Soluţii și responsabilități pentru reabilitarea clădirilor cu risc seismic clasa I

RADU ALEXANDRU

(Asociaţia „SOS Clădiri cu Risc Seismic“):

Sunt mici inserții care, dacă se introduc în lege, rezolvă cele două probleme ma­jo­re ale Primăriei: obligativitatea să de­ma­re­ze procedura de proiectare și de execuție chiar și fără acceptul proprietarilor pentru clădirile încadrate în clasa I de risc se­is­mic care sunt pericol public şi efectuarea ca­dastrării acestor imobile. Mai e o pro­blemă de bun-simț. Noi am adresat o adre­să ANAF-ului, în care am spus: ne-ați so­mat să nu mai avem activități și ne dați niște amenzi foarte mari, pe proprietatea noastră, dar atunci vă rugăm să ne scutiți de impozitul pe proprietate, pentru că nu putem să folosim proprietatea. ANAF răs­pun­de: nu putem să facem acest lucru pen­tru că, după cum vedeți, nu aveți ca­dru legislativ.

Am înaintat aceste probleme fiecărui con­silier general al PMB și tuturor primarilor, și celor interimari. N-am primit niciun răs­puns. De fapt, instituția Primăriei, cel puțin de şase luni, e o instituție blocată, nu face nimic, din cauza situației la nivel de conducere. Și noi suportăm.

E nevoie de o unitate de coordonare la Ministerul Dezvoltării

NICOLAE NOICA

(fost ministru al Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului - MLPAT):

Legea pentru crearea fondului de protecție seismică, pe care am promovat-o prin mi­nisterul în care eram, a trecut în Senatul României în decembrie 2000, iar în 2002 a fost retrasă în Camera Deputaților. Prin această lege se strângea un fond pentru protecția seismică a celor 100 de clădiri că­rora le-am pus bulină. Casele astea care au fost făcute înainte de 1940 au fost lă­sa­te de izbeliște în perioada comunistă, ni­meni nu le-a întreținut. Cu legea de cum­pă­rare din anul 2000, toată lumea, de bu­nă-credință sau nu, a cumpărat. Dar nu poți să spui acum: tu ești proprietar, pune mâna și consolidează. Efortul nu este foar­te mare și este obligația societății să re­zol­ve treaba. Pentru că în 1940 nu erau cu­noș­tințele tehnice respective, ele au apă­rut după cutremurele din 1940 și 1977. Aceste clădiri trebuie consolidate pe banul statului. Am şi soluţia pentru suma de bani necesară pentru rezolvarea acestei ches­tiuni. Inspecția de Stat în Construcții ia un anumit procent pentru controlul pe care îl face pentru diverse construcții, la o autostradă, la o clădire etc. Ştiți care este suma pe care o primește Inspecția de Stat pe an din această taxă? 40 de milioane de euro. Gândirea mea a fost aşa: din acești 40 de milioane de euro, 20 de milioane merg la dânșii pentru a-și plăti salarii și al­te probleme, 20 de milioane rămân la dis­poziția ministerului. De câțiva ani, banii respectivi merg la buget. A-i arunca la bu­get înseamnă că nu mai răspunde nimeni de ei. Bani există. Acum câteva zile gu­ver­nul a zis că alocă o sumă de 25 de milioa­ne de euro pentru aceste consolidări. Pri­măria a promovat prin bugetul anului ăsta 40 de milioane de euro pentru consolidări. Astea sunt lucruri aruncate în fața oa­me­nilor.

Tot spunem că locatarii sunt de vină. Hai­deţi să găsim soluții de proiectare cu ce­tă­țenii în case, fără să-i evacuăm! Se pot găsi, nu peste tot, bineînțeles, dar trebuie să se facă pe banii statului şi, cel mai greu, trebuie firme de construcții care să fie specializate în astfel de lucrări și care să termine lucrarea în 6-8 luni. Se poate, dar pentru asta firmele respective trebuie să plece de la început pe ideea că nu vor câștiga mai mult profit decât 10%, că n-o să câștigi niciodată acel 50% pe care îl fac la asfaltări. Deci, sunt probleme la nivel de țară și aparțin guvernului, nu numai M­i­nisterului Dezvoltării. Unde e Mi­nis­te­rul Culturii, cu teatrele, cu monumentele? Unde e Ministerul Educației, cu școlile? Unde e Ministerul Sănătății, cu spitalele? Doamne ferește să vină acum un cu­tre­mur, că avem câteva spitale în situație jal­nică. Singurul lucru pe care i l-aș cere Mi­nisterului Dezvoltării e să se facă o uni­ta­te, în cadrul ministerului sau separat, care să se ocupe de coordonarea și punerea în prac­tică a activității de consolidare, să ai­bă oameni de specialitate care să coor­do­neze, să ia măsurile necesare, să facă pro­iecte. În felul ăsta Primăria și toți ceilalți vor avea un îndrumător în toată această treabă. Apoi, trebuie să alegem doi-trei constructori - tot aud vorbindu-se despre concurență aici, unde e vorba de viață şi de moarte! Nu oricine face o consolidare. Și atunci, găsim două-trei firme care au dovedit că pot să facă asta, le iau la com­pania de investiții a Ministerului Dez­vol­tării și vă asigur că se vor găsi firme care vor avea în următorii cinci ani de lucru permanent.

Mituri urbane despre consolidarea clădirilor

RADU VĂCĂREANU

(Universitatea Tehnică de Construcții din Bucureşti):

E foarte important ce mesaj transmitem. În momentul de față, circulă niște mituri urbane care trebuie desființate. Cred că cel mai mare dușman al consolidării sau al îmbrățișării ideii de consolidare în prezent sunt niște mituri urbane prostești, care sunt întreținute și alimentate.

