Revizuirea Constituţiei. Separaţia puterilor şi regimul politic

Joi, 25 aprilie, Grupul pentru Dialog Social şi revista 22 au organizat dezbaterea cu tema Separaţia puterilor şi regimul politic în viitoarea Constituţie, moderată de Ioan Stanomir. La dezbatere au participat reprezentanţi ai mediului academic, ai partidelor politice, ai organizaţiilor nonguvernamentale şi ai mass-media. Publicăm în continuare extrase din această dezbatere.

IOAN STANOMIR

Din păcate, discuţia privind Constituţia Ro­mâniei este absentă. Forumul Cons­ti­tu­ţional care s-a născut la iniţiativa puterii actuale este o formă fără fond, o instituţie în căutarea propriei sale misiuni. S-ar pu­tea ca România să aibă o nouă Constituţie, iar această nouă Constituţie să nu fi trecut nici prin filtrul unei dezbateri publice, nici prin filtrul unui examen intelectual. Lip­sesc elementele care definesc dez­ba­te­rile într-o societate democratică occi­den­tală. Nu avem, în primul rând, o ex­per­ti­ză, nu avem măcar un raport pe baza că­ruia să se discute, nu avem o cutie de re­zo­nanţă care să permită exprimarea vocilor publice în mod autentic. Ceea ce se adună sunt opinii excentrice, care aruncă în de­rizoriu o întreagă dezbatere – nu cred că opiniile cetăţenilor privitoare la Cons­ti­tu­ţie se rezumă la elucubraţiile care sunt po­pu­larizate de un anumit tip de televiziune în prime-time. În fine, poate cel mai im­por­tant, lipseşte o viziune pe termen mediu şi lung privitor la ce înseamnă o Cons­ti­tu­ţie. Şi aici am să vă dau un exemplu oferit chiar de preşedintele Forumului Cons­ti­tu­ţional, care a mărturisit că, după părerea dom­niei sale, e necesar să se mai amen­de­ze o dată Constituţia în 2014, pentru a se putea pune de acord cu eventualele mu­ta­ţii privind suveranitatea intervenite la ni­velul UE. Dacă ştim cu certitudine că vom mai avea nevoie de o revizuire în 2014, fie nu facem nimic acum, fie ne rezervăm o perioadă în fiecare an în care ne ocupăm de revizuirea Constituţiei...

Cred că ne aflăm în faţa celui mai de jos mo­ment al evoluţiei noastre democratice din ultimii 20 de ani. Este un moment în ca­re nu mai avem opoziţie, în care există o coaliţie de guvernare a cărei principală vo­caţie este cearta în direct la ore de ma­ximă audienţă, cu o majoritate obeză şi lip­sită de imaginaţie politică, o naţiune care a votat în decembrie în baza unui resen­ti­ment şi care se regăseşte azi prizoniera unui proiect politic pe care nu-l poate con­trola în niciun fel. Acest lucru este de o gravitate fără precedent şi, dacă după 20 de ani ajungem în situaţia de a număra opo­ziţia veritabilă din România pe de­ge­tele de la o mână, înseamnă că la nivelul celor care au făcut politică este nevoie de un examen serios de conştiinţă şi de un tip de asumare a propriilor eşecuri. Eu îmi permit să spun aceste lucruri mai apăsat pen­tru că destinul a făcut să nu intru în ni­ciun partid politic după 1989 şi, după cum se prezintă lucrurile, s-ar putea ca să nu intru niciodată într-un partid politic, aşa cum arată acum. Poate că este mai bi­ne să nu intrăm toţi în partide politice, să mai rămână unii şi pe margine şi să poată, din când în când, să aibă revelaţia eşecului şi a impasului în care ne aflăm.

O Constituţie nu poate fi nici obiectul unei revizuiri anuale, după cum nu poate fi niciodată croită în spatele uşilor închise. Din păcate, această croire a unei Cons­tituţii în spatele uşilor închise a încetat să mai fie o metaforă şi este o realitate a procesului de revizuire constituţională la ora actuală. Este dramatic ceea ce ni se în­tâmplă şi, sincer, n-aş fi dorit niciodată să trăiesc aceste timpuri.

