Jaf comunist la Mogoşoaia:cum s-a „evaporat“ averea Marthei Bibescu

La 23 octombrie 1969, în Buletinul Oficial al RSR numărul 115, Partea I, apărea De­cre­tul 724 privind „protejarea şi păs­tra­rea bunurilor de interes naţional ce re­pre­zintă valori artistice, istorice sau do­cu­mentare, precum şi a unor obiecte con­ţinând metale preţioase şi pietre pre­ţi­oa­se de valoare deosebită“. Semnat de Ni­co­lae Ceauşescu în calitatea sa de preşedinte al Consiliului de Stat, el reprezenta, chi­purile, o tentativă de organizare a hao­su­lui din domeniul patrimoniului cultural na­ţional.

La două zile după publicarea amintitului act în Buletinul Oficial a fost emis Or­di­nul Circular nr. 91622/27.10.1969 prin ca­re, în cadrul Securităţii, era constituit un colectiv format din 11 ofiţeri conduşi de vi­cepreşedintele CSS, generalul-maior Cons­tantin Stoica. Scopul acestuia? Exploatarea datelor obţinute în cadrul a două acţiuni demarate succesiv şi purtând numele de cod „Îmbogăţirea“ şi „Patrimoniul“.

Concepute din start de către Nicolae Ceau­şescu ca operaţiuni dirijate împotriva ina­micilor politici din rândul „burgheziei ro­şii“, aceste anchete au realizat o do­cu­men­tare parţială a modului în care au fost je­fu­i­te averile „duşmanilor poporului“ în anii de început ai comunismului românesc.

O cafea cu tovarăşa Martha

Dacă cineva îşi va propune vreodată să trans­pună cinematografic istoria furtului sis­tematic şi organizat pe care l-au exe­cu­tat „reprezentanţii poporului“ asupra Ro­mâniei în cei aproape 50 de ani de co­mu­nism, atunci ar putea să înceapă cu ur­mă­toarea scenă.

Palatul de la Mogoşoaia pe vremea Marthei Bibescu

Să ne imaginăm o dimineaţă de vară din, să zicem, anul 1954, în Bucureşti. O limu­zină neagră opreşte sub geamurile clădirii administrative a Biroului Vile Speciale aparţinând Ministerului de Interne. Din maşină coboară ciripind vesele un cârd de to­varăşe, îmbrăcate puţin cam prea ele­gant pentru câtă modestie vestimentară ar fi impus „etica de partid“. În fruntea lor, cu gesturi sigure care trădau postura de amfitrioană, se află soţia unuia dintre cei mai puternici şi detestaţi oameni ai momentului, ministrul de Interne Ale­xandru Drăghici. Tovarăşa Martha.

Grupul este întâmpinat cu temenele şi con­dus spre o magazie aflată în curtea din spate a clădirii de birouri, ferită de ochii indiscreţi. Ira Apostolescu, responsabila cu administrarea „bunurilor cu destinaţie specială“, descuie lacătul de la uşa de in­trare cu o cheie care nu-i părăseşte ni­cio­dată cingătoarea. Femeile se compli­men­tea­ză reciproc. Sunt cunoştinţe vechi. Prin­tre angajaţii biroului se ştie că în une­le dimineţi (de obicei în cele în care „se bagă marfă“) tovarăşa Ira sună la un anu­mit număr de telefon, după care, la puţin timp, apare acea maşină neagră pe care toată lumea o cunoaşte ca aparţinând te­mutului ministru de Interne. Şefa merge „la o cafea“, la tovarăşa Martha. Nu că ar îndrăzni cineva să o întrebe ceva. Face bine totuşi puţină paradă, mai ales într-o lu­me în care chiar contează cu cine te în­soţeşti. Diferenţa între viaţă şi moarte.

