Pe aceeași temă
Acum ceva vreme (februarie-aprilie 2016), am publicat în paginile revistei 22 o serie de articole cu titlul Asasinarea lui Trosca. Scopul declarat al acelei investigaţii era să analizeze dovezile care stăteau la baza teoriei uciderii premeditate a fostului şef de Stat Major de la USLA (şi, pe lângă el, a celorlalţi uslaşi care au făcut parte din echipajele deplasate în noaptea de 23-24 decembrie 1989 la MApN) de către generalul Nicolae Militaru. Am arătat, cred, în mod convingător şi bazat pe documente că, atât din punctul de vedere al presupusului mobil al crimei, cât şi din desfăşurarea reală a evenimentelor, acest incident nu poate fi pus în sarcina fostului ministru al Apărării. Demersul meu a stârnit reacţii diverse, unele dintre ele remarcându-se prin agresivitatea tonului şi ostilitatea explicită (vezi aşa-zisa Replică a domnului Mihalache). Cum seria de faţă nu îmi permite o abatere de la subiect, mă limitez la a mărturisi că tăcerea mea faţă de acuzele care mi s-au adus se datorează faptului că am continuat investigaţia în arhive, unde am descoperit noi documente relevante, pe care intenţionez să le prezint cât de curând.
Este însă obligatoriu să explic de ce am început partea a doua a materialului despre SIPA şi DIPI referindu-mă la incidentul cu uslaşii ucişi la MApN. Ce legătură poate avea moartea lui Gheorghe Trosca cu subiectul? În mod direct, niciuna. Dacă însă ne referim la celălalt personaj principal al poveştii, Nicolae Militaru, vom vedea că ea există şi, culmea, nu e deloc neglijabilă. Asta pentru că „asasinarea“ lui Trosca nu este altceva decât cel mai cunoscut episod din campania profesionistă de denigrare care s-a purtat în ianuarie-februarie 1990 împotriva generalului Militaru şi care este de fapt la temelia teoriilor conspiraţioniste şi manipulărilor din zilele noastre. De către cine şi cu ce scop vom vedea imediat. Pentru început, să ne introducem în context.
Duşmanul duşmanului meu
Una dintre principalele direcţii de atac pe care s-a construit imaginea de „KGB-ist răzbunător şi însetat de sânge“ a generalului Nicolae Militaru a fost nedisimulata lui apropiere faţă de Moscova. Am arătat că, departe de a nega admiraţia şi credinţa lui în „fratele de la Răsărit“, generalul nu s-a ferit niciodată să recunoască contactele cu diverşi reprezentaţi diplomatici şi militari sovietici, contacte pe care le-a avut înainte, în timpul şi după evenimentele din decembrie 1989. Ceea ce nu înseamnă neapărat că era „spion KGB sau GRU“, motiv pentru care am cerut, şi repet cererea, celor care susţin aceste lucruri să prezinte pretinsele dovezi irefutabile ale acestei afilieri. Măcar un document.
De fapt, ceea ce doreşte să ascundă această teorie este faptul că problemele generalului Militaru nu au fost deloc determinate în zilele Revoluţiei şi imediat după aceea de motivul că ar fi fost „omul Moscovei“. Ştiu că astăzi „dă bine“ să fii rusofob „până la Războiul de Independenţă“ dacă se poate, dar, din păcate, cine doreşte să scrie şi să citească o istorie onestă trebuie să ţină cont de contextul în care s-au petrecut evenimentele, şi nu de problemele prezentului. Or, în contextul respectiv, şi aici sigur se vor supăra din nou mulţi, ruşii chiar erau băieţii buni. Nu intru în detalii şi nu o spun în termenii maniheismului absolut (nu cred în caracterul „telenovelistic“ al istoriei), dar ţin să le amintesc specialiştilor în „lovituri de stat KGB-iste“ că Mihail Gorbaciov era în decembrie 1989 omul de la care toată suflarea românească aştepta „să ne scape de nebunul ăsta!“, iar în materie de libertate, ochii erau aţintiţi spre „glasnost“ şi „perestroika“, iar nu spre democraţia nord-atlantică (reprezentată în primele zile ale lui 1990 de un singur şi ilustru necunoscut pentru poporul român, pe numele lui Ion Raţiu). Aşa că, în decembrie 1989, puteai liniştit să fii „mama spionilor KGB“ şi tot erai de preferat lui Ceauşescu. A nu se confunda cu „patriotismul“ nostru antirusesc de dată mult mai recentă şi mai mult pe stilul „întorsul armelor“, decât pe cel al nevoii de reevaluare a istoriei.