Instabilitate constituţională

TEODOR BACONSCHI

E un loc istoric bine cunoscut pentru noi faptul că am avut întotdeauna parte, ca naţiune modernă, începând cu Re­gu­la­men­tele Organice, de o cronică ins­ta­bi­li­tate constituţională. Cu alte cuvinte, în­săşi legea fundamentală, care aşază ins­ti­tuţiile majore în statul român, s-a schim­bat odată cu timpurile, brutal, de multe ori fără un mandat popular şi, în orice caz, bulversând la nesfârşit viaţa ins­ti­tu­ţională şi continuitatea ei, firească în alte părţi, astfel încât relaţia dintre români şi Constituţia lor este la fel de fracturată, de neclară, de frustrantă. N-am avut măcar do­uă generaţii succesive capabile să se fa­miliarizeze şi până la urmă să respecte cu adevărat textul fundamental, legea majoră pe care se sprijină contractul social, textul care te face să fii membru al societăţii că­reia îi aparţii. Aşa stând lucrurile, nu ne va mira excesiv nici suita de ajustări prin care a trecut Constituţia postcomunistă a Ro­mâniei - e deja un element de conş­ti­inţă publică faptul că şi precedentele trans­formări ale textului constituţional nu au rezultat nici din munca unei comisii de cons­tituţionalişti reputaţi, nici dintr-o dezbatere publică autentică, ci mai de­gra­bă din bunul plac al unor grupuri politice care au actualizat textul în netransparenţă şi egoism politic, astfel încât diverse figuri de prim-plan să poată beneficia de o aco­perire constituţională în acţiunea lor vi­i­toare. Suntem şi astăzi în aceeaşi situaţie. Fo­rumul Constituţional este cel mult o glu­mă proastă, la fel ca prezenţa unui Becali în Comisia juridică a Camerei De­pu­taţilor. Deşi avem constituţionalişti de for­ţă, ei nu vor fi probabil consultaţi, nu se vor face nici comparaţii europene, nu va fi mobilizată nici expertiza pe care o de­ţine Comisia de la Veneţia. Cât despre dez­baterea publică propriu-zisă, ea este deja, cum bine s-a remarcat, marcată de de­rizoriu şi giumbuşlucuri jenante.

Ce putem face mai degrabă? O Adu­nare Cons­tituantă nu avem şi nici nu vom trans­forma acest parlament într-una care să lucreze. Nici măcar nu ne putem ima­gina un deceniu de stabilitate cons­titu­ţio­nală. Şi atunci, sigur că va trebui să jucăm tactic din partea academică şi a societăţii ci­vile mai ales pe normele europene. Exis­tă state care au Constituţie, state care nu au o Constituţie formală, state care se ocu­pă în Constituţie de raportul dintre cele trei puteri şi au un Bill of Rights anexat. Cred că va trebui să facem mare tapaj pen­tru conformitatea dintre viitorul text şi cel puţin cel al Charter of Fundamental Rights of the EU care e deja în vigoare, chit că un tratat constituţional al Uniunii nu a putut fi ratificat între cele 27 de state membre. Bineînţeles că avem moştenirea în mare măsură valabilă a Cartei ONU şi tot ce ţine de Declaraţia Universală a Drep­turilor Omului. Va trebui să vedem cel puţin că valorile şi drepturile indi­vi­duale şi colective trecute acolo sunt pre­luate, desigur formal, în noul text cons­titu­ţional. Cred, de asemenea, că va trebui să pledăm pentru o simplificare a textului şi pentru generarea unei pedagogii cons­tituţionale în şcoala românească.

