Pe aceeași temă
În cele din urmă, România a fost obligată să ceară unor instituţii internaţionale sub monitorizarea FMI un împrumut de aproape 20 de miliarde de euro pentru a face faţă unei situaţii financiare elucubrante, la a cărei creare nu a contribuit ca ţară cu aproape nimic, dar ale cărei oale sparte vor fi plătite, tocmai prin acest împrumut, de un popor cu nimic vinovat. Deşi în situaţia în care a fost împinsă, România nu avea alternative la respectivul împrumut, trebuie spus fără vreo ezitare că recurgerea la acesta semnifică probabil una dintre cele mai mari tragedii din viaţa poporului român.
Şi nu este vreo exagerare în această afirmaţie pentru că, prin respectivul împrumut, pe care nu are altcineva să-l plătească decât el însuşi, poporul român este pus să achite ravagiile pe care alţii, exact pe seama sa, le-au făcut. Acestui popor, care va achita oalele sparte, trebuie măcar să i se explice cum ajunge el să achite o factură care nu este a lui. O factură în contul căreia n-a făcut aproape nicio cheltuială şi n-a consumat mare lucru. Ba mai mult, este factura exact a celor care l-au vlăguit în ultimii ani şi pe care este împins acum chiar de ei s-o achite în modul cel mai aiuritor şi dizgraţios posibil.
După peste un deceniu postcomunist de ignorare aproape completă a României, capitalul occidental, în urma probabil a unei decizii politice, s-a hotărât, în urmă cu cinci ani, să preia România tout azimut! Rând pe rând, dar cu o viteză ameţitoare, au trecut în mâna capitalului străin exploatarea resurselor de petrol, exploatarea a jumătate din resursele de gaze, distribuţiile de carburanţi, gaze şi electricitate, metalurgia feroasă, metalurgia neferoaselor, industria materialelor de construcţie, întregul sistem bancar, întregul sistem de asigurări. Împreună cu puţinele implantări anterioare din telefonia fixă şi mobilă, din producţia de oţel şi ciment şi din industria auto, întreaga axă majoră a economiei a ajuns sub control străin.
În pas a avut loc acapararea sistemului comercial de către marile lanţuri retailiere occidentale, lăbărţarea ca o pecingine a subsidiarelor băncilor occidentale şi invadarea sectorului imobiliar de către diferiţi speculanţi financiari încârdăşiţi cu aceste bănci. Foarte puţine dintre aceste penetrări, implantări, extinderi şi dezvoltări în economia din România s-au făcut prin investiţii directe, respectiv cu bani din buzunarul propriu, şi încă şi mai puţine, chiar infime, s-au realizat prin investiţii de la zero. A fost folosită strategia: investiţii cât mai mici, chiar deloc, la profituri extreme!
Finanţările – fără de care totuşi nu se putea! – s-au făcut cu credite luate fie de la societăţile-mamă, fie de la diferite instituţii financiare, dar angajate fiind din România. Aceeaşi strategie a fost urmată atât de către bănci (care în general s-au împrumutat de la băncile-mamă), cât şi de societăţile nebancare (fie acestea industriale sau comerciale). Este vorba în total de peste 50 de miliarde de euro. Fiind angajamente financiare făcute din România, este vorba de sume ce trec în contul datoriei externe a României. Datorii private, şi nu publice, dar care compun datoria externă a României!
Fapt este că la sfârşitul anului 2004 datoria externă a României era de vreo 21 de miliarde de euro, în timp ce la sfârşitul lui 2008 aceasta a ajuns la 72,5 miliarde de euro. Deci, vreo 50 de miliarde de euro în plus în contul României, cu toate că nu statul român s-a îndatorat în străinătate, nu capitalul privat autohton s-a împrumutat în străinătate şi nu populaţia din România a luat credite din străinătate! Totul, dar absolut totul reprezintă angajamente într-adevăr din România, dar ale unor firme străine. Să nu ne ferim a spune întregul adevăr: nimeni din străinătate n-ar fi dat 50 de miliarde de euro în doar patru ani unor entităţi româneşti (fie firme, fie indivizi).
Şi pentru ca tacâmul să fie complet, grosul acestor 50 de miliarde de euro împrumuturi făcute în străinătate de către firme străine (şi nu româneşti) este constituit din credite pe termen scurt. Ca simbol al intenţiei de afaceri la distrugere, şi nu de afaceri serioase, stabile în România. Căci oricine înţelege că din creditele pe termen scurt (adică sub un an) nu se pot face investiţii, ci doar finanţări pasagere pentru capital de lucru şi, mai ales, speculaţii pe curs sau pe dobânzi.
Acum – din motive legate sau nu de criza financiară internaţională, dar care n-au oricum vreo importanţă din punctul de vedere al României – firmele străine din România (bănci şi societăţi nebancare), care au extras deja din ţară profituri uriaşe, nu mai pot sau pur şi simplu nu mai vor să plătească creditorilor lor din străinătate (chiar dacă este vorba de propriile societăţi-mamă) sumele scadente în 2009.
Peste 24 de miliarde de euro rambursări la creditele pe termen scurt vin la plată în 2009! Evident, dacă subsidiarele bancare sau nebancare din România ar plăti aceste sume, ar trebui să-şi declare falimentul şi să închidă taraba. S-ar duce însă afacerile de tip bananier din România. Şi atunci, nu este mai bine pentru ele să pună România să le preia povara?! Să se împrumute statul român pentru a face faţă situaţiei de pe piaţă! Îl şantajează cu faptul că retragerea lor din România ar însemna prăbuşirea leului la o optime sau chiar o zecime dintr-un euro. Şi-l pune să se împrumute la FMI pentru a le salva afacerile.
Păi, treabă e asta?! Este o treabă într-o lume jalnică. Din orice punct de vedere ai analiza acordul cu FMI, acesta este de râs. Şi din punctul de vedere al corectitudinii politice, şi din punctul de vedere al minimei morale şi, poate înainte de toate, din punctul de vedere al regulilor de piaţă capitaliste, care cer ca acela care se îndatorează, acela să fie şi cel care plăteşte. Ar fi, din toate aceste puncte de vedere, de râs, dacă n-ar fi de plâns!