Revenind la adevăratele probleme ale generalului Nicolae Militaru, ele au început cu adevărat fix din momentul primei sale apariţii la televizor, în 22 decembrie, la ora 14.25. Nu este vorba despre celebra cerere „Opriţi măcelul!“, în care conspiraţioniştii au şi găsit iute o parolă pentru declanşarea „fenomenului terorist“ (o sumară studiere a cronologiei evenimentelor le-ar fi putut arăta că la acea oră se trăgea la Sibiu şi că la acel măcel, ca şi la cele anterioare de la Timişoara şi Bucureşti, se referea generalul). Nu. Este vorba despre următoarele afirmaţii: „dacă se dovedeşte faptul că Armata Română a tras în popor, înseamnă că... va fi rău! Şi pentru Armată în ansamblul ei, şi pentru fiecare comandant de subunitate şi militar în termen care a executat un asemenea ordin!“. Pentru prima dată la televiziunea publică, abia declarată „liberă“, un general de armată (în retragere, cu uniforma în sacoşă, dar totuşi general) vorbea deschis despre faptul că „Armata a tras în popor“. Cum care Armată? Aia care „e cu noi!“. „Va fi rău“? Cum s-or fi simţind Stănculescu, Guşă, Voinea, Topliceanu şi Rus auzind asta? Dar Iulian Vlad şi Gianu Bucurescu, „invitaţi“ să ia măsurile ce se impun „pe linia Ministerului de Interne“?
Dintr-un foc, Nicolae Militaru a reuşit o performanţă rară pentru ziua de 22 decembrie 1989, şi anume să se facă „indezirabil“ atât pentru Armata şi Securitatea lui Nicolae Ceauşescu, cât şi pentru noul nucleu politic ce urma să se constituie în jurul lui Ion Iliescu. Pentru Armată, un general care avea „luxul“ de a nu fi implicat în represiune (să ne înţelegem, doar pentru că era în rezervă, nu pentru că nu ar fi făcut la fel, dacă situaţia ar fi fost alta) şi care se arăta gata să „ia capete“ până la nivelul de soldat, pentru Securitate un inamic care sigur „va căuta să se răzbune“ pentru filajele, urmăririle şi delaţiunile, care îi aduseseră scoaterea din viaţa militară, pentru Ion Iliescu o frână în calea „consensului“ pe care îl căuta cu cele două structuri moştenitoare ale regimului.
Iată de ce, în ciuda anunţului că Nicolae Militaru „va fi noul ministru al Apărării“, generalul a rămas fix cu aceeaşi putere de comandă cu care venise la Televiziune în după-amiaza zilei de 22 decembrie. În timp ce Stănculescu, Guşă şi Vlad îşi vedeau mai departe de conducerea Armatei şi Securităţii, sub privirile binevoitoare ale lui Ion Iliescu, care nu avea nici cea mai vagă intenţie să-i schimbe din funcţii (halal complot KGB-ist prin care nu-ţi impui din primul moment „omul“ la comanda singurei structuri de forţă existente!), Nicolae Militaru a avut timp să se ocupe de ceea ce se pricepea cel mai bine. Să-şi facă noi duşmani.
A început cu Petre Roman, pe care îl tratata de sus şi pe care îl considera „un mucos“, cu Gelu Voican şi Cazimir Ionescu, pe care îi eticheta drept „exaltaţi“, şi cam cu oricine altcineva nu purta uniformă şi nu răspundea la ordinele şi indicaţiile lui. Se considera în mod evident cel mai în măsură să conducă şi să dirijeze „gloata de civili“ care erau adunaţi în fostul birou al lui Silviu Curticeanu din clădirea CC. Toţi cei menţionaţi au început încet, încet să considere că generalul acela cu alură bolşevică vrea să profite de Revoluţie pentru a se instala la putere şi că pune la cale o lovitură de stat militară cu ajutorul Moscovei. Silviu Brucan era prea ocupat să corecteze (a se citi, să taie punctele delicate) platforma program a lui Dumitru Mazilu, care nu respecta limitele „glasnost“-ului şi aluneca spre o zonă periculoasă cu capătul de linie „desfiinţarea Partidului Comunist“, iar Ion Iliescu, deşi nu-l înghiţea, nu îl contesta frontal, aşteptând fie ca lucrurile să se rezolve de la sine, fie să le rezolve altcineva pentru el. Evenimentele i-au dat dreptate.