Mai adaug opinia personală cu privire la re­laţia stat-biserică. Nu cred că ea ar tre­bui să facă obiectul unui text consti­tu­ţio­nal, adică ar trebui reglementată printr-o legislaţie secundară, derivată, dar în ce mă priveşte sunt şi aici consecvent creş­tin-democraţiei. E vorba, poate, de o men­ţiune care să garanteze principiul „o bise­rică liberă într-un stat liber“, deci liber­ta­tea celor doi parteneri – biserici-stat – şi, totodată, dreptul lor de a coopera pen­tru binele comun. Pe timpul când Valéry Gis­card d’Estaing conducea Constituanta eu­ropeană, a fost o mare dezbatere, supra­licitată mediatic, legată de prezenţa sau ab­senţa în preambulul acelui text a unei re­­feriri la Dumnezeu, divinitate sau tra­di­ţia iudeo-creştină. Întrucât România este un stat multiconfesional şi laic - sperăm să rămână aşa -, în ce mă priveşte m-aş pro­­nunţa doar pentru o menţiune a tra­diţiei iu­deo-creştine, deci nu pentru invo­carea în text, expressis verbis, a numelui lui Dum­nezeu, pentru că la gradul toxic deja de de­magogie din viaţa politică a Ro­mâniei, pri­vatizarea sau naţionalizarea lui Dumnezeu ar putea duce într-un viitor nu prea în­depărtat la tot soiul de excese şi răs­tăl­mă­ciri din partea elitei politice, aşa încât cred că e mai prudent să ne limităm la atât.

Puteri separate, dar egale

SEVER VOINESCU

Vrem, nu vrem, există în textul cons­ti­tu­ţional menţionarea numelui lui Dum­ne­zeu, pentru că este precizat textul ju­ră­mân­tului pe care, de pildă, preşedintele îl depune şi acolo se vorbeşte despre asta. Pre­zenţa elementului religios în textele ju­rămintelor e un lucru cu mult mai im­por­tant decât ne pare. Nouă ne pare o for­ma­litate astăzi, dar, în fine, asta mărturiseşte ceva despre sursa reală a jurământului: pâ­nă la urmă, este un pact între cel care îl de­pune şi cel care îl ascultă, dar acel pact este garantat de ceva suprem, superior. Nu văd nimic rău în a menţiona, cum spu­nea d-l Baconschi, elemente legate de tra­diţia iudeo-creştină, deşi nu-mi dau sea­ma exact pe unde, deoarece Constituţia noas­­tră nu are un preambul. În textele cons­ti­tu­ţionale, acesta e foarte important, pen­tru că e o bază de lucru şi pentru le­giu­i­tori, dar mai ales pentru controlul cons­ti­tuţionalităţii. De foarte multe ori afli prin­cipiile, direcţia, valorile funda­mentale ca­re articulează instituţiile din Constituţie ci­tind atent preambulul. De pildă, în tra­diţia constituţională ame­ri­ca­nă, al cărei admirator entuziast sunt, tex­tul Cons­ti­tu­ţiei este cel puţin la fel de fo­losit precum textul Declaraţiei pentru In­dependenţă, nu numai în practica politică, dar în prac­tica controlului constituţional la Curtea Su­premă. Există în America foar­te mulţi constituţionalişti, profesori de drept care spun că, din punct de vedere cons­ti­tu­ţio­nal, Declaraţia pentru Inde­pen­denţă tre­bu­ie pusă pe aceeaşi treaptă cu Constituţia.

