Pe aceeași temă
(Fragment dintr-o „şedinţă cu cetăţenii“ organizată de Consiliul Popular al Sectorului 7, la sediul Întreprinderii de Salubritate Bucureşti, 12 iulie 1977)
„Ce a fost cu Ceauşescu e total dement, dar după toate probabilităţile demenţa va creşte, aşa e jocul, el se crede Dumnezeu.“
(Fragment din jurnalele confiscate de Securitate de la Gheorghe Ursu, intrare din 29 ianuarie 1983)1
Inginerul Ursu ridică Masca
Duminică, 4 martie 1979, ascultătorii postului de radio Europa Liberă l-au auzit pe Virgil Ierunca începând emisiunea Povestea vorbei, dedicată comemorării a doi ani de la cutremurul din 1977, în felul următor: „Am primit din partea unui arhitect din România un text pe care credem că e bine să vi-l comunicăm şi dumneavoastră“. Ceea ce a urmat a ridicat pulsul lucrătorilor din Unitatea Specială „R“ (unitatea a DSS care era însărcinată, printre altele, cu monitorizarea „posturilor de radio ostile“) şi a provocat un acces de panică şefilor Securităţii. „Să vezi când o citi Tovarăşul Buletinul Informativ E.L. (Europa Liberă, n.n.) a doua zi!“. Drept e că, dacă ascultai dezvăluirile „arhitectului“, aveai toate motivele să te apuce frica. Fie că erai „mahăr“ în Securitate, fie un cetăţean obişnuit al RSR. Cam ce susţinea el?
În primul rând că, în urma primelor expertize efectuate după cutremurul din 4 martie 1977, respinse pentru că au fost considerate de autorităţi „panicarde“ şi „exagerate“, fuseseră identificate, doar în Bucureşti, 350 de clădiri care necesitau consolidări urgente. Dintre acestea, pentru 120 se solicita deschiderea imediată de şantiere, urmând ca proiectele să fie întocmite în paralel cu lucrările (în traducere, stăteau să cadă oricând). Alte 2.000 (două mii!) necesitau consolidări serioase ale structurilor de rezistenţă, iar alte câteva mii reparaţii minore. Se vorbea, cu oarecare prudenţă, de un total de 6.000 de clădiri, care ar necesita operaţiuni de consolidare. Practic, toate blocurile mai înalte de patru etaje, tot Centrul Vechi şi chiar (foarte deranjant pentru propaganda oficială, care susţinea că doar clădirile construite de „regimul burghezo-moşieresc“ erau afectate) unele dintre clădirile construite recent, unde comisiile de expertizare constataseră că se cam furase din materiale. Stâlpii de susţinere, de exemplu, fuseseră „subţiaţi“ spre vârf, pentru a se fura fierul-beton din interiorul structurilor de rezistenţă. Motivul real pentru care s-au prăbuşit la cutremur doar unele scări din blocurile mai mari. De exemplu scara „F“, ultima construită, a blocului OD16 din cartierul Militari.