Primele rafale din Piaţa Palatului au fost o surpriză neplăcută. Cineva nu era prea mulţumit de modul în care se desfăşurau lucrurile şi lansa un avertisment. Dovadă că prima serie de gloanţe nu a lovit pe nimeni, deşi piaţa era plină ochi de oameni. Bineînţeles, nu era foarte greu de dedus că „părţile nemulţumite“ nu puteau fi reprezentate decât fie de „forţele loiale“ ale lui Ceauşescu, oricare ar fi fost ele şi orice ar fi urmărit, fie de structurile de conducere rămase intacte ale Armatei şi Securităţii. Sau de o combinaţie a acestora. Oricum ar fi fost, tot ce se negociase pentru o tranziţie paşnică a puterii s-a dus pe apa Sâmbetei, iar optimismul a fost înlocuit de frică.
În acest context, a fost extrem de simplu pentru Silviu Brucan, singurul din grup care insistase de la bun început ca şefii Armatei şi ai Securităţii lui Ceauşescu să fie imediat îndepărtaţi şi care iniţial fusese blocat de abilităţile tactice superioare ale lui Ion Iliescu (cu experienţa şi cunoştinţele sale, intuise în mod sclipitor că „unsul“ nu va fi cel care va alege o tabără, ci acela care le va „concilia“ şi care va putea demonstra Moscovei că stăpâneşte situaţia) să îşi impună punctul de vedere. Cum nu părea că cei care trăgeau au de gând să renunţe şi cum a devenit din ce în ce mai clar că se trecuse la atacuri coordonate, iar Iulian Vlad, Victor Stănculescu şi Ştefan Guşă nu puteau sau nu doreau să oprească măcelul (mai mult, erau suspectaţi că sunt în spatele lui), nu exista decât o singură soluţie logică. Aceea de a-i îndepărta de la comanda forţelor armate şi de a-l numi în fruntea lor pe singurul om despre care puteai şti sigur că nu face parte din „gaşcă“. Înlocuirea efectivă a lui Victor Stănculescu din funcţia de ministru al Apărării cu Nicolae Militaru s-a produs în seara zilei de 23 decembrie 1989. În acelaşi moment, lui Iulian Vlad şi Ştefan Guşă li s-a tăiat accesul direct la telefoanele operative şi au fost izolaţi în biroul acestuia din urmă de la MApN. În acest mod, şi nu ca rezultat al vreunui complot prestabilit a ajuns Nicolae Militaru ministru al Apărării. Rămâne să ne explice „conspiraţioniştii“ cum a putut declanşa generalul „fenomenul diversionist“ cu o seară înainte (22 decembrie), dacă el nu a ajuns la comanda efectivă a Armatei decât a doua zi seara (23 decembrie).
La mulţi ani, tovarăşe Roosevelt!
Nici nu se liniştiseră bine apele după executarea lui Nicolae Ceauşescu, că noua putere instalată s-a trezit confruntată cu noi probleme. Cea mai delicată era reprezentată, aţi ghicit, de Nicolae Militaru. Instalat în fieful său de la Ministerul Apărării, beneficiind de ascendentul moral al „salvatorului puterii“, comandând dispozitivele militare prezente încă în punctele cheie ale Bucureştiului şi şef al Securităţii (trecută în subordinea Armatei, chiar dacă formal, pe 22 decembrie), generalul Militaru era, de facto, liderul militar al României. Se şi comporta ca atare, refuzând tranşant să participe la reuniunile embrionului guvernamental constituit pe 27 decembrie, motivând că nu poate să fie subordonatul „imberbului“ Petre Roman.
