Trauma ca stare de fapt

Filmografia postdecembrista reflecta poate cel mai clar o stare cronica a societatii romanesti: trauma. Notiunea de anormalitate sociala, prezenta in aceste filme prin ruina morala, emotional-psihologica, institutionala si economica a unei intregi natiuni este data tocmai de aceasta neobisnuita persistenta a starii de trauma. In mod normal, trauma este rezultatul unui accident si este rezolvata in timp. Chiar daca refacerea e greoaie, prin terapie si prin colaborarea dintre pacient si terapeut, trauma se estompeaza treptat si, adesea, este exclusa din viata pacientului. In termeni psihologici, procesul de vindecare presupune intelegerea cauzelor care au dus la trauma, a efectelor acesteia si a locului pe care ea trebuie sa il ocupe in viata pacientului. De multe ori, atunci cand nu exista sau nu este posibila o forma de dreptate corespunzatoare (prin pedepse, amenzi sau reparatii simbolice), oamenii iarta, uita sau ignora lucruri tragice din propria viata tocmai pentru a-si face traiul suportabil. Societatea romaneasca pare, insa, chiar la o distanta de aproape 20 de ani de revolutia din 1989, sa ramana prizoniera starii de trauma, fara a da vreun semn vizibil ca este macar pe cale de vindecare. Starea de trauma continua sa fie nu doar prezenta in Romania, ci constituie principalul motor al proceselor politico-sociale la care romanii participa in mod constient. Ea consuma cea mai mare parte a energiilor noastre, cea care polarizeaza si coaguleaza societatea si politica romaneasca, cea care da sens convingerilor si actiunilor noastre publice. Exclud din aceasta categorie procesele rationale (cum ar fi constructiile de ordin institutional, economic sau educational), ele fiind de cele mai multe ori rezultatul unor initiative externe, adoptate fara convingere si, de aceea, ineficient.

O sansa ratata

Dar in ce consta aceasta stare de trauma? In principal, in conditia de victima care, de la individ pana la colectivitate, traverseaza societatea noastra. Reala sau imaginara, starea de victimizare, cu toate complexele ei probleme, este orizontul in care ne definim convingerile, actiunile, atitudinile fata de semeni si societate. Iar pe primul plan este trauma de ordin istoric, Ur-trauma, din care izvoraste starea continua de nedreptate care ne este atat de familiara: trecutul comunist. De aici pleaca marile nedreptati ale lumii noastre - reorganizarea elitelor, reconfigurarea proprietatii, a relatiilor dintre individ si institutii, chiar intre membrii familiei, redefinirea notiunilor de vinovatie si inocenta, de valoare si nonvaloare si asa mai departe. Pe scurt, regimul comunist a reusit sa transforme societatea romaneasca intr-o societate de victime: presata de un stat nemilos si atotputernic, infricosata, invrajbita si saracita, societatea a fost impinsa spre a accepta starea de trauma ca pe o stare de fapt. Odata cu prabusirea sistemului comunist, esafodajul social construit pe minciuna si nedreptate a devenit vizibil. Pus fata in fata cu aceasta stare de nedreptate constitutiva, statul postrevolutionar ar fi putut incerca vindecarea sociala si sa redea cetatenilor normalitatea sociala. Aceasta ar fi presupus condamnarea fara echivoc a comunismului, poate chiar lustratia, deschiderea arhivelor, reconstructia institutionala si economica a tarii pe baza unor premize inteligente si clare. Doar astfel ar fi fost indeplinite cateva dintre conditiile vindecarii, cum ar fi intelegerea trecutului, recunosterea traumei si a efectelor ei, adoptarea de masuri institutionale si legislative reparatorii. Dar statul a ratat aceasta sansa si s-a complacut, in schimb, in a continua cultura traumei. A invrajbit si a mintit, a incetinit, cat a putut, incercarile de schimbare si a practicat o politica a jumatatilor de masura: pe de o parte, a tergiversat reformele, pe de alta, nu li s-a opus fatis, a continuat practicile institutionale ale trecutului, desi s-a angajat in a le schimba, a promovat interesele fostelor elite comuniste, dar nu le-a mai putut asigura pozitia de dominatie absoluta. Toata politica tulbure de dupa ’89 a avut ca efect cronicizarea traumei din deceniile anterioare, transformand-o dintr-o trauma intretinuta prin constrangere intr-una intretinuta prin nepasare.
Daca regimului comunist ii revenea, inevitabil, raspunderea pentru starea acuta de trauma de dinainte de ’89, dupa revolutie, raspunderile s-au diluat in organismul nostru social, facand starea de trauma difuza si, poate, si mai insuportabila. Abia dupa ’89 am simtit cu adevarat ca multi "nu mai pot", ca li s-au terminat puterile in a face fata zi de zi traumei colective intretinute acum nu doar de autoritati, ci si de cetatenii obisnuiti. Aceasta stare de neputinta in a duce o viata normala, netraumatizata, i-a impins pe sute de mii de romani la emigratie. Cunosc situatia lor foarte bine, deoarece si eu sunt unul dintre acestia. Cei ce pretind ca romanii au emigrat dupa ’89 in cautarea prosperitatii economice se insala: nu saracia, ci convingerea ca nu exista nicio sansa de a iesi din dialectica traumei, de a cladi pentru maine pe baza unor premize sanatoase a fost motorul principal al emigratiei.

