Reuniunea Anuala a Diplomatiei Romane

Pe 2-3 septembrie, ambasadorii Romaniei se afla la Bucuresti, pen­tru a participa la Reu­niu­nea Anu­a­­la a Diplomatiei Romane, cu te­ma O economie in expan­siu­ne, o di­plomatie dina­mica, orga­ni­za­ta de Ministerul Afacerilor Ex­­ter­ne. Eve­ni­mentul a intrat deja in traditia MAE, fiind organizat anual pentru a marca Ziua Di­plomatiei Ro­ma­ne, de pe 1 septembrie.

In acest an, reuniunea isi pro­pu­ne sa ajute la identificarea celor mai bune solutii prin care di­­plo­ma­tia romaneasca sa sustina si sa pro­mo­ve­ze economia romaneasca in lume si sa spri­ji­ne expansiunea capitalului autohton. Aceasta in conditiile in care, pentru MAE, sus­ti­nerea dez­vol­tarii economice in­ter­ne este un obiectiv prio­ritar de po­li­tica externa.

Printre subiectele abordate se nu­mara: Di­plo­matia si provocarile eco­nomice globale ale prezentului, Diplomatia energetica, Romania in fluxurile investitionale internationale, Made in Ro­mania si Strategia de la Lisabona.

Dezbaterile continua in cadrul gru­purilor si­mul­tane centrate pe pro­blematici curente ale Mi­nis­te­ru­lui Afacerilor Externe, cum ar fi Re­for­ma serviciului consular - di­rec­tii de actiune si prioritati, Diplo­ma­tie culturala cu accent pe anul 2008 - Anul International de pro­mo­vare a Dialogului Intercultural - si Comunicare si Di­plomatie Pu­bli­ca.

La sesiunile de lucru participa in­vitati de prestigiu din cadrul Ad­mi­nistratiei Prezidentiale, Guver­nu­­­lui României, Parlamentului Ro­mâ­niei, cor­pului diplomatic acre­di­tat la Bucuresti, me­diului de afaceri, me­diului academic, societatii ci­vi­le, formatorilor de opinie si mass-media, precum si invitati din strainatate.

MARIUS LAZURCA, Ambasadorul Romaniei pe langa Sfantul Scaun

Functionarul - tentativa de reabilitare

M-am intrebat adesea daca in Ro­ma­nia contemporana notiunea de cariera pu­bli­ca are cu adevarat sens. Daca ideea unui angajament durabil in serviciul pu­blic, intr-o institutie a guvernarii locale sau centrale, poate avea vreun grad de atrac­tivitate pentru cei mai buni dintre ab­sol­ventii universitatilor de azi. Daca, in fapt, intr-o institutie publica nu esueaza doar inteligentele prudente, vocatiile me­dio­cre, talentele incerte.

E greu sa te sustragi evidentei ca func­tio­narul nu are astazi cea mai magulitoare imagine. Reprezentarea lui virtuala in­clu­de lipsa manierelor, izul de rutina si dezin­te­res, suspiciunea de coruptie. Suntem de­parte, asadar, de a putea admite - sau doar inchipui - ideea unei aristocratii pu­bli­ce, a unei elite de merit care sa-si de­di­ce biografia slujirii binelui comun in inte­rio­rul institutiilor guvernamentale. Pe de-o parte, avem o lege a functiei publice si un cursus honorum care scandeaza, prin cla­se si grade, competenta, destoinicia si fi­delitatea functionarilor romani. Pe de alta parte, absenta traditiei si o men­ta­li­ta­te difuz antielitara descurajeaza orice com­paratie cu, de pilda, Tabelul Ran­gu­ri­lor, prin care Petru cel Mare structura o "no­bilime" administrativa in slujba Rusiei Imperiale. Prestigiul functionarului roman nu-l egaleaza nici macar pe acela, mai mo­dest, al birocratului Austriei habsbur­gi­ce, figura exaltata melancolic de roma­ne­le unui Joseph Roth.

Ce ne lipseste pentru a avea o func­tio­na­rime demna, macar, de exigentele "in­­ta­ririi capacitatii institutionale" despre care se vorbeste, pe buna dreptate, atat de des? Intai de toate, probabil, institutii care, prin transparenta si politete, sa faca zilnic proba ca s-au eliberat de ereditatea toxica a comunismului. In al doilea rand, o cultura a serviciului public, al carui rol ar fi multiplu: a incuraja vocatiile germina­le, a legitima optiunile formate, a premia com­petentele manifeste si a expune public meritele indubitabile. In al treilea si, poate, cel mai importat rand: exemple sti­mulante de functionari publici.

