Patul academic al lui Procust

Raspuns lui Andrei Cornea

Draga Andrei,

Voi incerca sa urmaresc problemele ridicate de tine in numarul 841 al 22-ului despre "cearta standardelor universitare", dorindu-mi ca aceste discutii sa se extinda substantial in mediul academic si, de ce nu, ca GDS sa le gazduiasca. In fond, politica universitara nu este cu nimic mai neimportanta decat macropolitica. Dimpotriva.

1. Fetisul publicatiilor ISI

Iti dau dreptate in multe privinte. Sa luam intai cazul revistelor cotate ISI.

O anecdota americana spunea - imi cer iertare celor care sunt foarte sensibili la asemenea gen de glume - ca Dumnezeu nu ar putea deveni profesor universitar: are o singura Carte; Cartea nu are note de subsol, bibliografie, index si nu a publicat nici macar un fragment intr-o revista cotata ISI.

Publicatiile internationale cotate ISI nu sunt foarte definitorii pentru cei din afara stiintelor formale si stiintelor naturii. Pentru filozofie, stiinte sociale, literatura, acest criteriu este relativ. Prin urmare, ader la ideea ta legata de relevanta cu totul partiala a acestuia. In schimb, pledez categoric pentru internationalizarea cunoasterii si pentru iesirea din provincialism. Cand spun aceasta, ma gandesc si la desele situatii in care m-am aflat ca evaluatoare de specialitate. Am gasit facultati in care intreaga productie intelectuala era de circuit local: lumea publica aproape exclusiv in editura si analele propriei universitati, participa la manifestari stiintifice judetene sau doar la cele ale universitatii lor. Trec acum peste tematica si abordarile, nu rareori, vetuste. Despre ce revizuire si validare critica a acestei productii intelectuale am putea vorbi? In conditii de globalizare si atunci cand absolventii nostri se vor confrunta cu lumea larga in competitia profesionala, baltirea in sucul intelectual propriu este iresponsabila. De unde sa stim daca ii pregatim pentru competitie internationala, odata ce noi, cei care ii formam, nu ne supunem regulilor competitionale din lumea universitara? Cand am incercat sa facem evaluarea calitatii in propria noastra universitate, ne-am trezit uneori cu o confuzie deliberata intre termenii "recenzenti necunoscuti" si "recenzenti recunoscuti". Cele mai raspandite deprinderi intelectuale in lumea noastra universitara sunt adesea autiste si de casta. Scriem si publicam "de capul nostru", fara ca cineva anonim, fara parti-pris sa faca o lectura critica prealabila publicarii. Ne citam in gasca si ne ignoram in rest. Facem cronici laudative amicilor si luam gatul inamicilor. De aceea avem nevoie de referenti necunoscuti din specialitatea fiecaruia. De aceea trebuie sa ne stim locul in productia internationala de know-how. Cred ca faptul ca ne ocupam de teme romanesti sau chiar de studii romanesti nu este rau deloc. In definitiv, lumea larga, mai ales cea europeana, va vrea sa ne inteleaga, iar noi avem obligatia morala sa scoatem productia intelectuala romaneasca, indiferent de tema si domeniu, dincolo de granitele mioritice.

Ca sa intaresc insa ideea ca ai si multa dreptate cu ISI ca fetis, iti dau un exemplu concludent. Cineva (AG) a publicat o recenzie foarte bine facuta despre cartea mea Drumul catre autonomie in cea mai importanta revista de filosofie feminista din lume, Hypatia, punand accentul pe partea de noutate a abordarilor mele in teoria politica feminista. In logica fetisului mai sus pomenit, AG are publicatie ISI, eu nu. Desigur, ea nu are nici o vina, dimpotriva.

2. Cele doua excese: titluri fara acoperire vs. acoperire fara titluri

Absolut de acord ca in ultimii ani au gemut mesele comisiilor CNATDCU de dosare de acordare a titlurilor de profesori. Mai mult, mobilul fundamental nu a fost "blazonul" (care nu mai reprezinta mare lucru), ci diferenta mare de salariu, diferenta votata de catre un parlament in care sunt profesori universitari, iar acestia isi duceau grija veniturilor proprii. Daca duceau grija invatamantului superior votau cresterea de buget pentru educatie si schimbarea dramatica a grilelor de salarizare pentru universitari. Stiai ca un preparator universitar doctorand are 5 milioane pe luna, iar un politist debutant ia din prima luna 12,5 milioane, chiar daca face doar munca de birou? La noi nu a avut niciodata loc o dezbatere sau initiativa politica pe tema: salarii bugetare egale la munca de valoare comparabila.

