Bătălia pentru China

Evoluţia economiei Chinei este semnalul urmărit de pieţele financiare din lume.

Toată Europa se uită, de ceva vreme, către ţările emergente, în mod special către China, multă vreme imensa sa piaţă de desfacere, azi cu o clasă de mijloc în expansiune, dispusă să spargă tradiţia frugalităţii şi să consume. Acum, ochii oamenilor de afaceri, ai bancherilor, analiştilor şi ai politicienilor europeni se îndreaptă către puşculiţele de bani ale Chinei, pe care doresc să o convingă să-şi plaseze banii în ţările lor. Germania însăşi, ţară cu o economie vibrantă, a tranşat anul trecut afaceri importante cu şi în China. Deşi China se arată politicos interesată de invitaţia de a investi în Europa, prudenţa este cuvântul de ordine. Nimeni nu se grăbeşte. În primul stagiu al crizei datoriilor europene, China a intervenit în câ­teva ocazii, stopând euforia şi recomandându-le europenilor să-şi rezolve problemele.

Faima

Est-europenii sunt şi ei fascinaţi de banii Chinei şi ar dori să-i atragă în regiune. Una dintre probleme sau unul dintre obstacole, sugera recent Tao Zhang, de la World Resources Institute, este faptul că regiunea nu are branduri faimoase, precum Apple sau ca IBM. Numele mari au o forţă de atracţie asupra investitorilor şi absenţa lor este o capcană din care trebuie să scapi. Dacă ne gândim la notorietatea companiilor româneşti, este greu să atragem investitori. Într-un clasament al primelor 100 de firme din regiunea central- şi est-europeană, noi intrăm doar cu Petrom, a cărei forţă de atracţie este limitată la pacheţelul de acţiuni listat la Bursa din Bucureşti. E nevoie, spun experţii chinezi,  de o promovare mai bună, mai eficientă a afacerilor din regiunea central- şi est-europeană, în care intrăm şi noi.

Pieţele de capital, adică bursele, sunt extrem de slab dezvoltate în regiune, ceea ce ecranează interesul investitorilor, inclusiv al celor din China, observă Gianfranco Bisagni, de la Unicredit Group. În mod particular, bursa de valori româ­nească este extrem de puţin adâncă pentru investitorii străini. Totuşi, regiunea are argumentele sale favorabile unor investiţii străine directe. Are o fiscalitate prietenoasă, în ce priveşte taxarea profiturilor, evident. Cât despre fiscalitatea pe muncă, ea rămâne un şoc pentru potenţialii antreprenori care şi-ar lua inima în dinţi să facă o afacere în România, de pildă. O altă forţă de atracţie a regiunii, enumeră Bisagni, este calificarea bună a forţei de muncă din regiune şi faptul că aceasta vorbeşte limbi străine. Şi aici apare însă problema specialiştilor, extrem de puţin numeroşi, şi a absenţei interesului şi calificării în unele meserii care au căutare în piaţa forţei de muncă. Avem nevoie, în regiune, de modele de antreprenori reali, nu falşi, a mai observat Bisagni, dându-l ca exemplu pozitiv pe Florin Talpeş, creatorul BitDifender.
 

Mai lent, dar eficient

Dar fascinaţia faţă de China nu stă doar în imensa sa vistierie de valute, care a ajuns, la finalul anului trecut, la 3.181 de miliarde de dolari, sumă care multiplică de 74 de ori totalul investiţiilor străine directe din România. Evoluţia economiei Chinei este semnalul urmărit de pieţele financiare din lume şi poate influenţa preţurile materiilor prime, de la aur şi petrol până la argint şi cupru. Prognoza potrivit căreia economia Chinei ar încetini în acest an a pus pe jar întreaga piaţă globală. Într-adevăr, ultimul raport al Băncii Mondiale indică o temperare a creşterii economiei chineze. După un sfidător ritm de creştere cu 10,4% în 2010, China a frânat uşor anul trecut, când economia sa a crescut „doar“ cu 9,2%, din cauza restrângerii comenzilor pentru produsele chinezeşti. S-au redus în special exporturile către Europa, continent marcat de criza datoriilor suverane şi de problemele provocate în multe economii mari europene de programele de austeritate.