Trauma ca justificare

Centralitatea starii de trauma in societatea romaneasca este evidenta la tot pasul. Omniprezenta indiferenta si aroganta a  personalului din institutii, motivata de convingerea ca nu sunt platiti "cum ar trebui", ca nu lucreaza in conditii decente, ca nu au un cadru legislativ clar, ca cei ce le solicita serviciile sunt necivilizati, necinstiti si exasperanti este expresia autoperceptiei de victima a unor conditii sociale, economice si legislative ostile. Agresivitatea si lipsa de scrupule a cetatenilor care solicita servicii de la institutii este si ea motivata de convingerea ca angajatii sunt corupti si ineficienti ("aceiasi de pe vremea lui Ceausescu"), iar concetatenii lor perpetueaza aceasta cultura prin practici precum mita si clientelismul. In consecinta, ca victime ale unui aparat institutional si social disfunctional, si cetatenii au libertatea de a actiona pe masura, pentru a-si vedea problemele solutionate. Aceeasi logica cuprinde, aproape in intregime, sfera vietii publice si private. Profesorii nu isi fac datoria pentru ca nu sunt platiti ca lumea, pe cand "toti banditii" prospera din banul public, iar elevii oricum sunt niste loaze pe care nu le asteapta decat, in cel mai bun caz, munca in Spania. Elevii si studentii nu se straduiesc prea mult sa invete pentru ca profesorii nu fac nimic si, oricum, nu ajungi prea departe cu cartea in Romania. Soferii de taxi si ospatarii fura la nota de plata pentru ca si pe ei ii fura altii, iar clientii sunt niste fraieri sau smecheri care, oricum, nu merita alt tratament. Medicii justifica nepasarea si mita prin lipsa de respect pe care le-o arata, deopotriva, pacientii si statul. Fostii proprietari de case nationalizate se considera victime ale comunismului remanent in aparatul de stat, iar chiriasii dati afara din case, victime ale unui stat mincinos, ale unei justitii corupte si, la urma urmelor, ale istoriei. Din cauza asta, totul este permis, de la isteria stradala la violenta fizica. Calatorii se imping si injura in autobuze pentru ca autobuzele sunt putine, iar ceilalti calatori sunt niste animale, pietonii arunca mizerii pe jos pentru ca, oricum, la impozitele pe care le platesc, municipalitatea corupta si nereformata nu face nimic, serviciile de salubritate invoca nepasarea cetatenilor, vecinii isi arunca gunoiul pe geam pentru ca si altii fac la fel si nimeni nu repara liftul. Pensionarul ii suduieste in tramvai pe fostii securisti si judecatori care au pensii de mii de dolari, antreprenorul isi justifica ilegalitatile prin abuzurile la care este supus de catre organele de control financiar, iar cei din urma acuza presiunile politico-financiare de "sus". Candidatul la un post recurge la "spaga" pentru ca pe cont propriu nu se poate face nimic, succesele colegilor sunt rezultatul favoritismului si al dibaciei clientelare, iar insuccesele personale sunt rezultatul invidiei si nepotismului. Fratele si cumnatul sunt si ei victimele aranjamentelor de familie si ale rudelor hraparete, deci au toate motivele sa isi ia la bataie socrul, sora sau chiar parintii. Chiar si politicienii au o justificare pentru nepasarea si coruptia proprie: lipsa de eficienta a institutiilor si convingerea ca lumea e o jungla de hoti in care nu sunt ei cei mai rai.