Vizita tovarăşelor vine de obicei chiar a doua zi după „cafea“. Scopul? Este mo­men­tul ca în scenă să apară martorul ocu­lar: „Subsemnata a.c. [angajat civil, n.n.] Niţă Oprica, declar următoarele: (...) în ce priveşte bunurile din magazie pot ară­ta că într-una din magazii mai erau une­le obiecte pe care tovarăşa Ira Apos­to­les­cu a spus că acelea (sic!) nu fac parte din lucrurile pe care le voi gestiona, de­oarece le are dânsa în primire, în bază de proces-verbal luate din altă parte. De aceste bunuri nu se poate atinge nimeni. Tovarăşa Ira a spus că toate aceste bu­nuri pe care le păstra în acea magazie sunt luate de la diverşi deţinuţi politici. Le-am văzut şi eu din ce se compuneau: metraje din stofă – diferite culori şi cali­tăţi - unele paltoane, altele costume de hai­ne, mătăsuri, rochii, ciorapi de mă­ta­se, poşete, pantofi şi sandale de damă, ba­ticuri de mătase naturală, cravate şi alte diferite pânzeturi, iar ca instrument muzical era un banjo, mai erau şi 4-5 tablouri, însă erau mici şi nu cu picturi prea frumoase“.

Nu este nevoie de un geniu regizoral pen­tru realizarea unui cadru care să rămână în istoria cinematografiei. Grupul de tova­răşe aparţinând „burgheziei roşii“, ale­gându-şi ciorapi, sandale şi paltoane care aparţinuseră unor nefericite trimise la puş­cărie sau declarate „absente“, aminteşte de imaginile devenite cunoscute în toată lumea cu mormanele de haine, valize şi dinţi de aur din lagărele de exterminare na­ziste, unde erau duşi „suboamenii“. Poate să pară o comparaţie forţată. Nu es­te. Sistemul prin care „duşmanii po­po­ru­lui“ erau exterminaţi şi spoliaţi a fost iden­tic, metodele similare, profitorii aceiaşi. S-a spus mereu că nazismul şi comu­nis­mul sunt feţe ale aceleiaşi monede. S-a dis­cutat mereu despre doctrine, principii, filosofii. Irelevante toate.

Nicio altă imagine nu se constituie într-un argument mai puternic pentru iden­ti­tatea genetică. Acelaşi gangsterism politic.

Costumul lui Luca

Sigur, povestea este mult mai complexă şi mai dificil de rezumat în câteva cuvinte, motiv pentru care am şi ales prezentarea ei prin secvenţa cinematografică de mai înainte. Martha Drăghici era, prin natura legăturii sale cu puternicii zilei, în vârful lanţului trofic, dar nu era nici pe departe singura profitoare. Pe lângă ea funcţiona un întreg „ecosistem“. De la ofiţerii de Se­curitate de la Direcţia de Anchete Penale, care furau bani, ceasuri şi bijuterii în timp ce întocmeau procese-verbale de confis­ca­re a averii, la şefii care repartizau imediat imobilele şi bunurile devenite „vacante“, la ministrul de Interne Drăghici şi colecţia lui de verighete şi arme de vânătoare, sute de astfel de „tovarăşi“ şi-au construit averile din furt direct. Nu erau deloc ex­cepţii sau derapaje personale, aşa cum as­tăzi încearcă să ne spună tot felul de re­evaluatori ai sistemului comunist, care se încăpăţânează în mod absurd să pună o linie despărţitoare între perioada lui târzie şi epoca „abuzurilor“, ci regula. A fost un abuz şi un furt generalizat de la un capăt la altul.

Astăzi, urmaşii acestor hoţi trăiesc con­for­tabil din „agoniseala bunicilor“, liniştiţi că statul român le-a asigurat impunitatea prin câteva legi bine ţintite şi prin „omer­ta“ care le blochează pe cele care ar mai putea repara câte ceva. Acest aspect este în­să un subiect în sine şi ar merita poate investigat cândva. Sau poate trebuie lăsat exact aşa. Deranjează.

