Anticapitalismul: o radiografie

Turbulentele economice din ultima vre­me au readus in prim-plan un fenomen esen­tial intelegerii epocii istorice pe care o traim: anticapitalismul. Este trist, dar si foarte sugestiv ca, dupa 100 de ani de ex­pe­riente cu socialisme nationaliste sau in­ter­nationaliste si zeci si zeci de milioane de victime, occidentalului obisnuit ii este mai usor sa dea repede o lista de critici la adresa capitalismului decat a socialis­mu­lui. Este o provocare continua sa expli­cam de ce, in ciuda imensului ei impact po­zitiv asupra umanitatii, si in speta a oc­ci­dentalilor, ordinea sociala a libertatii si prosperitatii adusa de capitalism nu pri­mes­te o recunoastere publica mai larga. Be­neficiile sale sunt trecute cu vederea, in vreme ce imperfectiunile sunt intotdeauna comparate nefavorabil cu modele utopice intrinsec irealizabile.

Incercarile de a explica acest paradox, in ciuda diversitatii lor, se concentreaza, mai devreme sau mai tarziu, intr-o obser­va­tie cheie. Este vorba de un megapara­dox evidentiat de cei mai fini cercetatori ai capitalismului: prin simpla sa functio­na­re, capitalismul creeaza o mentalitate anti­ca­pitalista si, prin aceasta, conditiile cultu­ra­le si psihologice ale autodistrugerii. Atâta timp cat nu intelegem acest fenomen, nu intelegem cu adevarat lumea in care traim azi. Odata introdus acest element in ecua­tia cu care descifram lumea, o multime de neclaritati se lumineaza brusc. Fortele ce dau tonul in mass-media, universitati si ce­lelalte institutii ale lumii occidentale de­vin brusc inteligibile. In cartea noastra Re­con­structia Dreptei (in curs de aparitie la Editura Humanitas) discutam mai mul­te fatete ale acestui fenomen. In articolul de fata, insa, ne vom concentra numai asu­pra problemei puse in lumina de pa­ra­do­xul cultural-psihologic mai sus mentio­nat.

Capitalism, status si resentiment

Ludwig von Mises, ale carui observatii le luam ca punct de plecare, descrie doua ti­puri de societate. Pe de o parte, avem oran­duirile in care locul fiecaruia in socie­ta­te este predeterminat de rang, functii, status sau casta prin legi sau cutume. Individul este membru al unei “stari” si, in prin­cipiu, isi poate schimba status-ul doar cu schimbarea conditiilor intregii comu­ni­tati, a societatii ca intreg. Starile supe­rioa­re sunt mai bogate si influente, cele de rang inferior sunt mai sarace si modeste. De obicei, bogatia starilor superioare nu este obtinuta prin procesul pietei (pro­duc­tie-servicii-oferta-schimb), ci prin forta, au­toritate sau prin darnicia stapanului. Aris­tocratul, exemplul tipic in aceasta pri­vin­ta, nu ii serveste pe consumatori; el il serveste pe superiorul sau superiorii sai.

Pe de alta parte, avem societatea ca­pi­talista. Idealul acestui tip de sistem este ca bogatia si pozitia sociala sa fie obti­nu­te eminamente prin ceea ce oferi util celor din jur. Faptul ca cineva - individ sau in­sti­tutie - pretuieste suficient ceea ce stii sau ceea ce faci ca sa fie dispus sa te pla­teas­ca pentru asta te valideaza social. Ca­pi­talismul nu este o societate rigida. Remuneratia si locul in ierarhia sociala sunt date de ceea ce stiu sau fac. Imi pot schimba conditia economica si sociala in functie de cererea pentru ceea ce ofer. To­tul este sa descopar acele lucruri pe care pot sa le fac bine, sa invat lucruri de in­teres si sa gasesc clienti pentru ele. Intr-un asemenea sistem, fiecare este si­mul­tan ofertant si consumator, iar la vârf se ridica cei care primesc pe piata o vali­da­re cat mai larga pentru bunurile si servi­ciile oferite de ei. In mod ideal, piata este o “democratie” in care consumatorul este su­veran: cererea sa de bunuri si servicii este asemenea unui vot. Pe scurt, intr-un sistem al capitalismului pur, locul cuiva in societate si remuneratia sa sunt date de faptul ca acesta contribuie la satisfacerea nevoilor celorlalti prin oferta de bunuri sau servicii. Nu este o formula perfecta, dar pana acum nimeni in istorie nu a venit cu alta mai buna, nici ca fezabilitate, nici ca legitimitate morala.