Artificii arhitecturale pentru „economie la bugetul de stat“
Situaţia dezastruoasă în care se găseau construcţiile din RSR în momentul producerii cutremurului nu se datora însă decât în mică măsură tradiţionalelor „învârteli cu materiale“ ale executanţilor de pe şantiere. Marele vinovat era regimul însuşi şi politica lui de „dezvoltare accelerată şi multilaterală“, care favoriza propaganda în detrimentul realităţii. Era motivul pentru care mulţi dintre specialiştii care lucrau în domeniu erau deja bolnavi de nervi, sufereau de crize cardiace sau aveau noaptea coşmaruri. Asta pentru că absolut toate proiectele lor trebuiau să respecte principiul „economiei la bugetul de stat“. O fractură logică elementară care a dus la celebrul paradox al comunismului românesc, ajuns subiect de banc, potrivit căruia, deşi se „depăşea planul“ de sute de ori, în acelaşi timp „se făceau importante economii de materii prime“. Cum se traducea asta în domeniul construcţiilor? Simplu. Dacă aveai de construit un bloc cu şase scări pentru care erau necesari, să zicem, 24 de stâlpi de susţinere, ţi se mai „băga pe gât“ o scară în plus, fără însă să ţi se aloce şi materialele suplimentare. Din contra, se făceau „reduceri“ (ciment, fier-beton etc.) atât în faza de proiect, cât şi pe parcursul lucrărilor şi, mai ales, la banii alocaţi. Rămânea ca şeful de proiect să se descurce cum putea, cu ce-i rămânea, că doar de aia investise statul în formarea lui. Şi se descurca de obicei, inventând artificii arhitecturale care i-ar face invidioşi şi pe marii constructori din zilele noastre şi rugându-se să nu se întâmple ceva cu imobilul pe care semna, ceva care să-l trimită direct la închisoare. Planul trebuia depăşit oricum şi în orice condiţii. Mai ales, cu orice preţ. Dar faptul că specialiştii români în construcţii erau foarte inventivi nu ţinea în situaţii excepţionale. De exemplu, în caz de cutremur.
Dacă din ce rămânea după „retuşuri şi economii“ se mai şi fura, rezultă deranjanta concluzie că reţeta dezastrului era deja scrisă la momentul producerii seismului. Desigur, acest aspect, extrem de important pentru a înţelege ce s-a întâmplat cu adevărat la 4 martie 1977, a fost mereu ocolit şi a fost convenabil băgat sub preş. Şi atunci, şi acum. După producerea cutremurului, unii dintre constructorii care participaseră la „marile realizări ale epocii“ îşi făcuseră deja valizele şi aşteptau cu frică bătăile în uşă care anunţau arestarea. Aceasta rezultă din discuţiile pe care le purtau în şoaptă între ei, interceptate desigur de către Securitate. Însă regimul, care altfel ar fi fost mai mult decât mulţumit să-i folosească pe post de „ţapi ispăşitori“, avea alte planuri în privinţa lor. Să revenim.
Chiar şi o a doua evaluare, făcută la sânge, a fost considerată „exagerată“, mai ales că „de sus“ se primise ordinul ca urmările cutremurului să fie îndepărtate până la 1 mai 1977. Evident, butaforia festivă dedicată muncitorimii din RSR era mai importantă pentru Nicolae Ceauşescu decât siguranţa aceloraşi muncitori, care, după ce defilau frumos, urmau să se întoarcă şi să doarmă în respectivele blocuri. Pentru a îndeplini sarcina fixată, oamenii regimului au operat retuşuri „din pix“. În loc ca proiectele să fie concepute pentru a consolida imobilele şi a le întări rezistenţa în eventualitatea repetării unui nou seism de magnitudine egală sau mai mare de 7,2 grade pe scara Richter, norma a fost „să se redea clădirilor capacitatea portantă dinainte de cutremur“. Cu alte cuvinte, era suficient să se atingă nivelul de siguranţă în cazul producerii unui cutremur de o intensitate inferioară celui care tocmai avusese loc (!?!). Ca lucrurile să fie şi mai aiuritoare, era luată în calcul doar „sarcina statică“ a imobilului şi în niciun caz încărcarea lui ulterioară (oameni, mobilă, trafic etc.).
Conducători de partid şi de stat în vizită de lucru în Capitală, 29 septembrie 1977 |
Locatarii dintr-un astfel de bloc, situat în Şoseaua Pantelimon, care prezenta o înclinare de 15 cm, avea stâlpii de susţinere deplasaţi şi scările interioare dezlipite de plafoane, fuseseră evacuaţi la recomandarea unei prime comisii. A doua comisie, „condusă de un profesor universitar“ (nu avem, din păcate, menţionat numele respectivului), trimisă special să mai taie din „atitudinea panicardă“, le-a sugerat că pot reveni liniştiţi să locuiască în imobil, doar „să meargă uşor pe scări şi în apartamente pentru a nu produce trepidaţii“2. O soluţie „profesionistă“ care i-ar fi băgat în sperieţi şi pe locuitorii unei peşteri.