Ca să vă faceţi cât de cât o idee despre ce­ea ce vorbesc, într-un tabel cuprinzând „ca­dre MAI care au cumpărat (nu vă gân­diţi că au dat vreun leu!) obiecte din con­fiscări“, întocmit de colectivul acţiunii „Îmbogăţirea“, figurau peste 200 de ofiţeri de Securitate (de la şefi de direcţii, la grade inferioare) doar pentru anul 1953. Şi asta era doar ceea ce se mai găsise prin­tre actele de mână din arhive la ancheta internă demarată în 1968. În plus, după cum am arătat, ancheta era făcută doar de formă, scopul ei fiind doar răfuiala lui Nicolae Ceauşescu cu duşmanii săi politici reali sau potenţiali din rândurile „bur­ghe­ziei roşii“, şi nu pedepsirea abuzurilor. Deci vorbim doar despre suprafaţa abi­sului.

Trebuie să precizez, ca să nu fiu acuzat din nou că sunt unul dintre cei (adevărat, destul de mulţi) care practică în scris an­ticomunismul „de frondă“, că hoţii noştri neaoşi nu au avut neapărat scrupule ideol­ogice. Nu s-au dat în lături să-i „execute“ nici pe foştii liderii comunişti căzuţi în dizgraţie. Şi aici este locul pentru o fru­moasă anecdotă.

După cum se ştie, Vasile Luca a fost epu­rat de tovarăşii săi în anul 1952 sub pre­textul celebrei „devieri de dreapta“. A ur­mat ancheta, bătăile, în fine, tot tacâmul de rigoare în astfel de cazuri. A venit apoi momentul în care „trădătorul“ trebuia să apară în faţa Tribunalului Poporului pen­tru a-şi primi cuvenita pedeapsă. Cum era obiceiul, a urmat un regim de „punere pe picioare“, astfel încât să nu se vadă în tim­pul „procesului“ că a fost bătut şi în­fo­metat. S-a dispus şi îmbrăcarea lui cu un costum decent, pentru că, nu-i aşa, nu pu­tea să apară în zdrenţele în care era ţinut la beci. Logic, organizatorii şaradei le-au ce­rut celor de la Penitenciare să îi pună la dispoziţie deţinutului costumul cu care fusese îmbrăcat în momentul predării la arest. Zis şi făcut.

A doua zi, scandal mare. Deţinutul Luca re­fuza să se îmbrace şi să apară la tri­bu­nal. Zbârnie telefoanele, se agită tovarăşii de la Securitate, se agită chiar şi tovarăşii de la Partid. Tovarăşul Dej însuşi face o criză de nervi, pus în faţa posibilităţii ca toată regia construită cu atâta grijă să se ducă pe apa sâmbetei. Până la urmă se lă­mureşte problema. Tovarăşul Luca refuza să se îmbrace cu respectivul costum pen­tru că respectivul costum nu îi aparţinea. Al lui fusese furat din magazie şi vândut, iar cei de la Penitenciare încercaseră să îl înlocuiască cu altul, de o calitate in­fe­ri­oa­ră (Luca strâmbase din nas şi le co­mu­nicase gardienilor că el n-ar fi purtat ni­ciodată, nici când era sărac, un costum cu o asemenea croială) aparţinând altui de­ţi­nut. Mai era şi scurt la mâneci. Notele de subsol ale istoriei.

Ceea ce nu este deloc o notă de subsol a istoriei este însă ce s-a întâmplat cu pa­la­tul de la Mogoşoaia.

Cealaltă Martha. Doamna

Despre Martha Bibescu s-au scris mii de pagini şi cel mai probabil vor continua să se mai scrie alte câteva mii. Nici nu este greu, având în vedere biografia ei demnă de un film de Hollywood. A fost, pentru cei puţini care nu au auzit vreodată de ea, una dintre cele mai fascinante şi influente femei care au trăit vreodată în România şi o privilegiată a Istoriei, în centrul căreia şi-a petrecut întreaga viaţă. Le pune în um­bră, de departe, pe toate celelalte pre­ten­dente la titlu.