Fac parte dintre cei neintentionat privilegiati de grija parlamentarilor universitari si ma simt mai sigura. Am depasit frica omului mereu pauper, mereu la limita ca nu fac fata la plata intretinerii si cumpararea cartilor. Cel putin asa ar trebui sa traim cu totii. Numai asa cei tineri ar opta doar pentru cariera universitara, iar universitatile nu ar mai fi simple sinecuri de status pe care le vizitezi la ore si examene, intre alte 1-2 servicii sau contracte din care mai si castigi bani.

O vreme am fost membra in CNATDCU. Veneau adevarate cufere cu opere complete pentru fiecare dosar. Mai mult, adesea greutatea cuferelor era invers proportionala cu calitatea continutului. Uneori te simteai strivit de sentimentul unei grafomanii de nestavilit. Unele dintre lucrari erau autoplagiate partiale sau totale: clone cu titluri diferite. Pe masa de consiliu se ridicau munti de carti: masivele Popescu, Georgescu, Popa Pripici. Erau si carti valoroase. Dar si multa maculatura. Si pe mine incepuse sa ma bantuie spaima de carti si de cantitativism. Respingeam dosare. Unii ne dadeau in judecata, vrand sa obtina titlul prin hotarare judecatoreasca. Daca nu cedezi, oamenii incep sa te urasca. Intr-o buna zi esti inlocuit cu altcineva mai intelegator, mai uman. Scapa si ei de tine si tu de ei.

Acum, inasprindu-se criteriile, exista, sustii si tu, riscul invers: acela al oamenilor valorosi lasati pe dinafara unui pat al lui Procust mult prea rigid (varianta Miclea) sau ceva mai relaxat (varianta modificata de ministrul Hardau).

Am cateva amendamente la punctul tau de vedere.

Titlul de profesor inseamna acum in mod automat si dreptul de a conduce doctorate. Cine coordoneaza scoli doctorale a invatat cateva lectii clare: a) Daca nu castiga granturi de cercetare in calitate de coordonator, nu are cum sa sprijine doctoranzii in munca, lor fiindca resursele de cercetare sunt adesea zero. Este de preferat sa fie si granturi internationale, dar nu cred ca ar trebui sa fie obligatoriu; b) Daca nu are exercitiul adesea enervant si umilitor al propriilor publicatii in reviste internationale de specialitate peer-review, nu stie clar cum sa isi constranga propriii doctoranzi sa scrie academic potrivit standardelor internationale. Cand trimiti sau cand esti solicitat sa scrii in asemenea publicatii, te poti astepta sa primesti articolul inapoi de 3-7 ori, ca sa ii faci diverse categorii de revizuiri, dupa cum cer referentii necunoscuti si editorii. Ai adesea senzatia ca barocul administrarii textului este mai important decat continutul. Da, pentru ei, aspectele tehnice sunt extrem de importante. Ii scuteste de multe, printre care, nu putin, ii protejeaza de acuzatii ca publica plagiate; c) Scrierea academica are rigorile ei, canoanele ei, e drept, frustrante pentru stilisti si pentru spiritele greu de disciplinat. Dar, cand aplici pentru un post intr-o profesie, oricare ar fi aceea, nu ai incotro. Regulile competitiei sunt aceleasi, iar standardele sunt agreate de catre comunitatea profesionala, care este obligata sa le aplice nediscretionar. De aceea, de exemplu, volumele de publicistica, cele de eseistica, desi pot sa fie incomparabil mai influente cultural decat cele canonic-stiintifice, nu pot sa fie luate in seama intr-un CV universitar. Munca academica este pur si simplu o munca, iar cariera academica o cariera, alta decat cea eseistica, jurnalistica, medicala etc. Au regulile lor si abilitarea vine in consecinta respectarii acestora. De exemplu, poti sa fii stralucit ca eseist, dar doctoratele se dau urmand criterii standard: admitere, cursuri speciale in scoli doctorale, 3-4 examene si 3-4 referate cu comisii de specialitate, examene suplimentare, daca vii din alt domeniu. Faima si succesul sunt una, recunoasterea profesionala este alta. Este frustrant, dar nu avem incotro. Basescu, de exemplu, poate sa fie un superpresedinte si un mare ctitor al democratizarii, dar aceasta nu il indreptateste la doctorat in stiinte politice, dupa cum nu il indreptateste nici pe Cristian Tudor Popescu, desi trece drept un mare analist si publicist politic. Desigur insa, daca vor doctorat in domeniu, se pot inscrie la concurs si pot urma traseul oricarui muritor obisnuit.

Dar probabil ca unor oameni le-ar placea mai mult sa fie "unsi" doctori, conferentiari, profesori, sefi, presedinti, directori etc. decat sa suporte umilinta competitiei in rand cu toata lumea, atunci cand ei se cred mai presus de judecata "masei" universitare sau a altor categorii de oameni de "masa". Ceasul rau! Nimeni nu trebuie sa fie mai presus de standarde. Problema daca ele sunt corecte sau nu este alta, de aceea o si discutam.