Problema este ca, desi ideea de a le­ga pozitia sociala a individului de masura in care se face util celorlalti arata impe­ca­bil, in fapt ea este un adevarat generator de tensiuni si frustrari. Daca in societatea status-ului ai oricând scuza ca nu poti fi mai mult sau altceva decât esti pentru ca esti impiedicat de un sistem in care, orice ai face, tot in categoria predeterminata de el sau de autoritati ramâi, in capitalism aceasta scuza dispare. Dar pozitia dorita este atinsa doar de putini in capitalism, si nu atât din cauza sistemului, cât din cau­za asteptarilor imense pe care le creeaza. In procesul de satisfacere a nevoilor con­su­matorului, cineva poate ajunge sa aiba un loc pe care il considera inferior in ra­port cu reprezentarea sa despre propria va­loare. Acest lucru este agravat de fap­tul ca exista, in natura umana, o tendinta a individului de a-si supraestima meritele si valoarea. In plus, norocul si intâm­pla­rea joaca un rol mai vizibil in capitalism. Unii pot reusi doar din noroc unde altii au dat gres cu multa munca. Asa apare un sen­timent de frustrare generat de dis­cre­pan­ta intre ceea ce cineva obtine concret si estimarile sale privind propria valoare.

Pe scurt, intr-o societate noncapi­ta­lis­ta, individul poate da vina mai usor pe circumstante care scapa controlului sau. In timp ce, in capitalism - chiar si in for­mele foarte imperfecte de pana acum -, individul fiind liber, este intr-o mai mare ma­sura responsabil de remuneratia sa si de locul sau in societate. Si, in mod para­do­xal, tocmai de aceea capitalismul po­ten­teaza in mai mare masura resenti­men­tul. Intr-o societate capitalista devin mult mai evidente inegalitati care tin de vointa, talent si abilitati. Evident, aceasta duce la frustrare si resentiment. Somerul il invi­dia­za pe cel cu o slujba regulata, lucra­to­rul manual pe maistru, vicepresedintele unei companii pe presedinte, cel care câs­tiga 300 de dolari pe milionar, milionarul pe miliardar, iar miliardarul pe cel “sarac, dar fericit pentru ca si-a pus cu adevarat via­ta in lucrurile care cu adevarat con­tea­za!”. Fiecare isi simte infrângerea si in­su­ficienta. Rezultatul este crearea unei pa­radoxale stari generale de insatisfactie si frustrare, care se rasfrânge negativ asu­pra insesi ideii de sistem liberal-capitalist.

Povara libertatii si “contradictiile culturale ale capitalismului”

O perspectiva asemanatoare este da­­ta si de autori care, spre deosebire de Mises, nu sunt atât de favorabili capitalis­mu­lui. Altfel spus, pe un spectru larg, ce se intinde de la Scoala de la Frankfurt pana la Mises si Hayek, intalnim mereu o tema inrudita: cat de grea este, de fapt, pentru constiinta umana povara libertatii si a responsabilitatii impuse de ea. Putem vorbi de o dialectica a libertatii: cu cat in­di­vi­dul devine mai liber, cu atât mai mult re­simte libertatea ca pe o povara. Avem deci, spun toti acesti autori, un paradox. Is­toria recenta a omenirii a adus progrese spectaculoase prin capitalismul liberal. In­credibila prosperitate economica genera­­ta de el prin eliminarea sau reducerea for­te­lor sociale ce sufocau libertatea si initia­tiva individuala parea sa impinga ome­ni­rea intr-o noua era, cu un tonus cultural si psihologic pe masura. Te-ai fi asteptat ca oa­menii sa fie recunoscatori capitalis­mu­lui pentru aceste binefaceri, de neima­gi­nat cu doar câteva sute de ani in urma. Si totusi, mereu si mereu, oamenii, la cea mai mica zguduire sau incertitudine, sunt gata sa se dezica de toate si sa accepte iluzorii “solutii” ce de obicei graviteaza in jurul ideii ca “statul” poate si trebuie “sa faca ceva” pentru ei. Retorica “gijii fata de om” si iluzia ca statul nu este un meca­nism imperfect, dar necesar de coor­do­na­re sociala, ci o putere benevolenta si pa­ter­nala careia “ii pasa” devin instrumente ale distrugerii ordinii libertatii si pros­pe­ri­tatii.