Povestea de faţă nu este însă despre ea. Nu este vorba despre personalitatea ei, des­pre relaţiile amoroase, despre opera li­te­rară sau despre modul în care a par­ti­ci­pat la făurirea istoriei contemporane a Eu­ropei. Este vorba doar despre o parte din ea. Despre ceea ce a preţuit mai mult de­cât orice. Iubitul ei palat de la Mogoşoaia.

Spre deosebire de mulţi dintre con­tem­poranii săi, Martha Bibescu a intuit de foar­te devreme în ce ape se scăldau noii stăpâni ai României şi a luat hotărârea să plece atunci când acest lucru nu pre­su­pu­nea încă fuga printre gloanţele grăni­ce­rilor. Înainte de această plecare sau, mai precis, rămânere în străinătate, a vrut să se asigure că palatul de la Mogoşoaia nu va fi din nou prădat, aşa cum se în­tâm­plase în timpul ocupaţiei germane din pri­mul război mondial. În consecinţă, a în­cheiat cu autorităţile comuniste o în­ţelegere prin care întreaga moşie (cu bi­se­rica brâncovenească, palatul şi anexele) ur­ma să intre în „patrimoniul naţional“. Du­pă cum vom vedea, „reprezentanţii po­porului“ nu dădeau doi bani pe înţelegeri, istorie sau patrimoniu. Apreciau însă, aşa cum am tot arătat, furtul.

Martha Bibescu la Mogoşoaia

La 27 martie 1950, o delegaţie de revizori contabili de la Comitetul Provizoriu al Ca­pitalei au fost trimişi să verifice „ope­ra­ţiunile de preluare, administrare, dis­tri­buire şi conservare a lotului de avere mo­bilă, preluată de întreprinderea Stea­gul Roşu din castelul fost Martha Bibescu Mogoşoaia (sic!)“. Iată ce au constatat şi au pus pe hârtie sub forma unui raport: „La 24 martie 1949, cu nr. 3820 fosta Di­recţiune a Administraţiei Bunurilor din PMB, ulterior întreprinderea Steagul Ro­şu a însărcinat pe salariaţii Petrescu Ale­xandru, Vasiliu Dumitru şi Radu Elena, de a lua în primire clădirile de la moşia Mogoşoaia şi mobilierul aflat în ele, a în­cheia actele de predare-primire, bu­nu­ri­le mobile urmând a fi lăsate pe loc în păs­trarea noului administrator al Primăriei Bucureşti, care va semna pentru luarea în primire. În executarea acestei dispo­zi­ţii, numiţii delegaţi s-au prezentat în co­muna Mogoşoaia, unde la data de 29 mar­tie 1949 au luat în primire cu pro­ces-verbal bunurile mişcătoare aflate în clădirile anexe Castelului (...) Toate bu­nu­rile prevăzute în acel proces-verbal in­ventar au rămas pe loc şi date în păs­tra­rea administratorului Popp Valeriu, nu­mit de Primăria Bucureşti, care a con­tra­semnat de primire. La data de 28 martie 1949, aceeaşi delegaţie a luat în primire castelul Mogoşoaia împreună cu tot in­ventarul mişcător aflat în el“. Cât de cât, totul părea a respecta normele comuniste ale naţionalizărilor. Dar...