Pentru a nu crea şi mai multe probleme şi a nu lăsa să se înţeleagă că lucrurile sunt în pragul conflictului deschis, mai ales la Moscova (care tocmai fusese asigurată că situaţia este sub control, că se păstrează linia ideologică şi că vom fi „pururea“ în Pactul de la Varşovia), juriştii ad-hoc din anturajul noilor lideri au venit cu un concept de o originalitate (un trend care va deveni regulă a democraţiei româneşti) colosală: Ministerul Apărării avea să fie considerat „minister extraguvernamental“. Între timp, Nicolae Militaru a continuat să-şi consolideze puterea prin rechemarea în activitate şi numirea în funcţii importante, pe 28 decembrie 1989, a mai multor generali din „garda veche“, care fuseseră, sub diferite motive, trecuţi în rezervă. Mişcarea nu avea cum să nu-i nemulţumească pe militarii în activitate, mai ales pe cei tineri, şi le-a adus aminte foştilor generali ai lui Ceauşescu de declaraţia din 22 decembrie. Stănculescu, de care depindeau contractele de vânzări de armament şi care fusese desemnat să preia ICE Dunărea (ceea ce s-a făcut prin înglobarea în Romtehnica), îşi dovedise loialitatea predându-l pe dictator şi apoi executându-l cu sânge rece, dar Ştefan Guşă, mai onest faţă de carnetul roşu de partid, a fost exilat la Cluj, iar ceilalţi şefi ai Armatei au fost schimbaţi. Pe la cabinetele din Palatul Victoria au început să fie reîncălzite zvonurile legate de pregătirea unei lovituri de stat militare, zvonuri lansate de diverşi proaspeţi „consilieri“ şi „persoane de încredere“ ale noii puteri, proveniţi, întâmplător sau nu, din fosta Securitate. Prin Armată a început să se vorbească cu voce tare despre „KGB-istul“ de Militaru şi despre „greşelile tactice“ pe care le-a făcut în timpul Revoluţiei.
În aceeaşi perioadă au apărut unele informaţii şi zvonuri cum că foştii ofiţeri de Securitate, despre a cărei organizare, reţele şi mod de lucru nu se ştia absolut nimic, ar pregăti o „contralovitură“. „Crăciunul a fost al vostru, Revelionul va fi al nostru!“ O ameninţare care va fi pusă în practică în mod concret, de o manieră la care nu s-a gândit nimeni. Cum abia se terminase cu „teroriştii“, iar oamenii din zilele respective încă mai aveau suficientă legătură cu realitatea încât să considere că în spatele măcelului nu putea sta decât Securitatea, lucrurile au fost luate foarte în serios. Drept urmare, în cadrul unei şedinţe restrânse a CFSN, s-a luat hotărârea ca, sub formă de măsură preventivă, membrii rămaşi în activitate ai Biroului Executiv al CSS să fie arestaţi. „Indisponibilizaţi“, mai precis, pentru că nu a existat niciun fel de mandat de arestare şi nici vreo acuzaţie formală.
În consecinţă, pe 31 decembrie 1989, Gelu Voican-Voiculescu, vicepreşedinte al CFSN, şi generalul Vasile Ionel, proaspăt reactivat şi numit şef al Marelui Stat Major al Armatei, i-au convocat pe Iulian Vlad, Gianu Bucurescu şi Aristotel Stamatoiu la sediul MApN. Din nou sunt nevoit să-i dezamăgesc pe fanii „complotului KGB-ist împotriva Securităţii“, precizând că generalul Militaru nu a fost de faţă la acest episod (e adevărat că a fost informat despre ce urmează să se întâmple), limuzina ambasadorului Tiajelnikov nu era trasă pe o alee a ministerului, iar cei menţionaţi nu au fost scoşi afară în cătuşe sub privirile satisfăcute ale „duşmanilor de la Moscova“. Ei au fost arestaţi de către generalul Hortopan, însoţit de gărzi înarmate, şi introduşi iniţial într-o cameră cu hărţi militare. Au fost reţinuţi în sediul MApN până pe 19 martie 1990, când s-a constatat, absolut întâmplător legat tot de posibilitatea „pierderii Ardealului“ (ce coincidenţă cu decembrie 1989!), că statul român are nevoie totuşi de „patrioţi“ care să ne protejeze de constantele ameninţări teritoriale din afară.
