SMERȘ, moarte spionilor. Istoria celui mai temut serviciu secret din lume (II)

Din primăvara lui 1943, funcționau trei structuri distincte, independente una de alta, care au purtat denumirea Smerș. Cea mai importantă și mai puternică era Direcția Principală de Contraspionaj SMERȘ, condusă de Viktor Abakumov și subordonată direct lui Stalin.

Poate că cele mai odioase acțiuni în care a fost implicat SMERȘ rămân deportările. În secolul al XIX-lea, popoarele musulmane din nordul Caucazului au purtat lungi răz­boaie împotriva Rusiei. Ten­siunile au renăscut în anii 1930, când mii de familii de țărani kulaci au fost de­por­tate și sute de moschei în­chise de autorități. Apro­pierea trupelor germane de nordul Caucazului a creat contextul în care câteva mii de insurgenți musulmani cau­cazieni au început un răz­boi surd de gherilă îm­potriva autorităților sovietice. În zona mun­toasă s-au înființat - mai ales dintre ce­ceni și inguși - mici unități de partizani și chiar un partid al fraților caucazieni care milita pentru crearea unui stat mu­sulman, obținând chiar și sprijin german pentru insurgenții locali. Însă, în octom­brie 1943, germanii sunt înfrânți și încep retragerea din nordul Caucazului.

La 31 ianuarie 1944, Stalin a decis depor­tarea cecenilor și ingușilor în Kazahstan și Kârgâzstan. În jur de 650.000 de oameni au fost încărcați în vagoane de marfă și transportați mii de kilometri, de către SMERȘ, trupele NKVD și NKGB, în total circa 100.000 de militari. Operațiunea de de­portare a fost realizată cu o extra­or­di­na­ră cruzime. Bătrânii, bolnavii din spitale, cei care nu puteau fi transportați au fost arși de vii, alții au fost înecați în lacuri sau îngropați de vii. Au fost arse sate în­tregi, cu sute de locuitori în ele, iar ofi­țerii care au condus masacrul au fost mai apoi decorați de Stalin. În martie 1944, ka­bardinii și balkarii, alte două popoare din Caucazul de Nord, au fost deportate. Beria a condus personal această operațiune. Apoi, în lunile mai-iunie 1944, tătarii crimeeni (peste 180.000 de persoane), dar și grecii, bulgarii și armenii au fost de­portați din Crimeea în Asia Centrală. La sfâr­șitul anului 1944, turcii meshetini și kurzii au fost deportați din Georgia tot în Asia Centrală. Unele dintre aceste popoare nu s-au mai întors niciodată pe vechile vetre de locuire, altora li s-a permis să re­vină, abia după moartea lui Stalin.

Cu SMERȘ la București, Sofia și Budapesta

În primăvara anului 1944, trupele Armatei Roșii au împins linia frontului dincolo de granița sovietică din momentul invaziei germane, din iunie 1941. Astfel, în martie, pri­mii soldați ai Fronturilor 2 și 3 Ucrai­nene au trecut Prutul. Odată cu ei a venit și SMERȘ. La frontiera vestică, activitatea contrainformațiilor militare s-a di­ver­si­fi­cat, țintele s-au înmulțit, de la politicienii locali care colaboraseră cu puterile Axei la activiștii naționaliști, emigranții ruși albi, militarii armatei generalului co­la­bo­ra­țio­nist Andrei Vlasov.

După 23 august, între sovietici și ame­ri­cani a început o competiție acerbă pentru secretele germane din București. În ultima zi a lunii august, sovieticii intrau în ca­pi­tala României. Foștii oficiali români, în frunte cu mareșalul Ion Antonescu, ce se aflau în custodia unui grup de comuniști, au fost predați conducerii Frontului 2 Ucrainean, ca­re i-a trimis la Moscova, sub escortă SMERȘ, într-un tren special. Acolo au fost în­delung anchetați de ofi­țeri din secțiile 2, 3 și 6 ale SMERȘ, chiar în sediul din Lubianka. De pildă, Aba­kumov considera că infor­mațiile deținute de Eugen Cristescu, fostul director general al SSI, despre rețelele spionajului bri­tanic din România și regiunea balcanică erau atât de importante, încât i-a cerut ge­neralului Kartașov să redacteze un ra­port special pentru Stalin.

