Pe aceeași temă
Miercuri, 15 iunie, Asociaţia Ziariştilor Independenţi din România (AZIR) şi Grupul pentru Dialog Social (GDS) au organizat o dezbatere privind activitatea Institutului Cultural Român (ICR). Evenimentul face parte din proiectul intitulat România – temă de cugetare. Oameni şi instituţii, care îşi propune o analiză a principalelor instituţii publice şi a felului în care ele sunt văzute atât din exterior, de către cetăţeni, cât şi din interior, de către angajaţii lor. Publicăm în continuare fragmente din această dezbatere.
TEODORA STANCIU (preşedintele AZIR):
Gândindu-ne la expresia „omul potrivit la locul potrivit“, care este legea de funcţionare pentru o instituţie sau o comunitate, trebuie să recunoaştem că, uneori, instituţiile noastre publice nu au oamenii potriviţi. Dar există în ţara asta şi instituţii care au oamenii potriviţi pentru a le conduce. Printre ele, consider că ICR şi-a creat o identitate pe care şi cei din afară o recunosc. De curând, aflându-mă la Festivalul „Lucian Blaga“ de la Cluj, tânărul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Ungaria, Szentmártoni János, îmi mărturisea că şi ei vor să preia programul de traduceri conceput de ICR. Ne bucurăm atunci când vedem, de exemplu, romane de Gabriela Adameşteanu la Editura Gallimard, traduse în franceză, în cadrul acestui program de traduceri pe care ICR l-a pus în funcţiune.
Îl rog pe d-l H.-R. Patapievici să alcătuiască imaginea acestei instituţii româneşti.
HORIA-ROMAN PATAPIEVICI (preşedintele ICR):
În 2005, când am preluat conducerea ICR, primul lucru pe care l-am făcut, Tania Radu, Mircea Mihăieş şi cu mine, a fost să ne punem întrebarea ce se putea face în mod realist pentru a (re)insera România pe nişte pieţe culturale de unde eram absenţi de mai bine de o jumătate de secol, fără a avea atuul unei culturi deja cunoscute (cazul polonez, maghiar ori ceh) şi, în plus, suferind de pe urma unei reputaţii instituţionale triste.
Ideea de bază era că trebuia inventată o filozofie de abordare complet nouă. Iată exemplul selecţiei valorilor literare. România a fost mult timp ruptă de pieţele culturale occidentale. Ca atare, a dezvoltat un tip de selecţie a valorilor care diferă nu numai în virtutea specificului cultural, ceea ce e normal, ci şi în virtutea izolării de criteriile prin care au fost şi sunt selectate valorile într-o lume liberă, ceea ce e anormal. Și aici apare problema: pe de o parte, ştim că adevăratele criterii sunt cele occidentale şi râvnim să fim recunoscuţi în acord cu ele; pe de altă parte, am vrea să ne fie recunoscute exact valorile pe care izolarea noastră le-a selectat. Am vrea, altfel spus, ca Occidentul să ne recunoască în bloc valorile de canon. Or, aşa ceva nu se poate, deoarece sincronizarea pieţelor nu se face niciodată prin valorile trecutului, ci întotdeauna prin valorile prezentului – cu timpul, dacă sincronizarea are succes, prezentul aduce cu sine şi trecutul. Aceasta este, prin urmare, miza cuceririi prezentului: obţinerea singurei posibilităţi de a readuce în prezentul valorilor occidentale valorile ignorate ale trecutului nostru.