„Sindromul cetăţeanului ostatic“
Până pe 4 iulie 1977, inginerii şi arhitecţii implicaţi în activitatea de consolidare a clădirilor avariate au dus o luptă surdă, la baionetă, cu şefii direcţi şi cu Ion Dincă (pe atunci preşedintele Consiliului Popular al Capitalei) pentru fiecare metru cub de ciment, pentru fiecare schelă şi, mai ales, pentru fiecare leu cheltuit pe „renovări“. Mircea Georgescu, inspector general în Inspectoratul de Stat în Construcţii, anula pe bandă rulantă avizele date anterior, deşi în baza lor se deschiseseră deja şantiere, şi îi ameninţa în permanenţă pe şefii de proiect că vor fi făcuţi personal responsabili pentru „cheltuieli nejustificate“. Nu a fost suficient. În amintita dată, sătul de permanentele „sâcâieli“ ale specialiştilor şi enervat la culme că se depăşise termenul fixat, Nicolae Ceauşescu a decis că nu se mai poate baza pe interpuşi. Se formase şi un curent de opinie care afirma că „ordinele de sus“ invocate mereu nu erau reale, având în vedere că erau de-a dreptul criminale, motiv pentru care unii dintre specialiştii mai curajoşi refuzau să renunţe la soluţiile lor şi ameninţau că vor face memorii la „conducerea superioară de partid şi de stat“.
Avea să li se dovedească că sufereau doar de „sindromul cetăţeanului ostatic“, experimentat de trăitorii în regimuri totalitare, care îşi imaginează, poate şi ca reflex de autoapărare, că „Şeful e dezinformat“ de cei din jurul lui sau de birocraţi care vor să-şi păstreze poziţiile şi „nu ştie el ce se întâmplă, că dacă ar şti...“. Nu se poate totuşi să fie „chiar aşa“ şi să fii cetăţean al unui „stat criminal“. Ce ţi-ar mai rămâne de făcut? Mai bine să nu ştii, iar dacă intuieşti, să nu o asumi explicit. Ar fi multe de spus şi mai ales de cercetat pe tema relaţiei dintre „cetăţeanul ostatic“ şi „statul criminal“, din perioada comunistă, dar cei care mai credeau atunci în astfel de posibilităţi (spre deosebire de cei care cred şi astăzi acelaşi lucru, ei chiar aveau o scuză valabilă) urmau să primească un şoc direct. Nicolae Ceauşescu nu avea timp pentru eufemisme atunci când ceva se punea de-a curmezişul ideilor lui „geniale“.
I-a strâns pe toţi în sala de şedinţe a CC al PCR, ca să nu fie nevoit să se repete.
Gheorghe Ursu a încercat să prevină un dezastru naţional
Mulți ani de zile după difuzarea emisiunii de la Europa Liberă din 4 martie 1979, Securitatea a căutat sursa dezvăluirilor. Virgil Ierunca l-a protejat cât a putut de bine pe inginerul Gheorghe Ursu, citind materialul la câteva luni după ce-l primise (octombrie 1978) şi prezentându-l auditoriului drept „arhitect“, dar nu era foarte greu de dedus că informaţii atât de precise nu puteau proveni decât de la un specialist în consolidări şi, în plus, de la unul care participase direct la şedinţa din 4 iulie. Cu toate măsurile luate, cu toate că au intensificat urmărirea informativă în mediu şi cu toate că îl plasaseră pe lista suspecţilor, securiştii nu au găsit suficiente dovezi contra lui, cât să construiască un caz solid. Au trebuit să aştepte mulţi ani până când o colegă frustrată (din motive personale, şi nu politice) i-a scotocit prin sertarul de la birou şi din răzbunare (pentru că însemnările nu o prezentau într-o lumină tocmai măgulitoare) l-a informat pe rezidentul Institutului de Proiectări în Construcţii (ISLGC) ce descoperise. Faimoasele agende cu însemnări „duşmănoase“.