Felul în care ne-am apucat să modificăm Constituţia e mai degrabă de natură să ne îngrijoreze cu privire la rezultat. Pentru că, dacă suntem înţelepţi, ştim bine că ce­va ce începe prost nu poate să sfârşească bi­ne. După părerea mea, acest efort de modificare a Constituţiei a început prost. În mod normal, ar fi trebuit să pornim cu un diagnostic, ar fi trebuit să avem până la acest moment, după analiza vieţii po­li­tice şi juridice, un set de probleme pe care actuala ordine constituţională nu le poate rezolva şi apoi să începem să discutăm so­luţiile pentru rezolvarea acestor situaţii pe care viaţa ni le-a pus în cale şi cons­titu­antul nu le-a putut anticipa în toată com­plexitatea lor. Acest diagnostic există, este vorba de Raportul Comisiei Prezidenţiale con­duse de Ioan Stanomir. De la lansarea sa până acum a trecut un timp şi sigur că, deoarece viaţa politică în România este cu totul imprevizibilă, multe lucruri ar mai fi putut fi adăugate. Dar, în orice caz, ar fi trebuit să pornim de la un diagnostic, şi nu de la teze. Procedura pe care a pornit ple­acă de la nişte teze pe care le-au decis politicienii în parlament - acum se dezbat, chipurile, în Forumul Constituţional şi pe urmă le vor vota. Dar tipul ăsta de abor­dare nu dă soluţii problemelor. În loc de diag­nostic, am pornit efortul de modi­fi­care a Constituţiei pe baza a două resor­turi care ţin mai degrabă de psihologie. În­tâi, enervarea. Simţim că a sosit timpul acum să reparăm tot ceea ce ne-a enervat pe parcursul ultimilor ani la Constituţie. Unii au fost enervaţi pentru că această Cons­tituţie le părea prea prezidenţială – nu-l suportă pe Băsescu. Alţii au fost ener­vaţi de faptul că această Constituţie e prea parlamentară – îl iubesc pe Băsescu. Nu mai vorbesc de eterna odisee a relaţiei din­tre preşedinte şi prim-ministru, asta e de­ja ceva de dimensiunile unei telenovele argen­tiniene... Al doilea resort psihologic care ne mână în această modificare e fap­tul că nutrim speranţe, de toate tipurile. Sunt oameni care speră şi vor ca, din spe­ranţele lor, să producă soluţii. Sunt şi po­liticienii, cei care au în mână procesul, mai ales, pentru care speranţele se traduc de fapt în găsirea formei constituţionale pen­tru consacrarea unor aranjamente po­litice conjuncturale. Aspecte din Cons­ti­tuţia din 2003 s-au pregătit pentru Adrian Năstase, în 1991 pentru Ion Iliescu, acum zic unii că şi le aranjează între ei Ponta şi Bă­sescu etc. Cred că, dacă pornim de la aceste două impulsuri, nu putem decât să producem o Constituţie pe care, într-ade­văr, o vom modifica în 2014. Suntem con­damnaţi ca în 2014 să o mai schimbăm o dată, în 2016 după alegeri sau înainte de alegeri, în funcţie de cum stau lucrurile, încă o dată ş.a.m.d.

După părerea mea, parte a diagnosticului care trebuie pus evoluţiei constituţionale în România vine din defecţiunea raportării puterilor în stat una la cealaltă. Suntem toţi convinşi că o democraţie înseamnă pu­teri separate. În gândirea constituţională de­mocratică din ultimele decenii în Eu­ropa sunt foarte multe voci care îndeamnă la o privire foarte flexibilă a principiului se­paraţiei puterilor. Separate, în sensul ca nu aceeaşi persoană să se ocupe şi de una, şi de cealaltă, însă ele trebuie totuşi să lu­creze cumva şi, la un moment dat, explicit sau nu, trebuie să recunoaştem superio­ritatea uneia faţă de cealaltă. Ce s-a în­tâm­plat în România, după părerea mea, este că puterile statului se află în competiţie. Există o pulsiune, pe care am putut-o ve­dea în guvern, de a conduce totul, de a subordona parlamentul şi de a presa pu­terea judecătorească. La puterea judecă­to­rească am văzut adesea o tendinţă de a in­tra în domenii care ţin de Executiv - vă amintesc numai hotărârile instanţei jude­cătoreşti în privinţa execuţiei bugetare, ceea ce totuşi este cu totul inacceptabil. De asemenea, am avut multe momente când parlamentul a socotit că, fiind ema­naţia voinţei directe a poporului, este cu totul suveran şi poate să facă practic orice doreşte la un moment dat - comisii de an­chetă pentru procurori şi tot felul de alte lucruri. Trebuie să găsim în Constituţie mij­loacele cele mai precise pentru a opri aceas­tă competiţie, pentru a separa pute­rile şi mai departe pentru a limpezi o dată pentru totdeauna ce pot face. Pentru mi­ne, teoria care spune că separaţia puterilor în stat trebuie privită într-un fel flexibil are originea într-o gândire de tip totalitar, chiar dacă astăzi temeiul gândirii cons­ti­tuţionale despre ştergerea acestei separaţii între puteri are mai cu seamă un temei utilitar, pentru că adesea ni se pare că cele trei puteri pot bloca statul. Dar mi-e teamă că, de câte ori se vorbeşte de fle­xi­bilizarea acestui principiu, de fapt un­deva în spate e un rezon de natură tota­li­tară.