Ce aveam, deci, de făcut, era să imaginăm un tip de proiect de promovare a literaturii române care să ţină seama de diversitatea pieţelor, de faptul că piaţa internă a fost ruptă de pieţele libere timp îndelungat, care să admită diferenţa de criterii în selecţia valorilor şi care să pună, cumva, povara asimilării valorilor noastre pe seama pieţelor pe care doream să fim prezenţi. Altfel spus, să aleagă ei, ca să fie al lor interesul de a face promovarea şi distribuţia produselor noastre. Aceasta este ideea care a stat la baza programului Translation and Publication Support (TPS), poate cel mai de succes program pe care l-a lansat ICR: din 2006, prin TPS au fost publicate 259 de titluri, din 105 autori, în 26 de ţări, în 23 de limbi. Scopul nostru este acela de a sincroniza prezentul literaturii române cu prezentul pieţelor de facere şi desfacere a literaturii occidentale contemporane – în vederea obţinerii unei mase critice de apariţii româneşti, care să ne confere un chip literar recognoscibil în librăriile occidentale de azi. Miza, dincolo de succesul sincronizării, este declanşarea interesului pieţelor străine faţă de valorile noastre canonice, cele pe care tânjim să le vedem recunoscute în Occident. Ca să înţelegeţi schimbarea de paradigmă pe care am operat-o, am să vă reamintesc care era filozofia selecţiei autorilor care ar fi meritat să fie traduşi în străinătate până în 2005. Ea se baza pe două idei, ambele false: prima era că selecţia trebuie operată de o instituţie oficială a statului român; a doua, că se poate plasa pe pieţele străine un produs în întregime realizat în afara lor. Instituţiile româneşti s-au încăpăţânat să oficializeze cultura română, crezând că numai astfel o pot valoriza. Aberaţia este că astfel apare în mentalul colectiv ecuaţia „valoare reală = valoare oficială“, care este o ecuaţie şi falsă, şi perdantă.
Iată care era mecanismul strategiei prin care nu s-a reuşit, în trecut, promovarea literaturii române: o instituţie a statului decidea că opera unui anumit autor are valoare naţională şi, deci, merită să se investească bani în traducerea ei; se găsea un traducător român foarte bun, se tipărea traducerea în ţară, în condiţii excelente, într-un tiraj care răspundea aşteptărilor noastre - cam ce credem noi că ar merita marii noştri scriitori. În acel moment, filmul se rupea, pentru că ne loveam de problema centrală: distribuţia. Dacă asta era problema, atunci soluţia consta în inversarea premiselor.
Programul TPS este, de aceea, foarte simplu: dacă o editură străină doreşte să publice un autor român, atunci ea poate primi din partea ICR un sprijin financiar, care acoperă costurile traducerii. Singura condiţie este bonitatea editurii. În acest mod, problema promovării şi a distribuţiei este rezolvată: cartea românească tradusă este de acum un produs capitalist pe care editura străină are tot interesul să îl distribuie în profit. Dar cine să facă traducerile? În 2005 ne-am întâlnit cu mai mulţi străini îndrăgostiţi de literatura română, care deplângeau calitatea traducerilor existente. Aceste traduceri sunt „unreadable“, mi s-a spus: pur şi simplu, nativii care le citesc nu simt sonoritatea limbii în care sunt traduse şi, deşi ar fi lucruri care să-i intereseze, lasă deoparte cartea, pentru că nu sună precum literatura din limba lor. Astfel, ne-am dat seama că traducătorii de care aveam nevoie puteau fi numai nativii care stăpânesc bine limba română. Am făcut o inspecţie rapidă a traducătorilor nativi pe care îi aveam la dispoziţie. Rezultatul a fost catastrofal. Prin urmare, programul TPS trebuia dublat cu un altul, care să furnizeze traducători nativi. Atunci am pus pe picioare programul de formare a tinerilor traducători şi, ca să nu-i pierdem pe seniori, l-am dublat cu un program de întreţinere a traducătorilor consacraţi. În plus, aveam nevoie de oameni care să cunoască România din interior, şi nu propagandistic. Am inventat atunci şi un al treilea program, în atenţia multiplicatorilor: jurnaliştii culturali, oamenii care-şi propun să scrie despre România, să cunoască la faţa locului cultura noastră etc. Le-am creat posibilitatea de a petrece un timp în ţară, încurajându-i să aibă o relaţie firească cu ţesutul viu, uman al culturii române. Simultan cu programele pentru traducători, am lansat şi acest program de formare, păstrare, întreţinere şi îmblânzire a potenţialilor multiplicatori culturali.
Rezultatul astăzi este că, prin programul ICR, au fost deja formaţi 103 traducători. Lucrăm nu pentru ziua de mâine, ci pentru ziua de poimâine şi pentru următorii 20 de ani. Fără acest rezervor de tineri traducători, programul TPS nu ar fi fost nici sustenabil, nici nu ar fi putut fi încununat de succes.