La București, ambasadorul german, Man­fred von Killinger, s-a sinucis la 2 septem­brie. În aceeași zi, SMERȘ a pus mâna pe toți militarii și diplomații germani din ca­pitala României, inclusiv pe șeful Misiunii Militare Germane, generalul Erik Oskar Hansen. Dar cel mai important trofeu al SMERȘ a fost atașatul militar, generalul Karl Spalcke, cel care în perioada in­ter­belică fusese implicat direct în programele de colaborare militară sovieto-germane, oca­zie cu care l-a cunoscut personal pe mareșalul Mihail Tuhacevski, executat în 1937, în vremea Marii Terori. Generalul Spalcke era un eminent specialist în is­toria modernă a Rusiei și un excelent cu­noscător al realităților din Uniunea So­vietică. La 7 septembrie, SMERȘ a urcat în tren 15 diplomați germani și i-a trimis la Moscova, unde au fost îndelung interogați. Spalcke, de pildă, a fost ani buni anchetat și a fost eliberat abia în 1955. Însă nu toa­te acțiunile desfășurate la București au fost încununate de succes. De pildă, SMERȘ a eșuat în tentativa de a-i aresta pe diplomații unguri din capitala Ro­mâ­niei. Pe ușa ambasadei maghiare s-a pus anunțul „Ambasada Suediei“, cu apro­ba­rea ambasadorului suedez de la București, așa încât echipa SMERȘ a fost păcălită. În cele din urmă, SMERȘ a izbutit să-l prindă și pe chargé d’affaires maghiar. SMERȘ a arestat în București nu doar diplomați ai Axei, ofițeri de informații germani și ro­mâni, ci și numeroși emigranți ruși. So­vieticii credeau despre ei, în unele cazuri cu temei, că spionaseră atât pentru ger­mani, cât și pentru români.

Și la Sofia, o bună parte din activitatea SMERȘ a constat în identificarea și ares­tarea membrilor de frunte ai organizațiilor alb-gardiste. Unii dintre cei arestați au fost împușcați pe loc, alții au fost trimiși la Moscova spre a fi anchetați.

La Budapesta, SMERȘ i-a arestat în ia­nua­rie 1945 pe diplomatul suedez Raoul Wal­len­berg și pe diplomatul slovac Jan Spi­šak. Arestarea lui Wallenberg, care în ul­timele luni de război salvase câteva mii de evrei, a fost decisă de Stalin personal. A fost o operațiune SMERȘ, care l-a arestat pe diplomatul suedez la 25 ianuarie, l-a urcat în tren sub pază și l-a depus la Lu­bianka, la 6 februarie. Tot acolo a fost an­chetat.

Serviciile de intelligence anglo-americane au colaborat cu cele sovietice, dar in­te­re­sele  și resursele lor erau limitate. O echi­pă a Office of Strategic Service (pre­de­cesorul CIA) comandată de Frank Wisner a sosit la București, la 29 septembrie. A or­ganizat cu permisiunea și sprijinul au­to­rităților românești repatrierea celor 1.888 de piloți aliați capturați de germani în Ro­mânia, Bulgaria și Iugoslavia. Wisner a sta­bilit bune relații atât cu românii, cât și cu autoritățile militare de ocupație. Prin con­tactele din SSI a reușit să răsfoiască și să copieze dosarele unora dintre liderii miș­cării comuniste din România. Se bucura de încrederea sovieticilor, care au schim­bat informații cu el și i-au permis să in­te­rogheze prizonieri militari germani aflați în custodia lor. Wisner, care mai apoi a făcut carieră în CIA, a fost marcat pe viață de brutalitățile SMERȘ, care, alături de tru­pele NKVD, a deportat circa 70.000 de etnici germani din România în URSS.