Primul dintre ele este: „clădirea aceasta a rezistat în ‘40, a rezistat și în ‘77, e o clă­dire puternică care va rezista și la ur­mătorul cutremur“. Clădirile nu se antre­nează în timpul unui cutremur, ele se strică în timpul unui cutremur și fiecare cu­tremur, de fapt, produce o avariere ca­re este cumulativă. Fiecare mișcare seis­mi­că puternică ce trece peste o clădire îi mă­nâncă ceva din capacitatea ei inițială de rezistență, pe care a avut-o întâmplător, fiindcă nu a existat niciun fel de pro­iec­tare pentru cutremur la clădirile despre ca­re vorbim. Dacă au avut o rezistență la cu­tremur a fost întâmplătoare, dintr-o dis­punere fericită a unor pereți, a unui sis­tem structural, nu e o rezistență gândită.

Al doilea mit urban: „clădirea a fost con­solidată după 1977“. După 1977 s-au făcut niș­te reparații, atât. Diferența între re­pa­ra­ții și consolidare este fundamentală. Repa­ra­ția înseamnă că o aduci la stadiul de di­nainte de cutremur, deci rămâne la fel de proastă, consolidarea înseamnă că o faci să reziste unui cutremur puternic.

Al treilea mit urban: „știm noi că de fapt so­luția de consolidare o să facă mai rău“. Nu există așa ceva. Aceste clădiri, cum am spus, nu au o structură de re­zis­tență la încărcări seismice. Au o structură de rezistență gândită pentru încărcări gra­vitaționale, sunt niște structuri care pot fi minunate din punct de vedere al unei viziuni pe care ar fi avut-o arhitectul în mo­mentul respectiv, dar ele nu au o struc­tură de rezistență la cutremur. Din cauza aceasta, consolidarea e extrem de scumpă, pentru că, de fapt, eu trebuie să îi confer o structură de rezistență la încărcări la­te­rale sau seismice. Clădirile acestea vul­ne­rabile nu au planșee, ele au niște plăci ca să nu cazi dintr-un etaj în altul, să poți să stai pe ele cu mobilă cu tot. Deci trebuie să-i fac în primul rând un planșeu, care are un rol fundamental în cazul unui cu­tremur. Trebuie să-i fac structură ver­ti­ca­lă de rezistență, apoi să-i fac niște fundații care să transfere la teren tot ceea ce îi per­mite să se încarce în timpul unui cutre­mur. Sunt niște lucrări extrem de costi­si­toare, atât ca bani, cât şi ca timp, de ace­ea trebuie analizată funcționalitatea lor. La sfârșit, putem avem o clădire care stă pe picioare la cutremur, dar care are func­ționalitatea din anii ‘20, instalațiile din anii ‘30 și centrala termică de la sfârșitul anilor ‘40!

Un alt mitul urban: „lista de clădiri cu risc seismic este greșită pentru că ex­per­ti­zele sunt greșite“. Eu cred că, atunci când era d-l Noica ministru, acea listă cu 120 de clădiri (care a mai fost completată între timp) de fapt este vârful riscului seismic identificat în București, pentru că e vorba de clădiri cu regim mare de înăl­țime. Sunt sute și mii de clădiri cu parter sau parter și un etaj vulnerabile seismic, dar nu cu risc seismic. Pentru că riscul în­seamnă și expunere: câte persoane am pe suprafața expusă? În momentul în care judec un P+10 și spun că e risc seismic I, la fel ca la o clădire doar cu parter pe care se pune bulina roșie dintr-o întâmplare, atunci înseamnă că noi minimizăm pro­ble­ma, o aruncăm în ridicol și ocolim vârful acesta. Programul Ministerului Dezvol­tării aici se adresează.

Apoi, e mitul consolidării rapide și cu lo­ca­tarii înăuntru. E extrem de dificil, pentru că noi ar trebui să redăm o structură de rezistență. Asta ce înseamnă? Intru cu pi­camerul, sparg plăcile, torn planșeele, ar­mez pereți și cineva stă pe scaun și se uită la televizor? Evident, nu e posibil.

Trebuie să dăm un mesaj referitor la de­mo­larea acestor mituri urbane. Problema este că trăim într-o societate în care nimeni nu mai are credibilitate. Noi spunem ceva astăzi și mâine vine un deștept și spune că el în ‘77 a văzut că s-a consolidat cu „ten­cuială seismică“, prostiile care erau la vre­mea respectivă.

CRISTIAN STAMATIADE

(Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice):

În toate situațiile alea, 18 sau 19 clădiri foa­r­te înalte, în care asociația a dorit, s-a re­zolvat. Nu Primăria, nu ministerul au re­zolvat, ci asociațiile. Dacă asociația nu are putere și nu e în stare să rezolve, nu vine nimeni din afară să rezolve problema. Nu că nu vrem, ci nu se poate practic - nu poți să te duci să spargi cu toporul ușa omu­lui, nici să-i dai în cap, nici să-l iei de mână şi să-l pui în mijlocul străzii. Am văzut în alte state că autoritatea te so­mează, îți spune să părăsești casa, vine să te evacueze. Noi nu am adoptat această măsură dură și nu vrem să o adoptăm. Deci, în măsura în care asociația reușește să-i lămurească pe membrii ei, treaba merge. Sprijin totdeauna a fost, și la pri­mărie, și la minister, bani sunt întot­dea­una.

În cazul acesta, e ca la doctor. Doctorul spune ce boală ai și ce tratament trebuie să iei. Nu poate să-și asume riscul să faci jumate de tratament, că, dacă se întâmplă ceva, el intră în penal. Așa și expertul, ca­re spune tot ce trebuie să faci ca să ieși din risc.