Fireşte, în promovarea literaturii române ne-am agăţat de orice eveniment cultural care deja a reuşit să aducă în lumină cultura română. Un autor poate avea succes neaccidental în străinătate numai împreună cu cultura din care provine. De aceea, în profitul autorilor români, ne-am folosit în mod oportunist de o mulţime de prilejuri. Unul a fost succesul internaţional al filmului românesc. Asta a creat o anumită sensibilitate favorabilă culturii române în mediile culturale străine. Am încercat deci să „agăţăm“ promovarea autorilor români tineri de balonul Noului Val cinematografic românesc, care se înălţa maiestuos în faţa noastră. Pentru artele plastice, ne-am „agăţat“ de (re)numele unor artişti români care reuşiseră deja să se impună în Occident, precum Dan Perjovschi ori Mircea Cantor.
Un cuvânt despre reforma Institutelor Culturale Româneşti din străinătate. În Legea 356/2003, gestiunea Institutelor din afara ţării se face împreună cu MAE. Trebuia deci să ne împărţim în mod raţional sarcinile. Programele culturale sunt finanţate prin ICR, iar cheltuielile de salarii şi de întreţinere administrativă sunt derulate prin MAE. La preluarea mandatului, situaţia Institutelor era următoarea: Institutele din Viena, Tel Aviv şi Londra funcţionau ca birouri ale ambasadelor; la Praga şi New York aveau schema de personal incompletă (şi la nivel de conducere, şi la nivel de referenţi); la Veneţia şi Roma fuseseră preluate din mers, cu istorii instituţionale complicate, care implicau şi Academia Română. În principiu, funcţionale erau doar 5 Institute (Paris, Berlin, Roma, Veneţia, Budapesta), cu personalul sever descomplet 2 (Praga şi New York), iar cu o singură persoană (ataşatul cultural), funcţionând ca o simplă anexă a ambasadei, 3 (Viena, Tel Aviv şi Londra). Deşi acţiunile ambasadelor erau uneori interesante (Sânziana Dragoş, la Londra; Ildiko Schaffhauser, la Viena), funcţionarea lor, din cauza lipsei endemice de fonduri şi a inexistenţei unei direcţii de strategie culturală, era fatalmente aleatorie şi inevitabil inaptă să ne fixeze pe harta culturală a ţărilor gazdă. Am decis deci să reformez complet Institutele din străinătate. Asta nu se putea face decât în colaborare cu MAE, prin clarificarea conceptuală a rolului fiecărei instituţii în gestionarea Institutelor. Lucrul acesta a fost realizat pe vremea când ministru de Externe era Mihai Răzvan Ungureanu, iar secretar de stat însărcinat cu ICR era Valentin Naumescu. O importantă victorie a fost scoaterea la concurs a posturilor de referent de la Institutele din străinătate. Concursurile au fost organizate împreună cu MAE. Pentru prima oară în istoria promovării culturale, personalul trimis în teren era calificat, şi profesional, şi lingvistic. Directorii şi directorii adjuncţi au fost selectaţi exclusiv în baza criteriului profesional. Astfel, în foarte scurt timp, competenţa şi profesionalismul au schimbat faţa Institutelor. În momentul de faţă, funcţionează la viteză maximă 17 Institute, dintre care unul (Budapesta) are o filială (Szegedin). Toate sunt în UE, cu excepţia a 3: Istanbul, Tel Aviv şi New York.
Cum funcţionează aceste Institute? Cuvântul de ordine pe care l-am lansat în 2005, în momentul în care am introdus selecţia personalului şi am schimbat radical structura de programe, a fost: cât mai puţine evenimente la sediu, cât se poate de multe în afară. Institutele trebuie să evolueze pe pieţele străine, nu pe piaţa noastră internă. În primul semestru al acestui an, de pildă, din 201 evenimente pe care le-am avut la cele 17 Institute (în care au fost angajaţi 1.607 artişti şi la care am avut un public de 152.554 persoane), 52% s-au desfăşurat în afara sediilor, în ţesutul cultural al oraşelor respective. Nu ne putem afirma de unii singuri, ci doar împreună şi cu ajutorul altora. În ultimele 6 luni, 59% dintre evenimente s-au desfăşurat în parteneriat, 22% în asociere şi doar 19% au fost evenimente 100% ale ICR. Funcţionăm, deci, cum trebuie.