Dar, până la Berlin mai era drum lung, ast­fel că, încă din toamna 1944, Stalin le-a ce­rut comandanților Fronturilor 2 și 3 Ucrai­nean să sisteze arestările în România și Bulgaria, să limiteze abuzurile trupelor de ocupație. Ele însă vor continua, numai că de acum încolo devenise necesară apro­barea lor de către Moscova.

Prizonieri ai SMERȘ

După încheierea războiului din Europa, România și Bulgaria au intrat sub con­trolul nou înființatului Grup de Armate Su­dic, condus de mareșalul Fiodor Tol­bu­hin, care anterior comandase Frontul 3 Ucrai­nean. Generalul P.I. Ivașutin a fost șe­ful SMERȘ al acestui Grup de Armate. A fost începutul unei cariere strălucite, Iva­șu­tin devenind mai târziu prim-adjunct al președintelui KGB și, apoi, șef al GRU, te­mu­tul spionaj militar sovietic (1963-1986).

În căutarea lui Hitler, printre ruinele Berlinului

Bătălia Berlinului a fost ultima etapă, de­sigur cea mai glorioasă, din istoria scurtă și agitată a SMERȘ. Asediul final a început la 16 aprilie și s-a încheiat la 8 mai 1945, costând viața a peste 350.000 de militari sovietici, o medie de circa 15.500 militari căzuți pe zi. SMERȘ a participat activ la toa­te operațiunile din Berlin, a izbutit să captureze peste 800 de înalți demnitari germani, la începutul lunii mai, în zona Reichstagului și a Cancelariei lui Hitler. Ofițerii SMERȘ au găsit în curtea Can­celariei corpurile arse ale soților Goebbels și trupurile celor șase copii ai lor otrăviți în buncăr. În acele zile, între SMERȘ și NKVD a existat o competiție tensionată pentru găsirea lui Hitler. La 4 mai, SMERȘ a capturat martori care au dat toate detaliile privind locul arderii corpurilor lui Hitler și al soției sale. La 5 mai, două ca­davre arse pe jumătate au fost găsite într-un crater în curtea Cancelariei. Însă colonelul Ivan Klimenko, șeful SMERȘ din Armata 3 de Asalt, Frontul 1 Bielorus, a ordonat arderea lor. Când a realizat că ar putea fi rămășițele familiei Hitler, a adu­nat resturile, pe care le-a trimis unei co­misii medicale la 8 mai. Piesele im­por­tan­te pe care s-a făcut identificarea au fost mandibula lui Hitler, ca și mandibula și maxilarul Evei Braun. Ele au fost mai apoi trimise la Moscova, unde au fost depo­zi­tate în secret, fiind cercetate și prezentate publicului în anii 1990, ocazie cu care le-am putut vedea și eu.

La 16 iunie 1945, Beria a transmis la Krem­lin, lui Stalin și Molotov, materialele an­chetei SMERȘ privind identificarea lui Hit­ler. Deci, la conferința din vara acelui an, de la Postdam, când Stalin a negat ca­te­goric în fața lui James Byrnes, secretar de stat american, că sovieticii ar fi găsit tru­pul lui Hitler, el mințea, de vreme ce cu­noștea toate detaliile acestei istorii.