Derularea a ceea ce cunoaştem astăzi ca fiind „cazul Ursu“ este îndeobşte cunoscută. Ar trebui totuşi subliniată surpriza anchetatorilor Pârvulescu şi Hodiş atunci când inginerul le-a mărturisit, printre altele, că el este mult căutatul autor al „scrisorilor duşmănoase“ trimise către Europa Liberă referitoare la urmările cutremurului din martie 1977. Le-a spus-o direct, fără să nege şi fără să încerce să se ascundă, ca argument pentru intenţiile lui bune, acelea de a preveni un dezastru naţional. Redau un fragment din respectiva declaraţie pentru a se înţelege exact cât de importantă a fost în economia cazului: „În vara lui 1977 a avut loc la cel mai înalt nivel o consfătuire pe tema consolidării blocurilor în urma seismului din 4 martie 1977 la care am participat şi eu în calitate de şef de proiect la consolidarea blocului Patria din Bucureşti. Considerând că la acea dată s-au luat hotărâri care nu corespundeau realităţii eu m-am gândit că trebuie să fac ceva ca să se reia unele consolidări, fapt pentru care am crezut că la prezentarea punctului meu de vedere la Europa Liberă, unele organe din ţara noastră vor intra în alertă şi vor lua măsuri (...) Am redactat materialul a cărui concluzie era că în Bucureşti nu s-au efectuat consolidări care să asigure stabilitatea construcţiilor deteriorate, în eventualitatea unui nou cutremur“. „Unele autorităţi“ intraseră într-adevăr în alertă. Dar nu pentru a remedia situaţia, ci pentru a-l găsi şi pedepsi pe cel care o expusese. Cu atât mai mult, cu cât miza era chiar mai mare decât chestiunea cutremurului.
Cei doi anchetatori nu puteau crede norocul care dăduse peste ei. Au raportat imediat descoperirea, iar Iulian Vlad nu avea cum să scape ocazia de a remedia imaginea şifonată a Securităţii, care nu putuse preveni ca „afirmaţiile calomnioase“ să fie făcute publice. Acum, în sfârşit, putea să-l servească pe tavă pe „trădătorul“ care îl demascase pe Nicolae Ceauşescu în 1979 ca autor al acţiunilor criminale de după cutremur. Din acest moment, ancheta s-a concentrat exclusiv pe găsirea „complicilor“, pe conturarea „anturajului“ şi a „canalelor de legătură“ folosite pentru a scoate informaţii către „posturile de radio ostile“.
Teoria conspiratorilor intelectuali
Bineînţeles că şeful Securităţii nu putea, în logica sistemului, să-i raporteze lui Nicolae Ceauşescu că toată „tevatura“ fusese opera unui singur om, ci trebuia să fie găsită şi demascată întreaga „organizaţie reacţionară“. De unde celebra rezoluţie a lui Iulian Vlad, care le-a indicat celor doi anchetatori exact ce anume trebuie „să scoată“ de la caz, şi nu, aşa cum susţine el, închiderea lui prin „declinarea către Miliţie“. De fapt, Vlad le comunica subalternilor metoda prin care inginerul Ursu trebuia „rezolvat“: în cea mai deplină tăcere şi mai ales sub aparenţa „legalităţii socialiste“. Având în vedere contextul, nu dorea să amplifice scandalul şi nici să rişte o expunere făţişă a implicării Securităţii, care, aşa cum s-a dovedit, nu-şi modificase nici un centimetru metodele şi obiectivele după 1968. Din contra. După cum se ştie, inginerul Ursu a fost torturat în arestul Miliţiei (care, chipurile, ancheta cazul „deţinerii ilegale de valută“, o glumă sinistră pentru cei care mai un dram de cunoştinţe despre realităţile comuniste şi suficient bun-simţ încât să şi le aducă aminte) de către anchetatorii de la Direcţia Anchete Penale a Securităţii. Care, poate a scăpat detaliul, intrau când doreau în arestul Miliţiei şi scoteau de acolo pe cine doreau ei prin simpla deschidere a unei uşi. De altfel, rămâne pentru mine un mister cum de îşi mai imaginează cineva astăzi că Miliţia era un fel de organism independent, care coopera aşa, când şi când, cu Securitatea, când de fapt nu era decât bâta pe care o ţinea „braţul înarmat al partidului“. Am întâlnit în documente situaţii când ofiţerii de Securitate se îmbrăcau în uniformă de miliţian pentru a se conspira, dar niciodată situaţia inversă. Ceea ce vorbeşte totuşi puţin despre ierarhia sistemului.