Dincolo de viziune şi de reformele strategice (fără de care totul ar fi rămas la fel), meritul le revine directorilor, directorilor adjuncţi, referenţilor şi personalului auxiliar, care au depus o muncă inimaginabil de dificilă, într-un mediu care nu era neapărat ostil, era mult mai rău decât ostil – era indiferent. Astăzi, un Institut bun reuşeşte să-şi dubleze, tripleze sau cvadrupleze bugetul pentru programe alocat prin ICR, prin parteneriate extrem de avantajoase, care exprimă faptul că interesul faţă de activitatea noastră se traduce acum printr-un interes faţă de cultura noastră. Altfel spus, desfăşurăm programe de mai mulţi bani decât cheltuim de la bugetul de stat.
Marele succes pe care reforma instituţională din ICR l-a repurtat în aceşti ani este că a schimbat modul în care partenerii culturali potenţiali se raportează la instituţiile româneşti culturale care li se adresează. Orice instituţie culturală (sau neculturală) românească, când se prezenta, după anii ´90, în străinătate, era suspectată de contaminare ideologică. Ceea ce am reuşit prin această reformă instituţională a fost nu doar completa decontaminare ideologică a programelor noastre, ci şi eradicarea suspiciunii în ce ne priveşte. Pentru piaţa internă, am reuşit să declanşăm instituţional decesul culturii oficiale din România. Toate instituţiile culturale româneşti au avut marota de a privi cultura prin ochelarii culturii de patrimoniu, ca şi când ea ar fi deja canonizată, aşa cum este prezentă în manualele noastre. Introducând spiritul liberal al neutralităţii estetice, ideologice, religioase şi faţă de interesele (culturale) de grup, am reuşit ca ICR să nu mai joace un rol de omologare, de oficializare, ci doar unul de promotor – mai precis, un rol de facilitator. Noi funcţionăm ca un fel de interfaţă, cât mai transparentă cu putinţă, între pieţe culturale. Asta permite pieţei culturale româneşti, aşa cum este ea în momentul de faţă, cu criteriile şi cu selecţia ei proprie de valori, să intre în contact cu pieţele culturale străine.
Vizibilitatea pe care am obţinut-o pe pieţele culturale externe este, din păcate, fără comună măsură cu (in)vizibilitatea pe care ICR o are pe piaţa internă. Un concurs de împrejurări întristător - care merge de la acuzaţia stupidă cu „intelectualii lui Băsescu“ până la partitura ignobilă „ICR nu are o agendă românească, căci nu e condus de (buni) români“ - a făcut ca munca oamenilor din ICR să nu aibă vizibilitatea pe care ar fi meritat-o în ochii opiniei publice româneşti. Sunt însă recompensaţi prin respectul pe care l-au dobândit şi reputaţia pe care şi-au câştigat-o pe pieţele străine. Institutul Cultural Român reformat nu a reuşit să fie profet în ţara lui...