Poate libertatea ca experienta psiholo­gi­ca si existentiala deveni in asa masura o povara, incat oamenii sa caute moduri de evadare, cai de a scapa de ea? Ras­pun­sul acestor autori este “categoric da”. Din acest joc, ratiunea iese mereu infran­­ta. Discursul etatist nu se adreseaza atât interesului individual, rational, cum face capitalismul, cat unei parti irationale a omu­lui. Iar aceasta sensibilitate instinc­ti­va a fost puternic amplificata de contex­tul social creat de civilizatia capitalista. Oa­menii resimt ca pe o problema insusi sistemul politic si economic ce le pune in brate povara responsabilitatii. Pe scurt, ve­dem din nou, de data aceasta dintr-un alt unghi, o inlantuire de cauze si efecte ce incep cu forta eliberatoare a capi­ta­lis­mu­lui si sfarsesc intr-un paradox: capita­lis­mul creeaza conditiile propriei submi­nari.

Toate cele de mai sus sugereaza un lu­cru: daca vrem sa intelegem cu ade­va­rat explozia recenta de anticapitalism, tre­bu­ie sa privim dincolo de turbulentele eco­nomice contextuale. Radacinile problemei sunt mult mai adanci. Parametrii orizon­tu­lui de interes au fost sintetizati de fapt inca din anii ‘60 de Daniel Bell si tezele sale pri­vind “contradictiile culturale ale capi­ta­lismului”. Bell reia toate ideile pe aceas­­ta tema, grupandu-le in jurul unei teorii mai vechi a lui Schumpeter, care, la ran­dul sau, amenda marxismul, afirmand ca, daca prin insasi functionarea si succesul sau capitalismul isi genereaza premisele pro­priei destructii, aceasta nu are nimic de a face cu proletariatul sau lupta de cla­sa. In realitate, capitalismul genereaza nu numai tensiunile intrinseci mentionate mai sus, dar si o patura tehnica si inte­lec­tuala care, la adapostul prosperitatii asi­gu­rate de sistem, incepe sa produca idei, doctrine si miscari politice inamice capi­ta­lis­mului. De aici o “contradictie funda­men­tala a capitalismului”: Prospera cla­­sa intelectuala si tehnica produsa de sis­te­mul capitalist uita ca este creatia liber­ta­tii si prosperitatii asigurate de acesta si devine instrumentul distrugerii sale, ero­dan­du-i treptat fibra morala si intelectuala. Discutia privind “contradictiile capita­lis­mu­lui” a evoluat pe mai multe directii, ge­ne­rand o serie de investigatii asupra me­ca­nismelor sociologice, psihologice si eco­­nomice ce caracterizeaza fenomenul. Sa facem inca un pas, ilustrand cateva din­tre aceste directii.

Patologiile prosperitatii

Sa incepem cu Herman Kahn, cel care elaboreaza tema provocarilor pe care prosperitatea, si nu mizeria si saracia, le ridica omului modern. Incercand sa inte­lea­ga fenomenul reprezentat de miscarea ecologista si impactul social al profetiilor Clubului de la Roma, ce propovaduiau sto­parea cresterii economice in ideea ca aceasta pune in pericol Planeta, el refo­ca­li­zeaza discutia privind anticapitalismul. Kahn asociaza in mod direct aparitia doc­tri­nelor de tip Clubul de la Roma cu gru­pu­rile sociale prospere, ferite de incer­ti­tu­di­nile, nevoile si tracasarile zilnice obis­nuite pentru cei cu conditii materiale mai pre­care. Observand atent aceste grupuri, el se intreaba: ce se va intampla cand toa­te necesitatile materiale ale omenirii vor fi satisfacute, ce consecinte va avea aceasta situatie fara precedent asupra psihologiei, valorilor, comportamentului si institutiilor umane? Kahn proiecta ca sis­te­mul capitalist va fi capabil ca in maxi­mum 200 de ani sa acopere, la scara pla­ne­tara, toate nevoile materiale ale uma­ni­tatii. Intrebarea era: ce se va intampla cand toate conditiile necesare atingerii bu­na­starii si fericirii vor fi realizate in plan ma­terial si toata presiunea va ramane sa ape­se pe dimensiunea psihologica si so­ciala?