Dupa parerea mea, in Romania de azi sunt inca putin numeroase institutiile in­te­re­sante pentru un absolvent cultivat, inte­li­gent si ambitios. Institutii care sa promita credibil perspective de valorizare morala si de progres profesional unui tanar cum­se­cade si talentat. Experienta mi-a do­ve­dit totusi ca Ministerul de Externe este o asemenea institutie si ca, plecand de la el, reabilitarea prestigiului serviciului pu­blic ar putea dobandi consistenta.

Cateva argumente. La noi, ca si aiu­rea, meseria diplomatica beneficiaza inca de o suma intreaga de stereotipuri po­zi­ti­ve: ca selectioneaza crema functionarimii, ca se preteaza doar inteligentelor vii, fi­ri­lor sofisticate si spiritelor natural cosmo­po­lite. Imaginarul obstesc atribuie diplo­ma­­tului calitati morale si intelectuale ma­gu­litoare, iar meseria diplomatica este si ea inconjurata de rumori pozitive. Preju­de­cata comuna il plaseaza pe diplomat in contexte valorizante - negocieri, receptii, intrevederi - si ii atribuie talente iesite din co­mun - dezinvoltura, eruditie, tact.

Din fericire, realitatea diplomatiei ro­ma­ne de azi livreaza suficiente exempli­fi­cari in carne si oase ale "sterotipurilor" des­crise mai sus. E vorba de persoane ale caror probitate si competenta sunt du­blate de inteligenta, cultura si bune ma­nie­re; e vorba, in general, de femei si barbati inca tineri, cu o preistorie profesionala ono­rabila in afara MAE si cu rezultate con­vingatoare in interiorul sistemului. Ei vor­besc cel mai plauzibil, desi foarte dis­cret, despre capacitatea acestei institutii de a se reinventa dupa 1989 si tot ei ex­pli­ca rezultatele - orice s-ar spune - ex­ce­len­te ale diplomatiei noastre: integrarea in NATO si UE. (Pe cei care le atribuie unui soi de "fatalism geopolitic" ii invit sa fie re­zonabili.)

Admit ca mie insumi mi-ar fi fost im­po­si­bil, sau mult mai greu, sa ma adaug cor­pu­lui diplomatic daca acesti oameni n-ar fi existat. Exemplele mele, fiindca ale unui neofit, nu sunt neaparat numeroase, dar nici exhaustive; le voi da cu discretie pen­tru a marca, si in acest fel, exempla­ri­ta­tea lor. TB, de pilda, ambasador, eseist sofisticat si antropolog profesionist, face plauzibila combinatia, parelnic para­do­xa­la, dintre cultura inalta si administratia de varf. MC, ambasador in "exil" temporar la o alta institutie guvernamentala, rein­ven­teaza in Romania functia man­da­ri­na­tului, adica a autoritatii exercitate fulge­ra­tor, onest si discret. AV a parcurs, dupa 1990, toate secventele profesionale ale carierei si a ramas, la apogeu, generos si modest. LC, SM, ThP, VA sau VP in­­tru­chi­peaza cu totii destine ale unor universitari care ar putea (re)urca oricand la catedra, in tara sau in lumea larga. Au decis, to­tusi, ca meseria diplomatica este cel putin la fel de palpitanta ca aventura in labi­rin­tul paradisiac al bibliotecii.

Persoane ca cele pe care, aproape, le-am numit dau ministerului profilul sau ideal, identitatea fara de care nicio insti­tu­tie performanta nu ar putea functiona. Oa­meni ca acestia explica fara cuvinte de ce birourile ministerului au fost ocupate de desantul unei tinerimi ambitioase si fer­me­ca­toare. Ei demonstreaza debutantilor ca talentul, abnegatia si buna cuviinta nu au iesit din uz, fiindca mai pot hrani, iata, cele mai onorabile cariere. Ei ar putea rea­bilita, in fine, nobletea intrinseca a ser­vi­ciului public si prestigiul implicit al func­tio­narului, personaj de care Romania nu se poate totusi dispensa.

TOADER PALEOLOGU, Ambasadorul Romaniei in Regatul Danemarcei

Un exercitiu de modestie

Pentru un intelectual, o functie precum cea de ambasador este sau ar trebui sa fie sansa de a exercita o insusire rar intal­ni­­ta in mediile academice si artistice, si anume, modestia. Ar putea parea para­do­xa­la o asemenea afirmatie, tinand cont de toate onorurile derulate sub picioarele unui ambasador: apelativul Excelenta, co­vo­rul rosu, saluturile militare, frecventarea marilor lumii etc. Daca mai pui la soco­tea­la puterea exersata in cadrul am­ba­sa­dei sau neaosul "sa traiti" indragit de unii co­laboratori, este clar ca sansele sunt mari de a da in fandacsie: fara indoiala, mul­tora li se urca ambasadoria la cap. Dar daca ai putin spirit filozofic, iti dai sea­ma ca toate acestea, pe langa faptul ca sunt desertaciuni, se adreseaza functiei, si nu omului.