Nu e de trecut cu vederea nici rapiditatea cu care am reuşit să obţinem această vizibilitate. Noi existăm pe pieţele culturale din 2006. În termeni instituţionali, o evaluare a roadelor unei reforme radicale poate fi făcută numai după 5-7 ani. Or, noi putem măsura succesul instituţional al reformelor realizate înainte de termenul la care se judecă de regulă roadele unei astfel de reforme adânci. Această vizibilitate a fost remarcabil de repede însoţită de o legitimare a politicilor culturale ale Institutului, prin invitarea noastră de a intra în structurile de conducere ale EUNIC-ului (European Union National Institutes for Culture) - o reţea a tuturor Institutelor naţionale de cultură din UE, care funcţionează din 2006. Sunt 29 de astfel de Institute culturale din 25 de ţări europene. Noi am intrat în 2007, am fost cooptaţi în structura de conducere în 2008, 2 ani am servit ca vicepreşedinte şi în 2010 am devenit preşedintele acestei reţele. În iunie 2009 am preluat la Bucureşti conducerea, în boicotul aproape general al presei. Deşi atunci s-au aflat la Bucureşti pentru două zile aproape toţi membrii clubului extrem de restrâns al celor care imaginează politicile culturale europene şi care controlează un buget anual de 2,5 miliarde de euro, presa nu a suflat o vorbă. Acum o săptămână, la Lisabona, am predat conducerea EUNIC Institutului Camões: presa de acolo a consemnat pe larg evenimentul. Din punctul de vedere al realizărilor acestui an, preşedinţia românească a fost un mare succes: am reuşit să oferim EUNIC, care până la noi funcţiona mai degrabă ca o reţea colegială şi informală, o structură sustenabilă de funcţionare. A fost meritul preşedinţiei româneşti de a fi reuşit să obţină consensul necesar realizării instrumentelor instituţionale prin care EUNIC a putut trece de la „accidental“ la „strategic“. În momentul de faţă, EUNIC este o reţea dotată cu personalitate juridică sub legea belgiană, cu un buget anual reproductibil, cu un birou permanent la Bruxelles (care funcţionează ca interfaţă cu instituţiile europene şi ca instrument de gestionare a reţelei), cu un think-tank recrutat din reţea, capabil să elaboreze strategii, să furnizeze expertiză şi să formuleze opţiuni în atenţia Institutelor din reţeaua EUNIC. Există acum un mecanism, propus de partea română, care se numeşte Hosting EUNIC şi care are ca scop să ofere Institutelor care nu au reprezentare instituţională în afara Europei posibilitatea de a fi găzduite, pe o bază gratuită (sau pentru o sumă simbolică), de unul dintre Institutele colege care au o astfel de reprezentare. În acest mod, Institutele mici şi medii vor putea profita de răspândirea Institutelor mari, putând astfel desfăşura programe specifice în zone unde altminteri, fără instrumentul numit Hosting EUNIC, nu s-ar fi putut afla decât cu cheltuieli enorme. Asta nu ne pune într-o situaţie de profitori unilaterali, pentru că şi noi trebuie să prestăm acelaşi tip de serviciu pentru Institutele care nu au filiale acolo unde noi avem. Iată exemplul unui Institut bogat, Institutul Suedez. Acesta nu are decât o singură filială, la Paris. În tot restul lumii, suedezii desfăşoară proiecte pe o bază flotantă, cu mobilizarea, care uneori e foarte costisitoare, a agenţilor locali. Dacă suedezii ne cer, aşa bogaţi cum sunt ei, să-i găzduim, suntem obligaţi s-o facem - ceea ce, în fond, este un privilegiu şi o onoare. În fine, tot sub preşedinţia românească au fost aduse clarificări decisive în privinţa criteriilor de apartenenţă la EUNIC şi a relaţiilor dintre Institutele membre şi reprezentanţii ambasadelor (chestiuni care creaseră tensiuni în trecut).
Succesul ICR este, în primul rând, al societăţii româneşti. Pentru acest succes trebuie să le mulţumim tuturor oamenilor din Institut, şi din afara lui, care au participat la realizarea acestui proiect. În acelaşi timp, exprim un regret: acela că, din punctul de vedere al pedagogiei sociale, acest succes nu a fost exploatat nici de mass-media, nici de think-tank-urile ori de organizaţiile nonguvernamentale care monitorizează politicile sociale şi culturale. E o dezamăgire pentru foarte mulţi dintre noi, care lucrăm în ICR, că exemplul instituţional al reformei noastre nu a fost niciodată menţionat ca o izbândă a societăţii româneşti.
TANIA RADU (vicepreşedinte al ICR):
Programul TPS a fost realizat prin munca unor tineri de 26 de ani, care au ştiut să structureze mai repede decât noi modalităţile de finanţare într-un limbaj inteligibil în străinătate. Vin în continuare către noi foarte mulţi tineri bine pregătiţi care învaţă alături de noi şi noi, cu toată sinceritatea, am învăţat enorm alături de ei.