Pentru SMERȘ războiul nu s-a încheiat prin capitularea necondiționată a Ger­ma­niei și a Japoniei. A continuat vânătoarea rușilor care au luptat împotriva Uniunii Sovietice și în special a rușilor albi, cei care se alăturaseră, unii cu entuziasm, pu­te­rilor Axei. Doar un mic grup, care s-a re­fugiat în Liechtenstein, a fost salvat, au­toritățile micului principat cu doar 12.000 de locuitori ținând piept presiunii sovie­ticilor și refuzând să-i extrădeze pe cei 500 de ruși albi refugiați acolo. Spre deo­sebire de Liechtenstein, SUA, Marea Bri­ta­nie, Franța etc. i-au predat SMERȘ și NKVD pe toți rușii pe care i-au prins, foști prizonieri, care au luptat sau n-au luptat împotriva URSS în cel de-Al Doilea Război Mondial. Zeci de mii de oameni au luat atunci drumul lagărelor de muncă for­țată. Dintre rușii albi ajunși în Liech­ten­stein, circa 100 au emigrat în 1947 în Ar­gentina, din acest grup făcând parte și ge­neralul Boris Smîslovski, comandantul Pri­mei Armate Naționale Rusești, înființată în Germania din emigranți și prizonieri ruși, și colonelul Evgheni Messner, deve­nit la decenii după moarte un important teoretician militar rus.

După război, SMERȘ a supravegheat de­mi­li­tarizarea parțială a uriașei armate de 11,5 mi­lioane de oameni. Câte un ofițer SMERȘ era membru de drept în fiecare dintre co­mi­sii­le de demobilizare, de la toate ni­ve­lurile.

Abakumov, antidotul lui Stalin la Beria

Scurta, dar agitata viață a SMERȘ a fost decisiv modelată de personalitatea șefului serviciului de contrainformații, Viktor Se­mionovici Abakumov. Deși scrie în au­to­biografie că s-a născut la Moscova în 1908 și că are doar patru clase, cel mai probabil Abakumov era mai bătrân și avea mai multă școală decât declara el că are. Faptul că era mai bine educat se vede lim­pede din felul în care edita do­cumentele subordonaților și din cel în care redacta - mult mai clar, direct „la subiect“ - or­dinele sale. Tânărul Abakumov s-a ală­tu­rat Armatei Roșii în timpul Războiului Civil, participând la represiunea împotriva țăranilor răsculați din regiunea Reazan. După 1924 revine la Moscova, unde are diverse slujbe puțin importante. În 1930 a devenit membru al Partidului Comunist, iar în 1932 a fost angajat în OGPU, pre­decesorul NKVD. După doar un an, în 1933, a fost transferat la Directoratul Eco­nomic al OGPU, un salt extraordinar în carieră, ce nu poate fi explicat decât prin­tr-o protecție foarte înaltă de care se bu­cura. O viață personală agitată, încur­că­turi cu numeroase femei, atitudine ires­pon­sabilă, toate acestea i-au afectat mun­ca operativă. Inspectorii descoperă că Abakumov folosea locuințele conspirative ca să petreacă împreună cu tinere femei, pe care le-a transformat în agente și ale că­ror note informative le scria chiar el. De altfel, în acei ani, abuzurile sexuale de­ve­niseră chiar normă de conduită a con­ducerii NKVD, în frunte cu Beria însuși. De­sigur, aceste abuzuri rămân nepe­dep­site, chiar dacă unele vor duce la ade­vă­rate tragedii umane. Atunci când cineva re­fuza avansurile sexuale ale lui Aba­ku­mo­v, acesta ordona pur și simplu ares­ta­rea persoanei respective, cum s-a întâm­plat în 1946 cu o cunoscută actriță sovie­tică, ce anterior fusese drogată și violată de Beria. Deși prostituția era interzisă în URSS, Abakumov patrona o rețea de bor­deluri ale Ministerului Securității Sta­tu­lui, pe care-l va conduce din 1946.