„Pentru consemnarea primirii-predării s-a încheiat un proces-verbal sumar, la care s-a anexat un inventar general, re­dactat înainte de această transmitere de că­tre Comisiunea comunală locală pen­tru definitivarea reformei agrare. Acest inventar, după care s-a luat în primire nu este semnat de către delegaţii primă­ri­ei, prin care să confirme direct pri­mi­rea bunurilor specificate în el. Mai mult, inventarul de care s-au servit, cuprinde la un loc înregistrarea bunurilor mobile şi imobile, fără numerotarea poziţiilor cu descrierea extrem de sumară şi de mul­te ori nepotrivită cu obiectul în cau­ză. Acest fapt ne face să tragem con­clu­zia că organele comunale însărcinate cu preluarea acestei averi, au procedat cu uşurinţă şi neglijenţă [din nou, plăcerea eufemismului!], mulţumindu-se a lua în primire o avere după un inventar in­com­plet redactat, fără a redacta şi însuşi un inventar exact din punct de vedere can­ti­tativ şi descriptiv al tuturor bunurilor luate în primire. După terminarea opera­ţiu­nilor de preluare, inventarul mobil a fost lăsat pe loc, castelul fiind închis, iar cheiele lăsate la administratorul moşiei Mogoşoaia (Popp Valeriu).“

Până la acest moment, rezultă destul de clar că oricine putea lua „bunuri“ de pe mo­şia Mogoşoaia, din moment ce nici mă­car nu exista vreo evidenţă a lor. Mă rog, nu chiar oricine. Dacă presupuneţi că du­pă această fază a „Vestului Sălbatic“ lu­crurile s-au reglat, vă înşelaţi din nou. A urmat faza organizată a devalizării.

„Una s-a spart şi cealaltă mi-au furat-o!“

„Din analiza actelor cuprinse în dosarul Mogoşoaia s-a constatat că ulterior aces­tei preluări, o parte din bunurile din cas­tel au fost predate în custodie la diferite instituţii sau persoane pe bază de simple dispoziţii verbale, cuvenitele procese-ver­bale încheindu-se mult ulterior [adică ni­ciodată n.n.] acestor predări în cus­todie. Pe de altă parte, întreprinderea Stea­gul Roşu a procedat la eliberarea al­tor bunuri prin alţi salariaţi, fără pre­zen­ţa delegatului său Petrescu Alexandru, care în mod legal avea responsabilitatea administrării şi conservării acestui lot de avere. În luna decembrie 1949, restul bunurilor rămase în castel au fost trans­portate şi depozitate la magazia unităţii din Bucureşti, formele scriptice de pre­dare fiind făcute abia la 10 martie a.c. [1950, n.n.] când s-a tăiat bonul de în­magazinare nr. 65.“

Până să vedem ce a mai rămas din bu­nu­rile de la Mogoşoaia în magazia încă­pă­toare a Steagului Roşu, mai avem de făcut o escală pentru a contabiliza o nouă etapă a furtului. Şi anume, între încărcarea lor în camioane la Mogoşoaia şi descărcarea lor la depozitul amintitei întreprinderi. Câ­te obiecte s-au furat? Sute. Datorită exis­tenţei actelor de încărcare şi a celor de descărcare ştim şi ce anume „s-a pierdut pe drum“. Nu lucruri neapărat valoroase sau de mare importanţă, ceea ce ajută şi la conturarea profilului autorilor: pahare, căni, farfurii, capace de cratiţe, perdele, fus­te, ghete, lămpi, oglinzi, lame de băr­bie­rit, săpunuri etc.

A urmat apoi „distribuirea“ din magazie. De exemplu, o maşină electrică de călcat a fost „dată în folosinţă Casei Prieteniei Româno-Sovietice“, fără proces-verbal, desigur, iar maşina de scris Remington a ajuns la postul de miliţie Mogoşoaia spre justa ei folosire. Prietenul gestionarului de la Steagul Roşu, un anume tovarăş Leo­pold Lupescu, a primit cadou „obiectul pre­văzut la pct. 974“ („Lulea ce re­pre­zin­tă un nud de femeie“), de unde se vede că era, pe lângă un fumător înrăit, şi un iubitor al frumuseţii feminine. În limitele tovărăşeşti, desigur.