259 de cărţi traduse înseamnă mult în anii aceştia, dar nu am rupt gura târgului. Audienţa acestor cărţi pe pieţele de carte străine nu este cea pe care ne-o dorim. Trebuie să atingem o masă critică a reprezentării noastre în străinătate şi asta ţine nu de perseverenţa noastră ca persoane, ci de perseverenţa urmăririi unor scopuri clare de către statul român, autorităţile române, indiferent cine ar fi cei care le reprezintă.
Mai avem o misiune pe care o considerăm în continuare a noastră, deşi nu prea ştiu cu ce instrumente să o facem - de a forma un cadru de profesionalizare a celor care se ocupă de promovarea proiectelor culturale în străinătate. Acest lucru se învaţă la faţa locului, deocamdată. Aici nu există o linie de studii pentru aşa ceva. Există nişte rezidenţe pe care noi le mijlocim, unora şi altora, dar nu este destul. Avem nevoie de profesionişti care să poată fi convocaţi la un semn când o instituţie ca ICR face angajări, aşa cum se întâmplă la British Council. Puteţi observa cu toţii că, atunci când vorbiţi cu funcţionari din Institutul Francez sau orice alt Institut străin care funcţionează în Bucureşti, sesizaţi un nivel de profesionalizare, de limbaj pe care la noi nu-l regăsim. Deocamdată, avem atuul unei prospeţimi, dar nu ştiu cât o să ţină. E nevoie de mai mult. E nevoie de un mediu de formare a managerilor de proiecte culturale în străinătate.
Am avut norocul de a fi martori ai unui schimb de ştafetă. Multe dintre Institutele Culturale Româneşti din străinătate sunt la al doilea mandat. Unele şi-au schimbat conducerea. E normal ca, atunci când aduci un nou director, el să vină cu un alt background cultural, să favorizeze alte arte. Asta trebuie să se întâmple. Trebuie ca la Paris să nu ne ducem la infinit cu carte, la New York doar cu film.
ANDREI OIŞTEANU (GDS):
M-a frapat cel mai tare discrepanţa dintre izbânzile ICR şi ignorarea sau discreditarea de care aveţi parte în mass-media româneşti. Cazul „poneiului roz“ de la ICR New York este celebru şi aproape de manual ca formă de discreditare a unei instituţii de succes. M-am jenat de multe ori să vorbesc în public, pentru că sunt unul dintre beneficiarii acestui mecanism de promovare a culturii române. M-am ferit să vorbesc pentru că mă consideram prea înăuntrul fenomenului şi nu vroiam să par că laud o instituţie care m-a ajutat.
Mi-am dat seama că, dacă nu voi vorbi eu şi alţii ca mine, acest lucru nu va ajunge la urechile publicului. Astăzi, un intelectual român care merge în străinătate sub umbrela ICR îşi permite să-şi gândească discursul şi nu trebuie să se gândească la tot felul de forme administrative de supravieţuire şi alte umilinţe de acest gen de care am avut parte în anii ´90. De asemenea, decontaminarea ideologică este esenţială. Se spune că investitorii străini sunt ca iepurii şi, când aud cele mai mici foşnete într-un tufiş, fug. La fel sunt şi consumatorii de cultură: când simt miros de propagandă sunt primii care îşi pierd interesul. Nu mai vorbesc de exilul românesc, care este traumatizat de jumătate de secol de propagandă ideologică. Pentru el, ambasadele şi Institutele culturale erau nişte locuri care trebuiau evitate, iar acum sunt căutate.
În fine, aş vrea să salut şi faptul că aţi avut un fel de jurământ ca să nu vă autopromovaţi, să nu vi se publice cărţile sau alte forme de manifestare culturală ale voastre, ale celor din conducerea ICR. Juriile care decid bursele, activităţile culturale sau cărţile care primesc subvenţie sunt din exteriorul Institutului, astfel încât sunt credibile. Felicitări!