În urma repetatelor abuzuri, Abakumov a fost dat afară din Directoratul Economic, dar a reușit să se angajeze în sistemul GULAG-ului, aflat în componența NKVD. În 1937, s-a transferat la Departamentul Politic Secret, unde a fost implicat în an­chetele din timpul Marii Terori. În decem­brie 1938, a fost numit șef al NKVD din re­giunea Rostov, populată de cazaci, poate cea mai importantă forță politică antibol­șevică, care se împotrivise activ colec­ti­vi­zării. După ce NKVD s-a împărțit în două, Securitatea (NKGB) și Internele (NKVD), în februarie 1941, Beria l-a chemat pe Aba­kumov la Moscova și l-a numit ad­junct al comisarului NKVD, adică viceministru de Interne. Era o propunere neobișnuită pen­tru cineva care condusese doar un NKVD regional. După fuzionarea NKVD și NKGB, din iulie 1941, Abakumov a fost numit șef al Secției Speciale, adică a contra­spio­najului militar. În februarie 1943 a fost avansat comisar al securității statului de rangul II, echivalentul gradului de general colonel din armată.

Dintr-unul dintre cei mai loiali lo­co­te­nenți ai lui Beria, odată cu înființarea SMERȘ, în aprilie 1943, Abakumov devine egalul lui Beria. Stalin l-a numit, la re­co­mandarea lui Beria, dar cu speranța că Abakumov va reduce influența NKVD în Armata Roșie. De fapt, motivul pentru ca­re Stalin plasase SMERȘ sub comanda sa personală era blocarea oricărei imixtiuni a lui Beria și a NKVD-ului în promovarea mi­litarilor, în special a gradelor supe­ri­oare. Într-adevăr, dintr-un subordonat lingușitor al lui Beria, Abakumov s-a au­tonomizat și a devenit rivalul acestuia. Ceea ce nu l-a împiedicat să adopte stilul de comandă al șefului NKVD-ului, bazat pe un sistem elaborat de intimidare, umi­lire și persecutare a subordonaților. Re­te­za orice tentativă a acestora de a avea opi­nii proprii, mai ales de a-l contrazice. Ori­ce gest sau cuvânt ce-i punea la îndoială judecata era întâmpinat cu o rafală de amenințări de către șeful SMERȘ.

Vsevolod Merkulov, șeful NKGB (1941 și 1943-1946); Viktor Abakumov, şeful SMERȘ (1943-1946), ministru al Securității Statului (1946-1951); Lavrenti Beria, șeful NKVD (1938-1945), ministru de Interne (1953)

În doar un an de la înființare, SMERȘ a devenit mai puternic decât NKVD și NKGB. Fapt care l-a determinat pe Beria să încerce să-și exindă controlul asupra tuturor operațiunilor serviciilor secrete. La 5 mai 1944, Beria a devenit vice­pre­șe­dinte al Comitetului de Stat al Apărării, adică era omul doi în URSS, după Stalin. Însă a izbutit să-și vadă aprobat planul abia în ianuarie 1945, când activitatea NKVD, NKGB și SMERȘ a ajuns să fie co­or­donată direct de Beria prin „îm­pu­terniciți“ (upolnomocenîe), în număr de șapte. Din șef al celui mai puternic serviciu de contraspionaj, Abakumov a de­venit un simplu „împuternicit“ al lui Be­ria pentru Frontul 3 Bielorus. Din această poziție ierarhică el a condus operațiunile de „curățare“ a Königsbergului, unde în doar o săptămână a arestat peste 20.000 de „spioni, sabotori, teroriști, elemente ostile“,  pe care i-a trimis în lagărele din zo­na Uralilor, în 11 trenuri. Abakumov n-a luat parte la cucerirea Berlinului, el a ple­cat la Moscova în martie 1945. Stalin l-a păstrat lângă el pe Abakumov care con­ti­nua să strângă materiale compromițătoare despre mareșalul Gheorghi Jukov.