Aparent proiectate intr-un viitor inde­par­tat, aceste probleme erau de fapt foar­te actuale inca de atunci. In a doua juma­tate a secolului XX, o tot mai mare parte a populatiei lumii trece treptat pragul pros­peritatii. In Occident acesta este de acum un fenomen de masa. Marea majoritate a occidentalilor se afla deja intr-o lume post­materialista. Or, observa Kahn, devine tot mai clar ca, in absenta resortului la dimen­siunea spirituala a vietii, acestia imbra­ti­seaza in masa ideologii ce le ofera un su­rogat functional: ecologismul, in numele “salvarii Planetei”, si anticapitalismul, in nu­mele salvarii saracilor. Kahn nu este preocupat de caracterul lor de surogat, ci mai ales de faptul ca sunt ilogice si imo­ra­le. Ilogice, pentru ca promovau pseudo­so­lutia redistributiei de avutie, uitand ca pros­peritatea este realizata prin produc­tie, nu redistributie. Imorale, din cauza ipo­criziei care cerea stoparea cresterii eco­nomice, uitand faptul ca aceasta era sin­gura modalitate de a scoate din mi­ze­rie milioanele de oameni inca neatinsi de binefacerile dezvoltarii capitaliste. Altfel spus, odata trecuti pragul prosperitatii, o buna parte a occidentalilor si a elitelor din restul lumii, asemenea aristocratilor reac­tio­nari din trecut, cadeau prada unei ideo­logii ce promova politici de statu quo care ii condamnau la saracie eterna pe cei ce n-apucasera inca sa treaca acel prag. Remarcabil nu era insa numai con­ti­nu­tul ideilor respective, ci si fervoarea cu care erau sustinute. Pe masura ce feno­menul era studiat, devenea din ce in ce mai clar ca era vorba de un substitut ideo­logic al religiei. Scapati de grija materiala, incapabili sa mai creada in divin, oamenii lipsiti de substanta spirituala isi cauta un sens al vietii in proiecte “globale”, cum ar fi “salvarea Planetei”, “eradicarea sara­ciei”, “revolutia socialista” sau alte mituri so­teriologice. Altfel spus, sub presiunea psi­hologica a neantului existential, elitele civilizatiei industriale si postindustriale, ala­turi de imitatorii lor, tind sa isi ga­seas­ca refugiul si salvarea intr-o doctrina a faptelor bune, lipsita de substanta spiri­tuala si temei pragmatic. Pe scurt, tema implicatiilor morale ale prosperitatii con­du­ce in zona foarte sensibila a religiei si a functiilor sale sociale.

Fundamentele economice ale neimplinirii umane

Sensibila tema a provocarilor culturale si a functiilor si implicatiilor sociale ale fac­torului spiritual apare si dintr-o alta di­rec­tie. Ca sa fie pusa in lumina trebuie sa ne intoarcem la o lucrare antologica a econo­mistului Fred Hirsch, publicata in anii ‘70, Limitele sociale ale cresterii. Exista, spune Hirsch, doua tipuri de bunuri: bu­nuri normale si bunuri pozitionale. Bunu­ri­le normale pot fi produse in cantitati ne­limitate. Teoretic, atat timp cat exista re­sur­sele si tehnologiile necesare produ­ce­rii lor si o economie de piata functionala, mai devreme sau mai tarziu, toti cei ce le doresc le pot avea. Pe de alta parte, bu­nurile pozitionale sunt dependente de ceilalti membri ai societatii. A te bucura de ele depinde de masura in care ceilalti le au sau nu. In vreme ce nevoia de bu­nuri normale este usor de satisfacut - lu­mea vrea mai multe televizoare, produci mai multe televizoare -, necesitatea de bu­nuri pozitionale nu poate sa fie satisfa­cu­ta prin productie nelimitata. Daca toti ne construim vile intr-o vale renumita pen­tru linistea si salbaticia ei, valea nu mai este linistita si nici salbatica. Numai un nu­mar limitat se poate bucura de salbaticia si linistea acelei vai. Daca toti suntem arhiduci sau baroni, titlul nu mai are nicio va­loare. Nu putem toti lua mana fetei im­­paratului si jumatate din imparatie. Bunul pozitional are o calitate alunecoasa: cand numai membrii protipendadei au masini, ma­sina este un bun pozitional. Cand devi­ne bun de masa, isi pierde valoarea pozi­tio­nala si masinile “de lux” preiau aceasta functie.