Ceea ce îl interesa în cel mai înalt grad pe şeful DSS era să ştie în ce mod reuşise Gheorghe Ursu să treacă pe sub nasul lor asemenea materiale explozive şi să le prezinte la Europa Liberă. Ideea că exista pe undeva, nedetectat, un grup organizat de conspiratori proveniţi din mediul intelectual (şi al foştilor ilegalişti) şi care, în plus, aveau se pare posibilităţi nelimitate de a-şi face publice, „în afară“, actele contestatare era un pericol mortal pentru regim. Nici nu era nevoie de un impuls suplimentar pentru expertul în „infracţiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste“, Marin Pârvulescu, ca să-l motiveze3. Faptul că nu a vrut să se plieze pe scenariul „complotului de grup“ şi că a refuzat să furnizeze numele pe care Iulian Vlad le aştepta pentru a da contur teoriei sale l-a costat pe inginerul Ursu viaţa. Dar adevăratul motiv pentru care a fost ucis (sau, dacă vreţi, sursa „problemei“) este că a participat la şedinţa din 4 iulie 1977. Dar, până la urmă, ce se întâmplase aşa de grav atunci?
4 iulie 1977: ziua în care Bucureştiul a fost lăsat să moară
Aşa cum îi era obiceiul când era extrem de iritat şi pornit pe ceartă, Nicolae Ceauşescu nu a aşteptat sfârşitul prezentărilor autorităţilor locale şi şi-a început atacul abrupt asupra „nevinovatului“ prim-secretar de sector Gherghişan: „Cum ai lăsat tovarăşe sectorul dumitale pe mâna celor care vor să distrugă?“. Blocaj. Mai departe: „Pe dumneata te-a pus partidul, poporul să aperi fiecare casă, fiecare cărămidă. Dacă un expert e iresponsabil, trebuie să-i oprim pe iresponsabili“. Şi mai rău. Apoi, înainte ca Gherghişan să-şi revină, lovitura directă: „Câte comisii din astea mai lucrează astăzi?“. Bâlbâieli. „De astăzi să nu mai existe nicio comisie. S-au primit plângeri de la cetăţeni că vin comisiile şi intră în casă, nu sunt lăsaţi să-şi vadă de treabă. Cu ce drept comisiile astea violează domiciliul cetăţenilor? De altfel, am dat ordin la Miliţie şi la Procuratură ca de azi să fie băgate la închisoare comisiile dacă mai apar“. Tăcere.
