Pe aceeași temă
Împrumutul încheiat de România – sau mai precis spus pe care România a fost forţată prin şantaj să-l încheie – cu mai multe instituţii internaţionale sub monitorizarea FMI încalcă orice norme scrise ori nescrise existente pe plan internaţional în toate ariile reputate ale economiei de piaţă şi corectitudinii politice.
În esenţă, împrumutul cu pricina – de altfel unul gigant, care va fi greu resimţit ani de zile de aici înainte de cel care îl va plăti (respectiv contribuabilul român) – a fost făcut nu pentru a acoperi datoriile neplătibile ale unor entităţi româneşti (stat, firme private autohtone sau populaţie), ci ale unor firme străine înscrise în România. Care şi-au finanţat expansiunea în România cu bani aduşi din străinătate şi pe care ar fi trebuit să-i dea înapoi într-o mare măsură în 2009.
Nedreptatea la pătrat este legată tocmai de faptul că datoriile acestor firme au fost făcute pentru obţinerea de profit în chiar ţara pe care o pun acum să se îndatoreze spre a le prelua finanţarea acestor datorii şi a posibilităţilor de continuare a activităţii lor aici. Spusele preşedintelui Băsescu sună extrem de exact: România nu avea nevoie de bani din afară! Aşa şi este, România n-avea nevoie, dar firmele străine din România aveau.
Şantajul este că, dacă s-ar fi retras din respectiva ţară (numită România) cu tot bănetul pe care ar fi trebuit să-l dea înapoi, moneda ţării în discuţie s-ar fi prăbuşit, ca şi întreg sistemul ei financiar, care nu mai este în mâini proprii, ci este în mâinile capitalului străin. Cheia problemei se afla la societăţile-mamă, bancare sau nebancare, ale subsidiarelor din România. Acestea n-au mai vrut să prelungească finanţarea subsidiarelor, fiindu-le mult mai ieftin ca, prin presiuni politice, să forţeze statul român să se împrumute el pentru a alimenta piaţa de pe care firmele străine să extragă bani, fie spre a-i trimite în ţările de origine în contul datoriilor, fie spre a-şi continua afacerile de profit.
Deci, fără echivoc spus, pentru a nu suferi cu nimic în condiţiile actualei crize economice şi financiare internaţionale, despre care se spune – iată, greşit! – că afectează pe toată lumea, şi a arunca întreaga povară pe seama celor care le-au primit aici cu braţele deschise, în naivitatea că au venit să ajute la dezvoltare.
A-i forţa pe alţii să-ţi plătească datoriile şi, cu atât mai mult, a forţa la aşa ceva prin şantaj este în afara celor mai elementare norme ale aşa-numitei „corectitudini politice“, care ar trebui, ni se spune, să guverneze relaţiile internaţionale şi, atenţie!, chiar şi afacerile. Cât despre normele unei minime morale, ce să mai vorbim...
Dar să revenim cu picioarele pe pământ şi să nu ne mai fixăm repere în preceptele minimei morale sau corectitudinii politice pentru că acestea sunt pure baliverne, vânturate prin cărţi şi pe la seminarii de adormit academicieni expiraţi şi tineri recruţi. Ce să mai proslăvim însă în spaţiul economic, în măsura în care acordul cu FMI – unul dintre templele capitalismului şi economiei de piaţă – încalcă flagrant tot ceea ce a fost prezentat de decenii ca reprezentând capitalismul şi economia de piaţă. Unul dintre principiile sacrosancte ale acestora este: cine se îndatorează acela plăteşte.
Aşa o fi, dar probabil numai pe la centrul sistemului. Pe la periferie însă, se dovedeşte că este altfel. Numeam „capitalism de cumetrie“ sau „clientelar“ devierea postdecembristă din România în care profiturile s-au privatizat în favoarea unora, în timp ce toate pierderile s-au etatizat în dauna tuturor. Păi, care este deosebirea faţă de FMI, care, chiar la o scară mult mai mare, pune în cheltuiala poporului român finanţarea firmelor străine, care ar trebui să nu fie treaba acestuia din urmă, ci a propriilor acţionari? Şi asta pentru ce?! Pentru ca aceste firme să nu-l slăbească în continuare din chingă. Asta-i capitalism?! Credeam că „unii cu câştigurile şi poporul cu pierderile“ este doar o deviaţie de la capitalism. Naiv!
P.S. Pe cititorii care au avut răbdare să parcurgă aceste rânduri îi anunţ, cu regret, că a fost ultimul meu articol la revista 22. Conducerea redacţiei mi-a comunicat că există cititori care îmi reproşează apariţiile mele la postul TV Antena 3, sugerându-mi-se că ar fi o incompatibilitate în raport cu prezenţa mea în calitate de colaborator al revistei. Este un soi de reducţionism, pe care mă abţin să-l calific, dar pe care îl resping cu desăvârşire. Incompatibilitate ar fi dacă ceea ce susţin la Antena 3 sau în oricare altă parte ar fi opozit faţă de ceea ce susţin în 22. Este vorba însă de aceleaşi susţineri, de altfel strict în domeniul de care mă ocup (economia), în care n-am făcut şi nici n-am de gând să fac zig-zag-uri şi cu atât mai puţin rocade.
Pentru a nu mai crea însă probleme privirilor acelora dintre cititorii de cleştar ai revistei, încetez colaborarea cu revista 22. Nu aleg între 22 şi Antena 3, ci aleg, din motivaţii stricte de audienţă, să continui la Antena 3 să susţin ceea ce am susţinut la 22 şi aş fi susţinut pe mai departe la 22.
Cu stimă, Ilie Şerbănescu