Ce poate fi considerat un episod pe placul amatorilor de conspiraţii este anunţarea la televiziune a arestării şefilor Securităţii încă înainte ca aceştia să ajungă la sediul MApN. Iulian Vlad va afirma că a auzit ştirea la radioul din maşină şi că a crezut că e vreun fel de glumă. Tocmai când se gândea că scăpase şi când avea şi nişte planuri de „reorganizare“. Într-adevăr, trebuie să recunoaştem că să fii arestat pentru o presupusă „lovitură de stat“, când ar trebui să fii în închisoare cel puţin 25 de ani, numai pentru masacrul din decembrie 1989, este ironic. O glumă a fost şi sosirea la minister a lui Vasile Gheorghe, şeful Direcţiei a IV-a Contrainformaţii Militare, care a venit neanunţat şi neaşteptat de nimeni, fără să se ştie cum a aflat de convocare. Oricum, dacă tot venise, a fost „indisponibilizat“ şi el.
Arestarea celor patru a avut drept consecinţă prima şi ultima numire ilegală a unui şef al Securităţii după decembrie 1989: Gelu Voican-Voiculescu. Înainte de a primi respectiva însărcinare (de la Petre Roman, prin telefon), ezotericul revoluţionar a încercat un joc de cuvinte la adresa lui Iulian Vlad, comparându-l cu Franklin Roosevelt şi urându-i „La mulţi ani!“.
Se pare că fostul şef al Securităţii nu a gustat gluma şi a înţeles că i se urează mulţi ani de închisoare. Deşi, cam asta era regula casei, nu a fost cazul.
Doriţi puţină „Securitate“, Boss?
Însoţit de unul dintre consilierii („consigliere“ ar fi mai potrivit) săi, Viorel Tache, fost ofiţer al Direcţiei de Informaţii Externe (cu numele conspirative „Sorin Teodorescu“ şi „Tatu Viorel“), şi până pe 22 decembrie 1989, maior la Securitatea Municipiului Bucureşti (trecut în rezervă strategic chiar în ziua de 31 decembrie), ultimul şef al Securităţii, Gelu Voican-Voiculescu, i-a convocat pe toţi comandanţii de direcţii centrale şi servicii la o întrunire organizată la sediul DSS, chiar în aceeaşi seară. A fost surprins că majoritatea au apărut cu sacoşe şi geamantane conţinând pijamale, săpun, pastă de dinţi şi periuţe. Vestea despre arestarea „tătucului“ Vlad se răspândise ca fulgerul şi, ca tot omul care ştie ce are pe suflet, se pare că tovarăşii se aşteptau şi ei la un drum spre penitenciarele unde trimiseseră atâţia „duşmani ai poporului“.
S-a petrecut exact opusul. După un discurs electrizant în care i-a asigurat că nu vor păţi absolut nimic şi că vor continua să facă exact ce au făcut până atunci („să apere ţara“), Voican le-a urat „La mulţi ani!“ (fără să mai glumească) şi l-a îmbrăţişat demonstrativ pe Gheorghe Goran, şeful Securităţii Municipiului Bucureşti, nimeni altul decât fostul său anchetator. Simbolism, analiză psihologică? Irelevante. Întrunirea s-a încheiat în aplauzele şi uralele asistenţei. A urmat o scurtă vizită la sediul CIE (Centrul de Informaţii Externe) unde, pe post de comandă, după arestarea lui Stamatoiu, se afla fostul şef al ICE Dunărea, Epifanie Amohnoaie. Şi aici lucrurile s-au petrecut frumos, cu aceleaşi asigurări şi urări calde. În plus, „spionii“ noştri de pe toate meridianele, cei care nu făcuseră încă prostia să creadă că se va schimba ceva şi fugiseră, au primit şi ei aceleaşi promisiuni liniştitoare. Singura victimă colaterală a serii a fost colonelul Gavrilă Vălean (conspirativ, „Predescu Victor“), şeful spionajului pe spaţiul America de Nord (UM 0102), care, văzându-l pe Viorel Tache lângă Voican, s-a temut că acesta se va răzbuna (el îl înlăturase din DIE) şi şi-a înaintat imediat demisia. În rest, succes pe toată linia.