În teoria constituţională clasică, pe care o admir eu şi pentru care încerc să pledez aici, se spunea că puterile trebuie să fie se­parate, dar se mai spune ceva important, că trebuie să fie egale. Ce înseamnă egale? Înseamnă că, de fapt, niciuna nu trebuie să fie superioară alteia. Cum se realizează asta? Prin faptul că fiecare putere are pâr­ghii de control asupra celorlalte - faimosul „checks and balances“ din sistemul ame­rican. Aici Constituţia noastră e complet dezechilibrată. În legătură cu puterea exe­cutivă, avem ca dificultate constituţională această dualitate la vârful puterii execu­tive, faptul că ai un prim-ministru şi ai în acelaşi timp un preşedinte. E foarte im­portant să clarificăm acest lucru, stabilind că puterea executivă e condusă de un sin­gur om, care este ales direct de către po­por, aşa cum este ales şi parlamentul. Că-i zicem preşedintele României, că-i zicem prim-ministru, că-i zicem preşedintele Con­siliului de Miniştri, cum i-om zice, dar cred că asta este o limpezire impor­tantă şi lucrurile trebuie să meargă în această direcţie. Există o teamă indusă ar­tificial în România, teama de prezi­den­ţialism. Motivele sunt două: primul, că su­nă totalitar, ceea ce e complet fals; doi, că sună american şi noi nu ne potrivim cu ame­ricanii, ci ne potrivim cu europenii. Cred că, pentru România de astăzi, cea mai bună formulă este să avem o putere exe­cutivă condusă de cineva clar cu man­dat de la popor. Modelului pe care eu îl pro­pun i se zice prezidenţial pentru că e din America, dar preşedintele Americii are, în raport cu celelalte puteri, pre­ro­ga­tive di­minuate faţă de, spre exemplu, pre­şe­dintele Franţei. Preşedintele Americii nu poate dizolva niciodată, sub nicio for­mă Con­gresul. Preşedintele Franţei o poa­te face, mai mult, o poate face când vrea el. E o singură oprelişte în Constituţia fran­ceză, spune că nu o poate face decât o dată pe an. Dar, în rest, nici nu-i tre­bu­ie o motivaţie constituţională, e de ajuns să constate un blocaj politic. Nu vă temeţi de această soluţie, nu duce la dictatură, ci, dimpotrivă, duce la limpezirea rapor­tu­lui dintre puteri şi la clarificarea demo­cra­ţiei.

Regim prezidenţial sau parlamentar?