GABRIELA ADAMEŞTEANU (GDS):
Eu nu am reţinerea lui Andrei Oişteanu şi nu mă simt o privilegiată, cu toate că mi-au fost traduse 5 cărţi cu sprijinul ICR. M-am simţit un scriitor ca şi ceilalţi, introdus într-o structură extrem de neutră, extrem de exactă, care mă evalua exact ca şi pe ceilalţi colegi ai mei. Am apreciat enorm şi faptul că oamenii din instituţie, începând cu H.-R. Patapievici, un autor atât de căutat de public şi un eseist şi filosof atât de apreciat, şi-au refuzat cu perseverenţă posibilitatea de a fi sprijiniţi prin programele ICR. Acest lucru este atât de rar la noi! În această perioadă, când toată lumea spune că nu mai avem modele, de fapt există oameni care ar merita să fie luaţi drept model, dar nu ştiu de ce mai puternică e răutatea şi invidia în aceşti ani, sentimentul că atunci când cineva primeşte ceva, ţi se ia ţie.
ICR, prin programele sale, a salvat nu doar literatura, ci şi traducătorii. Ne aflăm în ultimii ani în care mai puteam avea traducători. Construirea unui traducător este poate mai grea decât construirea unui scriitor, pentru că trebuie să treacă de la o carte la alta şi să înveţe foarte mult lucrând. În Franţa, ţara cu imensă emigraţie românească, după ce a murit Alain Paruit, următoarea traducătoare, Marily Le Nir, are aproape 80 de ani. După ei au fost cei pe care i-a construit ICR.
Am apreciat foarte mult şi neutralitatea juriilor, în care nu conta decât o evaluare pe note, unde se punea cota editurii, a traducătorului şi a scriitorului. Se făcea o medie ca la şcoală şi se dădeau banii în funcţie de medie. Era o chestie foarte simplă, foarte transparentă. În cazul meu, am început colaborarea cu ICR în condiţiile în care anterior avusesem un mic diferend cu Horia şi nu eram atât de prieteni cum fusesem cu ani înainte. Însă nu am simţit nicio piedică personală, dar nici vreun favor. Înţeleg şi tristeţea pe care am auzit-o aici. Este nedrept să nu ai imaginea internă, pentru că cea externă este foarte diferită.
MAGDA CÂRNECI (GDS):
Poate că asimetria între imaginea ICR în ţară şi în străinătate se datorează şi unei absenţe în presa cotidiană a purtătorilor de mesaj din partea ICR şi chiar a ta, Horia. Ştiu că în primii ani ai ICR, 2006-2008, interviurile cu tine erau pasionante şi atrăgeau atenţia asupra a ceea ce se întâmplă în ICR. Mi s-a părut că în ultimii ani a existat un soi de retragere într-o poziţie mai discretă şi poate mai constructivă. Or, presa are nevoie întotdeauna de vedete, de un fel de a fi acroşată. Conferinţele de presă mai dese sunt utile, iar această ieşire de la GDS este binevenită. Aici este un spaţiu perfect pentru punerea la curent a publicului cu ceea ce se întâmplă în ICR.
DAN PERJOVSCHI (GDS):
Vreau să vă spun câteva pericole care vin exact din succesul ICR. Unul dintre ele este că presa culturală românească trăieşte din ştiri de la ICR şi atunci pare că tot ce se întâmplă în lume e datorat ICR. Asta atrage o pizmă uriaşă. La extern, pandantul ar fi că, din cauza renumelui bun al instituţiei, tot ceea ce se invită e potenţial plătibil de către ICR. Ca o glumă, ajungi, ca artist, să te întrebi dacă eşti invitat pentru arta ta sau pentru că ICR asigură subvenţia.
Vreau să subliniez munca eroică pe care oamenii din centrala din Bucureşti şi din antenele din lume o fac. Ei se situează între mine, artistul, şi partenerul meu occidental. E foarte greu să ieşi cu faţa curată atunci când, conform legilor româneşti, ai nevoie de trei oferte pentru fiecare gumă de şters. Suntem nişte potenţiali infractori, atât artiştii, cât şi instituţia…
Între 1991 şi 2005, am învăţat să mă feresc de instituţiile româneşti. Trebuia să mă păzesc să nu vină cineva de la ambasadă la mine în expoziţie şi să pună cărţi cu Eminescu pe calorifer. Or, acum, nu mai am această problemă, am scăpat de tot acest balast. Oamenii din centrala ICR, dar mai ales din antenele din străinătate au devenit partenerii mei intelectuali, şi nu furnizorii mei de servicii.
