Pe aceeași temă
Sub lumina reflectoarelor o întâlnire între liderii acestei lumi pare un spectacol banal, strict regizat, cu actori stăpâni doar pe rutina gesturilor. Îşi zâmbesc, îşi strâng mâinile, schimbă două, trei vorbe. Întâlnirea de la Berlin între Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy a fost însă diferită. Evident emoţionaţi, cei doi s-au îmbrăţişat, la cererea străzii, de trei ori. Preşedintele Franţei şi cancelarul Germaniei erau vizibil emoţionaţi. Aveau şi motive. Se întâlneau pentru a salva euro, iar hotărârea în acest sens era deja luată.
Europa a trecut razant săptămâna trecută pe lângă un dezastru. Grecia se apropia de colaps şi aproape nimeni nu mai paria pe vreun ajutor providenţial dinspre grupul euro. Paradoxal, Fondul Monetar Internaţional stătea cu mâna pe punguţa cu bani, pregătit să livreze o tranşă de 12 miliarde de euro, însă liderii europeni aveau ezitări. Atitudinea Fondului, gata de intervenţie, poate fi explicată prin perspectiva largă pe care o are asupra lumii instituţia cu rol de intervenţie de urgenţă. Din cartierul general de la Washington, criza Greciei nu este doar un episod regional, european, ci un detonator al unei contaminări globale. În fond, nu doar Grecia are problemele astea, legate de o datorie care depăşeşte dimensiunile economiei sale.
„Dacă faci o listă a ţărilor lumii care au cele mai mari teme de lucru de a-şi readuce finanţele publice la o situaţie rezonabilă, în termenii nivelelor datoriei, vei găsi patru ţări: Grecia, Irlanda, Japonia şi Statele Unite“, a declarat Jose Vinals, director al departamentului monetar al FMI, într-un interviu care a acompaniat lansarea estimărilor de vară ale Fondului.
Pe de altă parte, liderii clubului euro au dificultăţi în a explica propriilor concetăţeni de ce este nevoie ca din taxele şi impozitele acestora să fie finanţată o ţară nedisciplinată, ai cărei cetăţeni nu-şi achită obligaţiile faţă de Fisc şi care a cheltuit nesăbuit fără să-şi pună problema cum va returna banii împrumutaţi. O ţară care a intrat în clubul euro măsluind vrăjitoreşte statisticile şi care a profitat din plin de pe urma monedei unice pentru a se împrumuta peste măsură. Protestele violente din Atena, tensiunile politice interne au complicat situaţia, deoarece demonstrau, dacă mai era nevoie, că Grecia nu poate strânge cureaua şi, ca atare, nu-şi poate plăti datoriile.
Ajutorul a venit totuşi, în buza prăpastiei. Europenii lucrează la un mecanism de susţinere a Greciei, care include un pachet de ajutor de 150 de miliarde de euro, aranjamente cu creditorii privaţi pentru a reeşalona, discret, datoria pe termene mai lungi şi promisiunea ţării că-şi va pune ordine în finanţe.
Vestea calmează pieţele financiare pentru moment. Era şi timpul, deoarece un colaps al Greciei ar fi distrus şansele ca economia globală să-şi revină. Dacă Grecia ar fi intrat în incapacitate de plată, nicio economie a lumii nu ar fi scăpat neatinsă.
S-ar fi declanşat o criză care avea toate şansele de a depăşi amploarea celei produse de colapsul băncii de investiţii Lehman Brothers, în 2008. Primele victime ar fi fost, evident, Irlanda şi Portugalia, care au probleme similare, dar şi băncile europene, care au finanţat împrumuturile statelor cu datorii mari. Europa s-ar fi îndreptat spre o recesiune prelungită, iar clubul euro şi-ar fi exmatriculat, probabil, membrii nedisciplinaţi.
Pieţele financiare pariau însă pe varianta intrării în incapacitate de plată a Greciei. Comentatorii evocau, din nou, un diagnostic eurosceptic al lui Milton Friedman, care susţinea că zona euro se va dizolva la prima criză financiară. Friedman, laureat Nobel, părintele monetarismului şi consilier al preşedintelui Ronald Reagan, îşi argumenta ipoteza prin faptul, devenit evident, că, în absenţa unei uniuni fiscale, orice membru nesăbuit al zonei euro poate prăbuşi construcţia.
Acum s-a instalat calmul în pieţele financiare, care este însă relativ şi de scurtă durată. Problemele care au inflamat spiritele rămân de actualitate. Observaţia potrivit cărei criza financiară declanşată în 2008 s-a atenuat, dar nu a luat sfârşit rămâne şi ea valabilă. Intrăm într-o nouă fază a crizei globale: criza politică, a avertizat clar Jose Vinals. El a spus că economia globală nu-şi poate permite să ruleze cu ezitări, cu amânarea unor decizii importante, deoarece „pur şi simplu te joci cu focul“.
Până una, alta, Grecia s-a salvat de la colaps. Rămâne în zona euro. Păcat însă că, dintre toate valorile economice europene, Grecia nu a manifestat entuziasm decât faţă de ideea că rolul statului este acela de a livra bunăstare. Cultura Greciei, însă, este departe de modelul statului providenţial, aşa cum este el practicat în nordul Europei. Grecia nu este competitivă, are un nivel ridicat al corupţiei şi îşi justifică mult din atitudinea indiferentă faţă de sfaturile sosite din afara ţării printr-o memorie mereu vie a trecutului său istoric, în care a fost dominată de alţii, care ar trebui acum să-şi spele păcatele. De altfel, memoria intransigentă faţă de conflictele trecutului este responsabilă pentru o mare parte a datoriei Greciei, care s-a umflat şi din cauza unor mari cheltuieli cu înarmarea.
Problemele rezistă câtă vreme, în ţara cu cei mai numeroşi milionari per capita din Europa, cei foarte bogaţi nu plătesc taxe. Modelul este urmat de doctori, avocaţi şi, în general, de toţi aceia care practică prospere profesii liberale. Taxe plătesc doar angajaţii statului şi clasa de mijloc, care lucrează în corporaţii multinaţionale. Paradoxal, aceştia sunt cei mai loviţi acum de măsurile de austeritate. Însă Grecia va fi nevoită să-şi schimbe obiceiurile. Va fi greu, rădăcinile nesăbuinţei sunt groase. Aristotel însuşi avertiza în polisul Atenei, în urmă cu milenii, că „toată lumea este mai degrabă înclinată să-şi neglijeze datoria, pe care se aşteaptă ca altul să o respecte“. Dixit. //
Citeste si despre: criza politica, criza Greciei, mecanism de sustinere, economie globala, pericol de contaminare.