CRISTIAN PREDA

Vom avea o schimbare a Constituţiei care va conduce la o schimbare de regim sau va fi doar o modificare a Constituţiei? Cons­tituţia din 1952, în cei 12 ani de exis­tenţă, a fost revizuită de 11 ori. La fel, Cons­ti­tuţia din 1965, care a durat ceva mai mult, până la căderea lui Ceauşescu, a fost revizuită de 10 ori. Cu alte cuvinte, exis­tă inclusiv în tradiţa noastră şi tradiţia şcolii care i-a format pe majoritatea poli­ticie­nilor care gândesc acum modificarea Cons­tituţiei posibilitatea de a schimba Cons­ti­tuţia fără a schimba regimul, pentru că e clar, nici revizuirile Constituţiei din ’52, nici ale celei din ’65 n-au modificat re­gi­mul. A fost o modificare interesantă în ’74, când s-a inventat funcţia de preşedinte al României, dar natura regimului n-a fost schimbată. Cum ştiţi, atunci preşedintele era ales de Marea Adunare Naţională, s-a în­tâmplat asta cu Ceauşescu. Problema interesantă care cred că ar merita dis­cu­tată de elitele noastre politice ar fi: vrem în acest moment o schimbare de regim? Pericolul să ajungem într-o situaţie de schimbare foarte superficială, de schim­bare de dragul schimbării, care nu pro­du­ce o modificare a regimului, e foarte ma­re. Aşa cum e foarte mare şi pericolul unui blocaj. Dau un exemplu: dacă, de pildă, nu se organizează un alt referendum înainte de modificarea Constituţiei pe te­ma monocameral versus bicameral şi dacă răspunsul la un asemenea referendum va fi bicameral, atunci cei care pregătesc în acest moment revizuirea trebuie să ştie că trebuie să introducă în proiectul pe care îl vor prezenta trecerea de la bicameralism la monocameralism, pentru că există deja un precedent, decizia Curţii Cons­titu­ţio­nale, care spune că trebuie ţinut seama de referendumul din 2009. Altfel spus, dacă USL nu introduce în acest moment tre­cerea de la bicameralism la mono­ca­me­ralism, proiectul va pica evident la Curtea Constituţională, pentru că există deja o decizie care ne spune că trebuie ţinut sea­ma de 2009. Dacă USL decide acum să facă un alt referendum pe tema mono­ca­meralism/bicameralism şi iese invers, atunci pot merge mai departe cu un proiect de Constituţie care să cuprindă schimbarea actualei structuri a Legislativului.

La noi există o tradiţie a Executivului di­vizat sau bicefal. A existat un şef al sta­tu­lui şi un şef al guvernului de când avem mo­dernitatea politică. Personal, optez pen­tru un Executiv divizat. Filosofic, optez şi pentru un Legislativ divizat, dar e referen­dumul despre care vorbeam. Eu cred că puterile trebuie să fie cât mai divizate pen­tru a asigura cu adevărat o protecţie pen­tru individ. Cred că Executivul e bine să rămână divizat, în condiţiile în care cetă­ţenii au decis că Legislativul nu trebuie să mai fie divizat, ci să fie bloc. Chestiunea pe care a adus-o Sever Voinescu e foarte im­portantă - relaţia Executiv-Legislativ. Da­că vrem cu adevărat o schimbare cons­tituţională care să dea un regim mai bun, să nu fie doar o schimbare superficială, pu­tem opera nişte modificări fie în sensul unei parlamentarizări a regimului, fie în sensul unei prezidenţializări a regimului. De ce cred că trebuie să operăm aceste mo­dificări? Pentru că regimul, aşa cum a fost el construit în Constituţia din ’91 şi ca urmare a revizuirii inutile şi foarte su­perficiale din 2003, a funcţionat pen­du­lând între perioade în care a avut o func­ţionare într-o logică parlamentară - de pil­dă, la sfârşitul lui 2008, regimul a fost parlamentarizat: preşedintele era absolut inutil şi o majoritate covârşitoare de două treimi l-a pus în minoritate în mod cons­tant. Au fost situaţii în care, dimpotrivă, în timpul lui Iliescu şi al lui Băsescu, în care regimul era prezidenţializat pentru că preşedintele era şeful de facto al gu­ver­nului, dominaţia preşedintelui asupra gu­ver­nului era foarte masivă. În ’92-’96 n-a fost Nicolae Văcăroiu şeful Executivului, să fim serioşi! Cel care a imprimat linia po­litică din ’92-’96 a fost Ion Iliescu. Şi Tra­ian Băsescu a avut epoci, când prim-mi­nistru a fost Emil Boc, când a imprimat o viziune prezidenţialistă. Putem să cla­ri­fi­căm acum în Constituţie, pentru a nu mai avea această oscilaţie care dă insta­bilitate.