După ce războiul s-a sfârșit, Stalin a în­ceput să se gândească la o nouă restruc­turare a serviciilor de securitate. Încă din 20 august 1945, Beria a fost numit șef al Comitetului de Stat Nr. 1, însărcinat cu re­alizarea bombei atomice sovietice. În sep­tembrie, Comitetul de Apărare al Statului a fost desființat, Biroul Politic și Consiliul Comisarilor Poporului și-au reluat atri­bu­țiile. În seara de 17 decembrie 1945, Biroul Politic a aprobat demisia lui Beria, care se va dedica de acum încolo Proiectului Ato­mic, fiind înlocuit în fruntea NKVD de un apropiat al său, Seghei Kruglov. La 15 martie 1946, comisariatele poporului au fost denumite ministere. În fruntea Con­siliului de Miniștri era Stalin, la Interne (Ministerstvo Vnutrennih Del - MVD) era Kruglov, iar ministrul Securității (Minis­terstvo Gosudarstvennoi Bezopasnosti - MGB), Merkulov. Însă steaua celui din urmă apunea. La 24 aprilie, Stalin decide înlocuirea lui cu Abakumov. Decizia este aprobată oficial în ședința Biroului Politic din 4-7 mai 1946. Aparent, înlocuirea lui Merkulov era cauzată de defectarea unui spi­on sovietic de la ambasada de la Ottawa, care a predat canadienilor circa 200 de agenți GRU și NKVD din America de Nord. Totuși, cel mai probabil, fuga spionului a fost doar un pretext pentru ca Stalin să-l poată îndepărta din fruntea MGB pe un om foarte apropiat de Beria și să-l înlocuiască cu vechiul său adjunct de pe vremea când se afla în fruntea Apărării, în a doua parte a războiului mondial, cu loialul Abakumov.

Odată cu reorganizarea serviciilor secrete și numirea lui Abakumov în funcția de ministru, SMERȘ a fost absorbit de MGB, Ministerul Securității Statului. Cea mai mare parte a SMERȘ a format Al Treilea Directorat Principal al MGB, con­tra­spio­najul militar, sub comanda lui Seliva­novski, colaborator apropiat al lui Aba­kumov. Iar principalul obiect de activitate a redevenit supravegherea contrain­for­ma­tivă a forțelor militare sovietice.

Ministeriatul lui Abakumov, care s-a în­tins pe cinci ani, s-a caracterizat printr-o corupție extremă și abuzuri inimaginabile. Ministrul conducea rețele de prostituție și bordeluri, organiza importul de produse de lux din Occident, pentru nomenclatura sovietică. A participat direct la punerea în scenă a procesului Leningrad și a coor­do­nat acțiunile împotriva Comitetului An­ti­fascist Evreiesc, organizând personal asa­si­narea liderului acestuia, Solomon Mi­hoels. Cu toate acestea, Stalin nu a fost mul­țumit. În iulie 1951, Abakumov este des­ti­tuit, arestat și acuzat de complot îm­potriva URSS și de sprijinire a sionismului. În ciuda torturilor la care a fost supus, n-a recunoscut nimic.

Moartea lui Stalin nu i-a adus eliberarea, duș­manul său Beria revenise în fruntea In­ternelor, pentru Abakumov s-au schimbat doar capetele de acuzare. Nici după ares­tarea, condamnarea și executarea lui Be­ria, în decembrie 1953, Abakumov n-a fost eliberat. În cele din urmă, a fost ju­de­cat pentru înscenarea procesului Le­nin­grad și trădare, în toamna 1954. La 19 de­cembrie 1954 i s-a citit sentința de con­dam­nare la moarte și a fost imediat exe­cu­tat. Așa și-a încheiat viața, nu doar ca­riera, comandantul celei mai puternice structuri contrainformative din Uniunea Sovietică, SMERȘ, cea care a avut și cea mai scurtă existență, de doar trei ani, în­tre 1943 și 1946.

Aceasta este forma prescurtată a articolului SMERŞ’ din Enciclopedia comunismului românesc, coordonator Octavian Roske, volum în pregătire.

Prima parte a articolului poate fi citită aici.