Conditia de victima

In Romania, fiecare se considera, cu indreptatire sau nu, victima. Fiecare vorbeste aproape pana la exasperare despre conditia sa de victima, despre nedreptatile din jur si despre cele comise impotriva sa. Mergand pe strada sau prin magazine, calatorind, urmarind presa sau stand de vorba cu oamenii, nu poti sa nu observi cum totul graviteaza in jurul starii de trauma. Nu poti sa nu te intrebi: chiar nu face nimeni nimic pentru a iesi din logica traumei, pentru vindecare, impacare, iertare, chiar uitare? Fara indoiala, exista oameni care incearca, punctual, refacerea normalitatii. Insa, aproape intotdeauna, logica traumei este mai puternica. Este ca si cum nu doar conditia de victima, ci justificarea, forta morala si psihologica pe care o aduce starea de victima este cea care invinge in cele din urma. Nu trebuie sa subestimam capacitatea de mobilizare pe care o produce trauma, faptul ca ofera o umbrela pentru orice exces, slabiciune sau viciu personal, dupa cum normalitatea constrange la autocontrol si la practicarea virtutilor. Indignarea, convingerea ca avem mereu dreptate, ca toate actiunile ne sunt justificate prin starea generala de nedreptate, ca suntem indreptatiti in a acuza pe altcineva de (aproape) toate relele care ni se intampla reprezinta motorul vietii social-politice din Romania. Este mai usor, uneori, sa fii prizonierul circumstantelor, al istoriei, decat sa fii liber si responsabil pentru succese, dar si pentru esecuri.
Sigur, vor spune unii, traumatizarea sociala si politica nu este doar o conditie romaneasca, ci una est-europeana, in general. Fara indoiala, de la Berlin la Moscova, exista o intreaga paleta a anormalitatii sociale si, adesea, am auzit unguri sau polonezi referindu-se la starea de anormalitate din tarile lor. Institutii disfunctionale, complexe psihologice rezultate din starea de trauma din perioada comunista, victimizari reale sau imaginare exista peste tot in Estul european. Insa, ceea ce distinge Romania este lipsa de eficienta a initiativelor terapeutice. Este ca si cum nu doar reparatiile morale, economice, sau psihologice intarzie sa apara, ci insasi logica sanatatii sociale si politice nu poate prinde radacini. Se poate spune ca trauma in Romania este o stare de fapt; persistenta ei ne face sa credem ca s-au coagulat deja practici social-politice liber asumate care se bazeaza pe prezenta traumei si care, si mai ingrijorator, par a se propaga de la o generatie la alta. Poate uitarea, urata, dar necesara uitare a generatiilor care vin sa aduca o urma de speranta si sa-i faca pe cei tineri sa nu mai priveasca inapoi in istorie sau in jurul lor pentru a se defini pe sine. Caci privirea inapoi sau in jur este incarcata de veninul traumei istorico-sociale pe care actualele generatii nu par a fi dornice sa o depaseasca.

(Subtitlurile apartin redactiei)