Tocmai când fosta Securitate fusese „liniştită“ şi se împăcase cu gândul că s-a schimbat doar şeful, Nicolae Militaru, cu obişnuitul său talent de a crea probleme, a intrat din nou cu tancul în sufragerie. Pe nepusă masă, după primele „sărbători libere“, ministrul Apărării i-a anunţat pe cei 236 de ofiţeri din fosta Securitate a Municipiului Bucureşti şi pe 450 de ofiţeri ai fostei Direcţii a IV-a (Contrainformaţii Militare) că pot să înceapă să-şi caute de lucru pentru că sunt concediaţi. Cum formal ei se aflau în subordinea Ministerului Apărării, mai precis a generalului Gheorghe Logofătu, erau cam puţine lucruri pe care le puteau face pentru a contesta ordinul.
Puteau însă să se plângă noului lor şef. După o scurtă „grevă spontană“ în timpul căreia au ameninţat că nu-şi vor părăsi birourile, „persecutaţilor“ li s-a oferit soluţia sub denumirea pompoasă de Consiliul Siguranţei Naţionale. Noua structură ar fi trebuit să „rezolve“ problemele „nucleului dur“ al fostului DSS, şi anume Direcţia a IV-a (Contrainformaţii Militare), Direcţia a V-a (Securitate şi Gardă, UM 0666), Direcţia a VI-a (Anchete Penale), SMB (Securitatea Municipiului Bucureşti) şi puţin cunoscutul, dar extrem de importantul SICÎOM (Serviciul Independent Cadre, Învăţământ şi Organizare Mobilizare). Relevant pentru subiectul nostru este, de exemplu, că ofiţerii de anchete penale ai Direcţiei a VI-a trecuţi în rezervă urmau să fie înlocuiţi de „procurori“ (Dan Voinea a fost detaşat în această unitate embrionară pentru o scurtă perioadă înainte să „se ocupe“ de Dosarul Revoluţiei), iar din Direcţia a V-a şi a IV-a urmau să fie păstraţi doar cei care „s-au dovedit loiali prin misiunile îndeplinite“.
Furios la culme, după ce a aflat despre existenţa respectivului plan, Nicolae Militaru i-a comunicat lui Gelu Voican-Voiculescu interdicţia de a se mai amesteca în treburile interne ale Armatei, mai ales în reorganizarea fostului DSS. Conflictul latent a devenit făţiş. Deznodământul acestui război subteran pentru putere este astăzi cunoscut. Generalul Militaru şi-a dat demisia din funcţia de ministru al Apărării la 16 februarie 1990, în urma unei revolte fără precedent a corpului ofiţeresc condusă de CADA (Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei), mişcare cu obiective generoase, care însă a fost manipulată de către Gelu Voican Voiculescu cu ajutorul foştilor ofiţeri de contrainformaţii din Direcţia a IV-a. Campania de denigrare a lui Nicolae Militaru, care a acompaniat războiul, a fost demarată şi sprijinită intens din direcţia fostei Securităţi, acesta fiind contextul şi explicaţia apariţiei primelor articole de presă şi „dezvăluiri“ care îl acuzau între altele de „asasinarea“ lui Trosca.
Cât despre „oropsiţii“ securişti de la SMB, Direcţia a IV-a, Anchete Penale etc., care erau cât pe ce să fie lăsaţi pe drumuri de „trădătorul“ Militaru, ei şi-au găsit salvarea în cadrul unei unităţi care s-a numit în mod profetic Direcţia de Pază a Obiectivelor Politice. Vom vedea cine erau cei care s-au „scurs“ prin intermediul ei spre DIPI şi SIPA, vom reveni la generalul Dan Gheorghe (care nu a stat chiar degeaba cât timp s-a desfăşurat povestea cu Militaru) şi la Marian Ureche. Vom avea timp să vorbim chiar şi despre modul în care s-a folosit Rodica Stănoiu de SIPA şi de relaţiile ei „de serviciu“ în procesul cu CNSAS...
(Va urma)
Prima parte a articolului poate fi citită aici.