În „isteria care a cuprins România“ – sloganul preferat al acestei veri –, catastrofele din spitale se cheamă parcă unele pe altele. Cu aceeaşi disperare se aruncă şi vonovăţiile de la unii la alţii, uneori fără discernământ şi mai ales simţ de răspundere. Trebuie, cred, de aceea, ca cineva să se aşeze cu picioarele în apă rece şi să analizeze. unde, când şi cum a luat-o Sănătatea la vale, când credeam că, după comnism, omul va fi cu adevărat cel amai preţios capital şi mai ales ce se poate face cu ce-a mai rămas din ea şi din noi.

Fiecare are la activ experienţe spitaliceşti, drumuri prin policlinici şi cabinete. De curând şi din nefericire, şi subsemnata. Aşa că, putem da o mână de ajutor, spunând cu bună-credinţă ce-am trăit pe propria piele. Să punem umărul cu alte cuvinte, cu iubire de oameni şi gând de mai bine, ca buni creştini ce suntem şi să terminăm cu temele de campanie. N-am să-nţeleg de ce doar când apare un episod tragic precum cel de la Maternitatea Giuleşti ies în faţă toate neneorocirile din sistem care se uită apoi, tot aşa cum n-am să accept că trebuie să vorbim doar de rău, nu şi de bine, când e cazul. Să mulţumim, cu alte cuvinte, să cinstim, să lăudăm, dacă merită, munca cuiva. Ca la Biserică. Toţi cerşim ajutorul, dar câţi îşi mai aduc aminte să mulţumească.

Cum spuneam, am trecut zilele astea prin câteva experienţe spitaliceşti. Cea mai consistentă e legată de Spitalul Fundeni, Cardiologie, secţia profesoarei Ginghină şi a dr. Aura Popa. M-am internat cu inima strânsă. Vorba ceea: şti cu ce vii, nu şti cu ce pleci! Sau doamne fereşte unde pleci. Surpriză! Spitalul era curat, corespunzător asistat de un personal îngrijit şi destul de prompt. (Mai puţin după amiaza şi seara, după plecarea medicilor, când bulucesc vizitatorii şi dispar asistentele – apropos, ar trebui poate şi aici puse reguli mai ferme.) Nu sunt, e adevărat, bani. Sau sunt puţini, dar dacă se folosesc chibzuit se mai poate şi renova, pe ici pe colo, şi, în orice caz, se poate face curăţenia cuvenită, precum aici. Hrana nu e nemâncabilă şi mai ales e proaspătă. În zori, în saloane apar femeile de serviciu pentru curăţenia cotidiană.

Şi d-na Meri, asistenta sefă, un fel de fac-totum, care dă tonul la ţinută şi disciplină. Am comparat situaţia cu o experienţă personală anterioară din Germania. Criteriile de exigenţă nu pot fi bineînţeles nemţeşti, fiindcă nici noi nu suntem nemţi, dar est-europeni putem fi, fie şi cu reguli impuse precum corectitudinea, punctualitatea, am putea-o scoate la capăt. Adică, de pildă, să n-aşteţi prea mult asistenta la pat. Dar aici ne lovim de problema personalului. Nici suficient, dar nici insuficient, dacă şi-ar face toţi treaba precum tânăra din garda de joi, 19 spre vineri 20aug, Mihaela, parcă mi s-a spus a doua zi că o cheamă, care la 2 noaptea prompt şi călduroasă mi-a dat un preţios ajutor. Mulţumesc Mihaela! Şi să-i spui colegei tale mai în vârstă, Mariana, că dacă s-a plictisit şi a obosit, mai bine să plece acasă. Si să-şi coasă buzunarele. Aţi auzit de cuvântul “aparţinător”? Ei bine, s-a inventat în România. Adică el, aparţinătorul, de obicei din familie, te supraveghează după o intervenţie chirurgicală când nu te poţi hrăni singur şi nu îţi poţi rezolva problemele fără ajutor. Prin alte locuri în spital eşti pe mâna sigură a personalului. Mai corect. Că doar nu te-ai internat cu toată familia. Ar mai fi şi grava problemă a medicamentelor. Din patru necesare eu am primit două, de pildă. Şi ce bine-ar fi dacă aţi avea în general la dv. tot ce vă trebuie, şi ceva pe deasupra.