Credem noi, intelectualii, ca are mare im­portanta ce carti am scris, ce studii am facut si ce pareri avem despre lume si via­ta. Iar unora dintre noi li se pare ca anu­mite conventii sociale de ordin ves­ti­men­tar sau comportamental reprezinta o ingradire a libertatii personale. O fi. Si nu vreau sa intru intr-o atare discutie. Dar, sa-mi fie cu iertare, un om care intarzie, care raspunde la mobil cand nu se cu­vi­ne, care e prea categoric in afirmarea opi­nii­lor personale, nu suporta conversatii stu­pide sau are alergie la sacou, cravata si, eventual, papion, un asemenea om, zic, oricat de stralucit, nu prea are ce cau­ta intr-o meserie precum diplomatia.

Desigur, m-au ajutat studiile pe care le-am facut, iar activitatea didactica s-a do­vedit un atu in cadrul mandatului meu: anul trecut am predat la Universitatea Copenhaga un curs despre Carl Schmitt, iar acum, in toamna, voi preda in cola­bo­ra­re cu doi profesori danezi un curs de teologie politica si un altul despre scriitorii reactionari de la Joseph de Maistre la Cioran ("les antimodernes", cum ii nu­mes­te Antoine Compagnon in recenta sa carte). Este, desigur, un avantaj extra­or­di­nar sa pot intretine relatii atat de stranse cu studenti si colegi din tara de resedinta. Dar stiu ca cel putin la fel de importanta este participarea la receptii, uneori insi­pi­de, achizitionarea de mobilier, obtinerea de fonduri si alte asemenea activitati pen­tru care nu te pregateste un curriculum academic. Am spus de multe ori ca aten­tia la detalii este secretul artei diplo­ma­tice.

"Sire", ii scria Talleyrand lui Ludovic al XVIII-lea, "am mai mare nevoie de cra­ti­te decat de instructiuni". Si asa e: "crati­te­le", adica tot ce tine de logistica re­pre­zen­tarii, sunt esentiale in activitatea unei ambasade. Iar eu asta am si facut. Am ba­tut la cap pe toata lumea din minister pa­na cand am primit bani sa cumpar un pian si l-am ales cu multa grija (teza mea e ca o ambasada fara pian e ca un ca­mem­bert fara vin rosu sau ca un foie gras fara Sauternes: o barbarie). Am luat asu­pra mea sarcina unui santier: or, dupa mine, pentru un ambasador proba de foc e sa faca fata unui santier, o vizita de stat fiind floare la ureche in comparatie. Am adus tablouri noi in ambasada. Iar cel mai mult m-am ocupat de achizitii: mobi­lier, masini, computere, fete de masa, pa­ha­re etc. De-aia si spun ca, pentru mine cel putin, misiunea de ambasador este un exercitiu de modestie. Stiu foarte bine ca sunt un "maitre d’hotel" cu valente, e drept, multiple. Spunea cardinalul de Bernis, unul dintre cei mai mari diplomati ai tuturor timpurilor, ca a tinut vreme de peste douazeci de ani deschisa "l’au­ber­ge de France au carrefour de l’Europe": astfel descria el, cu luciditate, umor si mo­destie, impresionanta sa prestatie ca am­ba­sador al Frantei la Roma. Si altele erau vre­murile acelea: un ambasador chiar era un personaj august, fastuos, cvasisu­ve­ran.

"Ce jos trageti dumneavoastra lu­cru­ri­le", i-a spus tatalui meu un pictor "spiri­tua­list" caruia nu-i placuse un citat faimos din vorbele lui Renoir: "Un peintre, mon ami, qui sait peindre des fesses et des tétons, est un homme sauvé". Asa zic si eu: "Un ambassadeur, mon ami, qui sait s’occuper des casseroles, est un homme sauvé". Si e bine, tocmai, sa tragem lucrurile cat mai jos, pentru a nu lasa nimic in voia intamplarii. Doar de la detaliile unui savoir-vivre aparent su­per­fi­cial se poate construi ceva serios in do­meniul acesta. Ce spunea Nietzsche de­spre greci se potriveste de minune di­plo­matilor care-si vad lungul nasului: "(sie) waren oberflachlich aus Tiefe" ("erau su­perficiali pentru ca erau pro­funzi").

MIHNEA MOTOC, Reprezentant Permanent al Romaniei pe langa Uniunea Europeana

Te nasti sau devii diplomat?