3. Suntem pauperi in accesul la documentare

Ai acordul meu. Dar eu merg ceva mai departe. Resursele noastre sunt foarte sarace. Facem uneori piraterie de pe Internet (cu concursul mai tinerilor colegi sau doctoranzi, mai abili in acest "sport", sau cu recurs la caritatea colegilor internationali) ca sa punem mana pe bibliografia de care avem nevoie ca sa ne exercitam onorabil profesia. Te rog sa nu uiti ca la noi alocatia pe student este in medie de 400 de euro pe an (de 20 de ori mai mica decat media europeana, de 40 de ori mai mica decat cea americana), adica educatia universitara este cea mai ieftina "marfa" din Romania (o gradinita privata costa la Bucuresti intre 200-500 de euro pe luna). Toate preturile se europenizeaza, cel al educatiei nu, cu exceptia gradinitelor si a catorva scoli private. Aceasta alocatie este rezultatul unei decizii politice potrivit careia educatia este un serviciu ieftin. Oricine a guvernat pana acum a decis la fel, iar noi, prin sindicatele noastre, nu ne-am impotrivit eficient. Nu iti fa iluzii: guvernele nu dau mai mult de doi bani pe noi. De aceea este nevoie acuta pentru plata suplimentara a calitatii. Cand Miclea si-a depus demisia fiindca guvernul "nostru" nu voia sa investeasca in educatie am tacut malc.

In sens foarte actual, ar fi nevoie ca MEdC sa faca macar gestul elementar de a plati abonamente pentru intreaga retea de universitati la bazele electronice de date JSTOR si EBSCO, ceea ce ne-ar da acces legal macar la revistele de specialitate. Altfel, ramanem in provincialismul nostru mioritic, fara nici o sansa de documentare internationala, daramite de vizibilitate.

4. Standardele pot deveni "un pozitivism sablonard si nerod"

Deocamdata, standardele de evaluare arata asa cum spui. Ele sunt nenuantate. Nu releva nimic semnificativ despre sporul de cunoastere, despre impactul stiintific (minus cele din Indexul International de Citari), despre cel social, cultural, ci doar despre cate articole sau carti am publicat si unde anume. Aceste standarde convin unora, mai ales celor care au prins pulsul ISI, vor sa isi faca un loc legitim sub soare si, uneori, lucreaza la delegitimarea intensa sau la obstructionarea altor criterii. Parerea mea este ca standardele actuale sunt o minunata proba de narcisism intelectual. Ma voi referi la domeniile noastre: umanioarele si stiintele sociale. Nu are importanta la ce efecte duce productia intelectuala in planul educatiei, profesionalizarii, calificarii, dezvoltarii morale, civilizarii, cultivarii valorilor artistice, democratizarii, cunoasterii sociale, dezvoltarii culturii civice si politice, al cetateniei democratice, al bunei guvernari, ci cate articole si tomuri expunem si unde anume o facem. Profesional, suntem suma aparitiilor noastre scrise, nu si suma efectelor pe care le produc acestea. Universitatile sunt inca turnuri de fildes sau manastiri medievale. Nu comunica cu exteriorul, ci numai intre ele (caz bun!). Eventual se confrunta statistic. Nimic mai contraproductiv si, actual, mai sinucigas. Intr-o buna zi, absolventii si contribuabilii ne vor trage de maneca, iar argumentul ca am publicat mult nu ii va convinge. Avem cel putin doua instante de evaluare: beneficiarii productiei de know-how si propria noastra comunitate profesionala. Deocamdata, standardele de evaluare ii ignora pe beneficiari.

Ca de obicei, aceia care impun standarde in lumea noastra ignora (voit sau nu) dezbaterile internationale actuale despre rostul universitatilor si universitarilor. invatamantul universitar a devenit unul de masa. Functiile sale se diversifica enorm de mult. Universitatile trebuie sa devina si devin actori importanti ai lumii calificarilor si afacerilor, ai dezvoltarii societatii civile, ai mass-media.

Evaluarea profesorilor si a programelor de studii trebuie sa devina la fel de multicriteriala si de orientata spre tipul de impact, spre efecte. Ai dreptate sa spui ca vine cineva cu 2-3 publicatii mediocre in continut, dar publicate ISI si doboara net un om de valoare prin impactul lucrarilor sale in stiinta, educatie, societate etc.

Nu ne ramane decat sa nu asteptam sa dea "birocratizarea fara precedent" peste noi si sa devenim parte activa in discutarea si stabilirea criteriilor de evaluare academica.