La “cateterism”, un loc unde e bine să n-ajungi fiindcă îţi scotocesc prin inimă, am avut de-aface cu un tânăr, la care am privit mai întâi neîncrezătoare. S-a recomandat scurt: dr. Marin Postu, şi-o să facem asta şi asta. (Aşa se practică în locurile civilizate: să ştie omul ce-l aşteaptă.) Şi a trecut la treabă. Profesionist, eficient. Sunteţi gata!, l-am auzit tocmai când mă pregăteam să îndur ce credeam a fi cel mai greu. ”Câţi ani aveţi?, l-am întrebat pierită. ”-36!”, mi-a răspuns de sub casca verde tânărul , zâmbitor.”

Imi dati voie să vă pup?, am continuat eu .Şi-a aplecat obrazul. L-am pupat şi i-am mulţumit. M-am gândit apoi în sinea mea ce leafă o fi având acest băiat pe mâna căruia îmi dădusem eu inima. Şi de ce e greşit ca un pacient mulţumit să-i arate asta. Aş vrea să nu plece din ţară pentru o leafă mai bună.

M-a pansat o d-nă Stela la fel de pricepută şi caldă. M-am gândit că poate am avut eu noroc. Dar nu. ”Toţi sunt buni aici, d-nă”, m-au asigurat cei din jur. Am făcut o bună alegere deci, reflectez eu şi-i mulţumesc în gând medicului meu curant, d-na dr. Aura Popa. (Apropo, d-le ministru, dacă le desfiinţaţi cabinetele acestor doctori de elită, fără de care oricum spitalele nu pot trăi, noi ce ne facem. Unde-i mai găsim?)

Prof. Ginghină, celebră, calmă şi respectată, vine la vizită cu un grup de rezidenţi dornici să înveţe. Domnişoara dr. Maria Greavu m-a îngrijit pe mine. Cu o dragoste de fiică. A învăţat pe lângă multă carte că între doctor şi pacient trebuie să fie încredere şi afecţiune. Rezidenţii stau până seara la ora 18 în spital. Nu mai au timp, apropo, de alt job. Din ce-or trăi? La plecare, diagnosticul şi documentaţia întocmite sunt la standarde de calitate europeană. Spun asta fiindcă le-am arătat şi în afară.

Cu o săptămână înaintea episodului de mai sus, duminică, 15 august, ajunsesem în urgenţă la Spitalul Municipal. După amiaza pe la 5. Ordine şi promptitudine în preluarea pacienţilor. Medici tineri(două fete) pricepuţi, răbdători chiar şi cu pacienţii dificili. (Si ăsta e un capitol de reglementat reguli pentru pacienţi!) Dar curăţenie, ioc. Cât o costa o găleată cu vopsea? Eu una aş face voluntariat să o dau pe pereţi dacă chiar nu-s bani pentru asta. Sau pentru nişte scaune pentru bolnavii care aşteaptă pe coridoare. Să le aducem de-acasă? Pliante. Ca la cozile de pe vremuri. Aer condiţionat? Ce lux!, dar măcar nişte ventilatoare. Şi tot nu se compară cu ce-am văzut acum trei ani la Spitalul de urgenţa Floreasca. Balamucul de acolo e inimaginabil. Şi i-a molipsit şi pe medici. In seara de 10 dec. 2007 o doctoriţă tânără ţipa isteric la bolnavi ca un jandarm dela Auschwitz, iar un confrate mai copt mă trimetea arogant la plimbare de lângă un om pe care l-a declarat viabil, dar care a sfârşit chiar a doua zi, în condiţii neelucidate, în acel loc de infern.

Şi totuşi să nu ne pierdem încrederea. Nu e peste tot a fel. Şi mai ales se poate face câte ceva. Unde nu funcţionează bunul simţ şi priceperea, trebuie să lucreze, legea. E singura soluţie pentru a drămui ceea ce i-a mai rămas Sănătăţii şi ce s-or mai îndura să dea guvernanţii din pibul amărât al României de azi. Cât despre banii risipiţi prin căpuşarea spitalelor de către firmele clientelare, nici nu vreau să mă gândesc că există. Pentru aceştia, doar legea marţială. Trăim în condiţii de front, nu?