Să nu vă imaginaţi că gestionarul Petrescu nu avea o justificare pentru dispariţia tuturor acestor bunuri. Iată ce le-a spus el cenzorilor: „(...) unele obiecte fragile s-au spart în timpul transportării lor la Bucureşti, altele i-ar fi fost sustrase şi unele au fost ridicate şi date în custodie fără ştiinţa sa şi fără să se încheie for­mele legale de predare“. Spre lămurirea comisei, Alexandru Petrescu i-a condus în magazia de la Steagul Roşu şi le-a arătat un morman de cioburi. Cam asta mai ră­măsese din transporturile de la Mogoşoaia. Comisia a propus „luarea de măsuri disci­pli­nare contra salariatului“, dar nu rezul­tă în ce fel a fost pedepsit el. Mă gândesc că deloc.

Nu toate bunurile din palatul Mogoşoaia au fost jefuite în stilul acesta. Multe dintre obiectele de valoare, tablourile, de exem­plu, au urmat calea sinuoasă şi „legală“ spre muzeele patriei. Astfel, 33 de tablouri (Pallady, Mirea etc.), desene şi icoane au fost duse la muzeul „Teodor Aman“, al­tele la muzeul „Simu“. Şeaua turcească de călărie şi alte câteva tablouri au fost pre­date „Muzeului Sfatului Popular al Ora­şului Bucureşti“, iar tablourile „cu per­so­na­je istorice“ (Napoleon, Brâncoveanu) au fost duse, logic, la „Muzeul Militar Cen­tral“, unde au ajuns şi „cîteva săbii, statuete, mobilă şi un covor“.

Pianul „Bechstein“ a fost „repartizat“ tovarăşului Ion Săndulescu „din MAI“, 97 de poziţii (mobilă, articole de menaj) la CC al PMR, 68 de poziţii (covoare, mobilă etc.) la Sindicatul Gospodăriei Locale etc. Au existat şi obiecte „despre care nu se ştie cum au fost rezolvate“: „un me­da­li­on de aur cu inscripţie rusească, montat într-un colţ al unui tablou“, „un lănţişor cu cruciuliţă şi pietre albastre“, „două cununii de argint aurite“, „una cupă cu picior argintat“ etc. Au fost „rezolvate“, mai mult ca sigur, în stilul clasic.

Nu am putut reconstitui, din păcate, în­treaga poveste a devalizării palatului Mogoşoaia de către comunişti. Lipsesc, ca şi în atâtea alte cazuri similare, inventare precise ale bunurilor rămase, nu se ştie pe unde sunt cele care au fost furate, nu se poate spune ce se întâmplă cu cele care se mai găsesc astăzi prin diverse colecţii ale muzeelor. Între timp, problema patri­mo­niu­lui naţional va rămâne, cel mai pro­babil, o chestiune care nu va fi vreodată clarificată. Tocmai pentru că se întemeiază pe o istorie de furturi, interese oculte, iar în zilele noastre pe mari speculaţii finan­ciare. Periodic, la casele de licitaţii din România şi din străinătate sunt puse spre vânzare colecţii despre al căror trecut nu se ştie mare lucru sau, dacă se ştie, este trecut sub tăcere (vezi cazul colecţiei „Ge­neral Constantin Doncea“). La 27 de ani de la căderea comunismului, bunurile fu­ra­te în timpul acestui regim îi îmbogăţesc în continuare pe profitori şi pe urmaşii lor.

Dezamăgită după prima sa experienţă se­xuală, Martha Bibescu nota în jurnalul ei: „A da o virgină pe mâna unui bărbat es­te ca şi cum ai da un Stradivarius pe mâ­na unei maimuţe“. Ce ar fi spus dacă ar fi ştiut ce s-a ales de palatul Mogoşoaia?

*Continuare la „Nesimţirea Pământului“ 

(Va urma)

Primele două părţi ale serialului „Nesimţirea Pământului“ pot fi citite aici şi aici.