Te nasti diplomat sau devii diplomat? Este intrebarea existentialista la care multi diplomati din generatia mea nu au avut timp sa-si raspunda. Odata ce iz­bu­teai in­­cadrarea la inceputul anilor ’90 intr-un sistem educational care ne era relativ in­­departat, cel occidental, probabil unul din­tre cele mai dificile teste, reintoarcerea in Ministerul Afacerilor Externe devenea mai simpla.

In acea vreme, Ministerul Afacerilor Ex­terne se reconstruia. Toate politicile, in­­treg sistemul erau de fapt in reconstructie. Di­ferenta majora era aceea ca ministerul, interfata a politicii externe cu politica in­ter­na, trebuia sa se supuna intr-un mod ar­monios ambelor dinamici. Ministerul de Externe devenea loc privilegiat al rein­­toar­cerii la democratie si cariera diplo­ma­tica a celor ce apartin generatiei mele a urmat directiile fundamentale ale politicii externe romanesti. In acest sens, din punct de vedere teoretic, pentru multi din­tre diplomatii din Europa de Est modelul alegerii rationale a statului propus de Graham Allison in Essence of decision se suprapunea cu modelul al treilea, mo­de­lul personal.

Inceputul anilor ’90 a insemnat pentru po­litica externa romaneasca o etapa in­sti­tu­tionala importanta, aderarea la instru­men­tele internationale fundamentale si in­­corporarea instrumentelor referitoare la drep­turile omului. Momentul, in care ex­per­tiza juridica si idealismul, de obicei ata­sa­te dreptului international, au avut un pro­­­fil marcat, a convers cu interesul na­tional.

"Tineretea este un orgoliu, rareori o va­loare", spunea Marin Preda.

Ca si alti diplomati in formare con­ti­nua, in diverse etape ale carierei am fost to­tusi pusi in situatia de a vedea incre­din­tan­du-ni-se posturi, sarcini si teme pentru care in alte sisteme este ceruta o con­struc­tie mai lunga, mai migaloasa si rab­durie. La 32 de ani, eram numit am­ba­sa­dor al Romaniei in Regatul Tarilor de Jos, un pariu care, prin maniera favorabila in care optiunea a fost atunci receptata de tara gazda, s-a dovedit inspirat.

Alaturi de multi congeneri, am avut de asemenea sansa de a fi in avangarda celor ce au sustinut marele efort politic de adu­cere a Romaniei in NATO, primul pro­iect cu adevarat fundamental de politica externa si de situare globala decisiva a tarii ce a avut finalizare pozitiva. A fost atunci o alta etapa de identificare cu un destin mai amplu, un punct de inflexiune in care, cred eu, romanii ajunsesera la re­cu­pe­rarea ratiunilor autoincrederii.

Dupa un episod mai mult decat gra­ti­fiant de reprezentare la ONU si de ser­vi­ciu in Consiliul sau de Securitate, am re­ve­nit acum in perimetrul integrarii euro­pe­ne, de care ma ocupasem ani buni cu ceva timp in urma, pentru a continua efor­tul colosal angajat in raport de multiplele mize ale unui nou stat membru al Uniunii Europene, care are in acelasi timp de fa­cut racordurile necesare cu procese de com­patibilizare lansate cu decenii in ur­ma in Vestul continentului si de regasit un culoar propriu spre locul in concertul re­gional si international intuit dintot­dea­u­na, cu acuratetea inconfundabila, de men­talul nostru colectiv.

Exista un pret pe care toti diplomatii din tarile democratice il platesc, acela re­zul­tat din discrepanta dintre stereotipurile favorabile asociate perceperii meseriei noastre si egida nobila sub care ac­tio­nam, pe de o parte, respectiv realitatile sale curente, care sunt dure, epuizante si fastidioase uneori, pe de alta. Adoptata pe termen lung, diplomatia iti deschide o ca­riera de inepuizabile satisfactii abstrac­­te, in plan interpersonal, in majoritatea ca­zu­rilor suficienta pentru a justifica deplin o viata de om. Fateta cealalta este data de limitari materiale inevitabile - nu poti si nu are rost sa iti propui a propasi ma­te­rial in acest perimetru dincolo de limitele decentului -, de exigentele anonimatului si confidentialului, de exasperarile date de caracterul intotdeauna prea lent al pro­ce­selor specifice gestionate in raport de as­teptarile sferei publice.

Daca Romania a reusit sa se re­cu­ple­ze incredibil de repede cu vocatia sa de suc­ces prin empatie, gandire si actiune libera, neincorsetata si creatoare, atunci nu este de mirare ca diplomatii nu numai se nasc, ci si devin asa.