Un articol despre un artist român în New York Times nu este comparabil cu un articol din presa autohtonă. Numai în cartierul Chelsea sunt 600 de galerii. Noi am început să ne obişnuim cu articolele elogioase în presa străină. Or, aceste apariţii nu sunt la ordinea zilei. E o chestie fenomenală să ocupi acei centimetri pătraţi. Ideea că asta a devenit un fel de fapt aproape curent este una dintre realizările ICR.
Dar cel mai mare succes al nostru este că servim cultura în general, nu numai cultura românească. Artiştii români şi ICR au în acest moment un cuvânt de spus în cultura lumii. Contăm pentru locul unde ne ducem, nu doar pentru cel de unde venim.
MARINA BACONSCHI (Radio România Cultural):
Acum o săptămână, într-o emisiune a mea, m-am ocupat de adecvarea la post a directorilor ICR, în opinia mea din ce în ce mai bine susţinută şi coordonată. Interlocutorii mei au fost Alec Bălăşescu, director adjunct la Istanbul, şi Madeea Axinciuc, fostă directoare la Tel Aviv. Exemplul lor este foarte important în ceea ce priveşte strategia din ce în ce mai bine conturată de adecvare la post a acestor directori ICR, adică oameni care să cunoască foarte bine spaţiul, să vină cu specializare în domeniu. Acest tip de căutare a omului potrivit, în sensul profund, pentru un anumit post, pentru un anumit loc mi se pare esenţial.
DOINA JELA (AZIR):
Domnule Patapievici, când nu veţi mai fi acolo, această echipă va mai funcţiona? Nu cred că trebuie să vă sinchisiţi de presa românească. Ea este vândută şi chitită pe distrugerea a tot ceea ce s-a făcut bine în aceşti ani, pentru că este periculos pentru ei. Şi atunci este o bătălie pe viaţă şi pe moarte şi nu aveţi cum să aveţi o presă bună în România. Iar cea pe care o aveţi bună nu este puternică. E minunat că aveţi încredere în ceea ce faceţi, dar întrebarea mea rămâne.
H.-R. PATAPIEVICI:
Noi nu vom sta la ICR până la sfârşitul lumii. Ne apropiem de sfârşitul celui de-al doilea mandat. El expiră fie la sfârşitul lui 2012, fie în primele zile ale lui ianuarie 2013. Ca principiu, odată ce noi am făcut ce am făcut pentru acest proiect instituţional, ideea este să plecăm, şi nu să ne eternizăm acolo. În felul acesta vor putea fi testate două lucruri: care este invarianţa unei instituţii româneşti la schimbările de conducere şi care este puterea oamenilor care au fost formaţi prin acest proiect instituţional de a-l duce mai departe. Tania Radu a vorbit despre vârsta tânără a celor pe care i-am numit în poziţii de decizie. Nu fetişizez tinereţea, dar de ei depinde continuitatea acestui proiect instituţional.
* * *
Un succes major
„În privinţa vizibilităţii, a legitimităţii, a decontaminării ideologice, a capacităţii de a pune cât mai transparent în contact piaţa culturală românească cu pieţele culturale străine şi de a oferi unui număr impresionant de actori culturali români posibilitatea de a avea o carieră simultan în ţară şi în diferite alte ţări străine, proiectul instituţional numit ICR este un succes major.“
(H.-R. Patapievici)
România - ţară tristă
„E greu să vinzi o carte care vine dintr-o ţară cu realităţi sociale triste. Un scriitor italian, Andrea Bajani, îmi spunea că, atunci când şi-a anunţat editorul că o parte din acţiunea uneia dintre cărţile sale se petrecea în România, editorul a încercat să-l convingă să pună acţiunea în altă ţară, pentru că România e o ţară tristă, care nu se vinde. Spun asta ca să vedeţi cât de grea e munca pe care o face ICR.“
(Gabriela Adameşteanu)
Pagini realizate de RĂZVAN BRĂILEANU
Citeste si despre: ICR New York, dezvoltare institutionala, program de promovare, agenda romaneasca, Academia Romana.