Există câteva puncte în Constituţia noas­tră unde asemenea lămuriri sunt foarte uşor de făcut, pornind de la modalitatea de a alege preşedintele. Dacă vrem un re­gim parlamentar, renunţăm la alegerea di­rectă. Dacă vrem un regim care să nu fie parlamentar, menţinem alegerea directă a preşedintelui. Vă mai dau un exemplu: sus­pendarea preşedintelui. Dacă vrem un regim mai clar în sensul prezidenţial, se eli­mină mecanismul suspendării. Ori eli­mini suspedarea pentru că îţi dă situaţii absurde şi atunci iei un regim mai pre­zidenţial, păstrezi în Constituţie doar destituirea preşedintelui pentru înaltă tră­dare, ori, dimpotrivă, dacă vrei un regim care să funcţioneze într-o logică parla­mentară, introduci în caz de eşec al sus­pendării dizolvarea parlamentului şi ţine­rea de noi alegeri. Ai una sau alta dintre variante. Un alt exemplu, dizolvarea parla­mentului. Ori îi acorzi preşedintelui po­sibilitatea de a dizolva parlamentul în toate situaţiile în care intervine o criză po­litică şi laşi la aprecierea preşedintelui apre­cierea momentului în care intervine o criză politică, după modelul francez, ori elimini cu totul dreptul preşedintelui de a dizolva parlamentul, care e legat în acest moment doar de situaţia eşecului în cons­tituirea unui nou guvern. Poţi să elimini complet această posibilitate ca preşe­din­tele să dizolve Camerele şi dai posibilitatea primului ministru de a dizolva Camerele, şi atunci intri într-o logică de regim par­lamentar. Ai, pe de o parte, moţiunea de cenzură cu care Legislativul îl sancţionează pe primul ministru şi ai, pe de altă parte, posibilitatea ca primul ministru să dizolve Camerele. Dacă menţii situaţia actuală, ajungi iar la crizele penibile pe care le-am trăit. Apoi, e vorba despre participarea la Consiliul European. Evident, dacă Victor Ponta va ţine, şi de data asta e ceva foarte personal, să introducă în Constituţie că pri­mul ministru merge la Consiliul Eu­ro­pean, avem o parlamentaritate a regi­mu­lui. Dacă se menţine varianta de azi, că preşedintele merge acolo, e o prezi­den­ţia­lizare suplimentară. Mai departe, durata man­datului preşedintelui. Dacă se men­ţine durata actuală sau chiar se pre­lun­geş­te durata, evident că avem de a face cu o prezidenţializare. O soluţie ar fi aceea de a face un mandat de 6 ani, dar un singur man­dat. Asta ar da un tip de echilibru pe care nu-l avem astăzi. Asta e o logică de li­mitare a puterii personale, dar dă o anu­mită orientare prezidenţială regimului. In­vers, vrei să parlamentarizezi regimul, di­minuezi durata mandatului şi-l întorci la 4 ani. Ultimul exemplu: chestiunea nu­mi­rii primului ministru. O Constituţie care să fie mai prezidenţială decât cea de astăzi ar putea să prevadă libertatea deplină a pre­­şedintelui de a-l numi pe primul mi­nistru, fără niciun fel de consultare. In­vers, dacă vrei să-l parlamentarizezi, atunci introduci în Constituţie obligaţia preşe­dintelui de a-l desemna ca prim-ministru pe şeful par­ti­dului care ia cele mai multe mandate în par­lament, prevăzând că, în caz de eşec al acestei prime numiri, preşe­dintele îl de­semnează drept candidat pe li­derul celui de-al doilea partid ca forţă par­lamentară ş.a.m.d., până se constituie o majoritate.

Eu, personal, sunt în favoarea unei pre­zidenţializări în sensul în care am discutat. Evident că mi-aş dori să avem o discuţie deschisă cu cei care sunt avocaţii parla­mentarizării. Mă tem însă că nu avem aceşti avocaţi ai parlamentarizării. Ma­jo­ritatea celor care vorbesc azi de revizuire vor o soluţie călduţă, care să continue acest spirit confuz, care a dominat viaţa noastră constituţională.

Pagini realizate de RĂZVAN BRĂILEANU