Altfel spus, problema bunurilor pozi­tio­nale este tehnic insolubila. Aceasta in­­­seam­­na ca, daca prosperitatea este defi­ni­ta nu doar ca satisfactie cu bunuri nor­male, ci si pozitionale, atunci, prin natura lucrurilor, va exista intotdeauna o ma­jo­ri­ta­te a populatiei nemultumita. Pentru fie­ca­re bun pozitional vor exista putini satis­facuti si o mare de nemultumiti. Iar pro­gre­sul economic, dezvoltarea, tehnologia etc. nu ne pot ajuta cu nimic. Astfel, nu ra­mane decat ca solutia sa fie cautata in zona psihologica, intelectuala sau mo­ra­la. Cum altfel poti obtine liniste si satis­fac­tie intr-o lume ce este structuralmente creata astfel incat sa genereze frustrare si neimplinire? Din nou, umbra religiei se as­terne grea. Sistemul capitalist are o pro­fun­da vulnerabilitate intrinseca.

Vedem cum, mereu si mereu, temele le­gate de anticapitalism pornesc de la dina­mica sociala, revenind neabatut la uni­versul psihologic si moral asociat in­­deo­bste cu sfera “spiritualitatii” si a neli­nis­tilor legate de “sensul vietii” si locului individului in societate si cosmos. Mai pre­cis, nu eficienta si productia, ci valorile, cre­dintele si ideile apar ca singurele forte ce pot tine in echilibru un sistem ce altfel s-ar prabusi sub propria povara psiho­lo­gi­ca si ideologica. Intr-o lume in care nu ne vom mai putea iluziona ca rezolvarea tuturor problemelor va veni odata cu abun­denta materiala, recursul la resursele spi­ri­tuale si morale devine esential.

In loc de concluzii

Revenind, in lumina celor de mai sus, la explozia de anticapitalism cu care ne con­fruntam azi, intelegem de ce este pe­ri­cu­los sa credem ca avem de a face cu un fenomen conjunctural sau cu un puseu al unei afectiuni cronice, dar minore. La fel de eronat ar fi sa credem ca idealurile si “so­lutiile” propuse de anticapitalisti au o baza intelectuala coerenta. Dupa mai bine de 100 de ani de dezbateri cu liderii lor intelectuali, numai cine nu vrea sa vada nu vede un lucru: cu putine exceptii, acesti lideri nu numai ca nu inteleg capi­ta­lis­mul, dar nu inteleg nici macar ce vrea sa insemne sistemul promovat de ei. Atata coerenta cata au nu este data de ceea ce vor sa construiasca, ci de ceea ce vor sa darame. Ei sunt visceral anti­ca­pi­talisti. Fortele ce alimenteaza miscarea anticapitalista nu vin din zona rationalitatii critice sau a imaginatiei institutionale. Ar fi minunat daca ar fi asa. Ele vin, daca ana­liza de mai sus este corecta, dintr-o zona antropologica si psihologica mult mai profunda si mult mai putin trans­pa­ren­ta. Asa stand lucrurile, se pare ca avem de a face cu ceva ce nu este solu­tio­nabil doar prin “educatia maselor”, “cres­terea productiei materiale” sau “in­­tarirea normelor de justitie procedurala”. Eruptiile de anticapitalism ce izbucnesc ori de cate ori sistemul se zguduie nu pot fi rezolvate prin simpla adresare a regis­tru­lui cauzelor secundare. Pana la urma, semnificatia acestor eruptii este aceea de avertisment: ele sunt modul in care ne este readus aminte de magma fortelor spi­ri­tuale, psihologice si sociologice ce pul­sea­za sub crusta subtire pe care civili­za­tia occidentala capitalist-liberala a creat-o. O crusta fragila, pe care a crescut la fel de fragila ordine sociala moderna a statu­lui de drept, a societatilor deschise si a eco­nomiei liberului schimb.