Inginerul Gheorghe Ursu a fost ucis în arest la 17 noiembrie 1985 |
„Am hotărât să punem capăt comisiilor. S-a creat o psihoză. Se interzice închiderea oricărui magazin4. În sectoare s-au făcut acţiuni iresponsabile... Case care nu aveau nimic au fost cioplite, cică pentru a se vedea dacă stâlpul de beton nu are nimic. Case care acum 3 zile erau întregi, acum au schele, se demolează tencuiala. Zeci de imobile, fără nicio stricăciune au fost scoase din funcţiune. Inginerii şi proiectanţii au distrus cu mult mai mult decât ceea ce a fost distrus de cutremur. Nu există nicio justificare, ci pur şi simplu o concepţie greşită a proiectanţilor. Am examinat 5-6 imobile şi nu am văzut decât 2 stâlpi fisuraţi. S-au scos din funcţiune două cinematografe, spunându-se că n-au fundaţii. Nu ne apucăm să facem ceea ce nu s-a făcut cu 40 sau 50 de ani în urmă (subl. în textul original). S-au început lucrări de domeniul romanelor de aventuri (?!?) cu expertize, încercări cu aparate. V-a pus cineva să măsuraţi cum s-a construit acum 30 de ani? Numai nişte oameni iresponsabili pot face ce am văzut eu pe Calea Victoriei... Ce-i aia că aşa au spus profesorii? Ei răspund de Capitală, sau voi, secretarii de partid, care răspundeţi de fiecare zid distrus? Trebuie să-i tragem la răspundere şi pe proiectanţi, întreaga gândire trebuie revizuită... S-au apucat să ciocănească spunând ia să vedem fisurile ascunse... Am fost de acord, dar voi aţi pus Capitala la pământ. În imobilele mari se vor face reparaţii locale, numai acolo unde se vede (subl. în textul original) o ruptură. Nu cum am văzut că face (sic!) unii iresponsabili, care sparg cu ciocanul pneumatic stâlpii, ca după aia să-i consolideze! Trebuie să terminăm până la 23 August, în afara câtorva cazuri de clădiri ce le vom examina separat. Ni s-au arătat, am văzut şi la televizor, soluţii moderne... cu ciment... şi soluţii chimice... Nu le-am văzut nicăieri pe şantiere. Am să interzic emisiuni din astea la televizor care nu se aplică în practică. Sunteţi în stare să puneţi oraşul jos la pământ... (...) Nu se mai admite nicio reparaţie capitală... Se consideră din această clipă mobilizat tot institutul de construcţii, împreună cu profesorii şi şcolile de construcţii. Tot ceea ce am spus nu este o indicaţie, ci un ordin obligatoriu.“
Nu sunt, în opinia mea, prea multe de adăugat la textul de mai sus. Doar că lucrurile nu s-au oprit aici...
(Va urma)
Prima parte a acestui text poate fi citită aici.
Note
1. Documentele care privesc conexiunile între cazul Ursu şi deciziile luate de Nicolae Ceauşescu în urma cutremurului din 4 martie 1977 mi-au fost indicate de Andrei Ursu, căruia îi mulţumesc pe această cale. Ele pot fi accesate integral pe site-ul Fundaţiei „Gheorghe Ursu“.
2. ACNSAS, Dosar D 12639, vol. 15, f. 7-8
3. Conform dosarului de cadre al lui Marin Pârvulescu, el era considerat unul dintre experţii în materie ai Direcţiei Anchete Penale a Securităţii. Din acest motiv era însărcinat, printre altele, cu prelucrarea „aspectelor“ care rezultau din aplicarea art. 166 CP la nivelul inspectoratelor judeţene de Securitate. Alegerea sa ca anchetator pentru cazul Ursu nu a fost deci deloc întâmplătoare.
4. Magazinele alimentare au fost deschise imediat după producerea cutremurului, indiferent de gradul de siguranţă şi contrar avizelor specialiştilor, aprovizionarea lor fiind monitorizată de Securitate. Rapoartele din zilele următoare producerii seismului privind „starea de spirit a populaţiei“ arată că autorităţile se temeau de o revoltă pe fondul producerii cutremurului şi făceau eforturi colosale să aducă alimente din abundenţă, depăşind uneori nevoile imediate, mai ales în Bucureşti. Menţionarea situaţiei magazinelor de către Nicolae Ceauşescu nu este întâmplătoare şi dintr-un alt motiv. Foarte mulţi specialişti se opuseseră de la bun început ideii de a construi astfel de spaţii comerciale la parterul imobilelor de locuit şi arătaseră riscurile care existau pentru gradul de rezistenţă al respectivelor clădiri. Cutremurul din 7 martie 1977 le-a dat dreptate, dar şi acest aspect a stârnit furia „Marelui Constructor“.