Pentru 2012, economiştii Băncii Mondiale estimează o creştere cu 8,2% a economiei Chinei, care va muta centrul de greutate de la exporturi către consumul intern. Îngrijorarea vine dinspre pieţele financiare, mai ales dinspre platformele care tranzacţionează materii prime, care riscă o devalorizare, în eventualitatea unor comenzi mai mici dinspre China. Anul trecut, guvernul a tras linie şi a afişat un deficit bugetar de 1,1% din produsul intern brut. Datoria publică a Chinei se plasează la 16% din PIB, iar bugetul anului 2012 anunţă o politică de cheltuieli moderat expansionistă, cu un deficit pe care economiştii de la Paribas îl estimează la 2% din economie. Guvernul chinez are încă un spaţiu de manevră confortabil, ceea ce îi va permite să lanseze măsuri de stimulare a economiei.

Banca centrală a Chinei, aceea care gestionează trilioanele de dolari, estimează o calmare a inflaţiei, în acest an, până la 3,5%, după un puseu de creştere cu 5,4% a preţurilor în 2011, şi se arată dispusă să îmbunătăţească lichiditatea din piaţa sa bancară.

Deşi China trece în acest an prin experienţa unor creşteri ale costurilor sale de producţie, datorate majorării salariilor, a aprecierii monedei sale naţionale, yuanul, şi a scumpirii energiei, ea îşi va menţine cota sa din piaţa mondială. Economiştii băncii franceze Paribas estimează că ţara va continua să controleze 10,6% din totalul exporturilor planetei. Analiştii apreciază că autorităţile chineze vor continua să relaxeze politicile economice, pentru a face faţă condiţiilor externe dificile, şi vor susţine o creştere moderată a economiei.

Valuta, o nevoie

În aceste timpuri, în care partenerii şi investitorii tradiţionali caută ei înşişi alte pieţe, nici Europa de Est, nici România nu pot ignora piaţa chineză. Mai mult.

Atât exporturile noastre, cât şi investiţiile străine directe sunt aproape dependente de Uniunea Europeană, şi nu ar fi nimic rău în asta, dar, dacă intrăm în detalii, constatăm că legăturile cele mai puternice de afaceri nu le avem cu Germania, ci cu un grup de ţări ale căror economii au mari probleme. Grecia, Italia şi Spania, o tripletă recesionistă, controlează, împreună, aproape 15% din investiţiile străine directe în România.

Importurile noastre, fatalmente mai ample decât exporturile, produc un deficit comercial substanţial, care trebuie acoperit. Preludiul achitării facturilor de import presupune cumpărarea valutei cu lei. Cu cât nevoia de valută e mai mare şi mai urgentă, cu atât leul poate deveni mai ieftin. Investiţiile străine directe compensează acest dezechilibru, deoarece, în România, banii plasaţi în capitalul firmelor sunt leii, nu euro, nici dolarul şi nici lira sterlină sau vreo altă monedă. Desigur, ingredientele misterioaselor mişcări ale leului nu sunt exclusiv investiţiile străine directe şi schimburile comerciale. Ar fi mult prea simplă viaţa arhitecţilor politicii monetare a României dacă lucrurile ar sta aşa. În ecuaţia cursului mai intervin ingrediente, unele salvatoare, cum ar fi transferurile de bani de la „stranierii“ care muncesc în Spania sau în Italia, altele imprevizibile şi periculoase, cum ar fi aşa-numiţii „bani fierbinţi“. Sunt multe influenţe, nebănuite, care pot schimba traiectoria leului. Dar fundamentele stau totuşi, matematic, în cantitatea de valută care trece prin conturile ţării. În plus, trebuie spus că ne aşteaptă o perioadă dificilă, în care europenii şi-ar putea scoate o parte din banii investiţi în regiune. Tendinţa există şi a devenit o ameninţare oficială, în ziua în care banca centrală a Austriei a anunţat că va limita expunerea băncilor sale în regiune. Pericolul este mai amplu. Este deci de aşteptat să înceapă, în regiunea central- şi est-europeană, o bătălie aspră pentru a capta privirile şi banii oamenilor de afaceri, bancherilor şi politicienilor chinezi. //