Pe aceeași temă
Banca centrală a României pregăteşte un set de restricţii menite să descurajeze împrumuturile în valută şi să-i dirijeze pe români către creditarea în moneda naţională, sporind astfel tensiunea din piaţa bancară.
Cifrele demonstrează însă lipsa apetitului românului obişnuit pentru credite: în august, împrumuturile acordate de bănci s-au micşorat dramatic faţă de lunile anterioare. Şi atunci, ce anume ar putea urmări banca centrală prin restricţionarea creditării?
La o primă lectură a propunerilor avansate de Banca Naţională a României (BNR), se detaşează ideea creării unor avantaje pentru creditarea în lei. Astfel, pentru un credit ipotecar în lei, avansul care ar trebui plătit ar putea fi de 15%, în timp ce, pentru împrumuturile în euro, suma de bani pe care trebuie s-o depui ar putea fi de 30%. Contracte de împrumuturi ipotecare în alte monede, cum ar fi dolarul, de pildă, ar avea nevoie de un avans de 40%. E doar o aparenţă. Această ierarhie a costurilor este completată de o altă măsură interesantă prin care creditul de consum se va acorda doar în lei şi numai pentru maximum 5 ani. Cele două măsuri se completează reciproc pentru a stopa creditele ipotecare în valută, deoarece este ştiut că un român obişnuit nu avea nici până acum în conturi bancare suma de bani pe care trebuia să o depună ca avans la cumpărarea unei case şi, astfel, acoperea diferenţa printr-un credit de consum, dat tot de banca de la care lua împrumutul ipotecar. În esenţă, dacă ar fi aprobată, măsura va îngheţa împrumuturile ipotecare. Setul de restricţii este completat de introducerea unor garanţii obligatorii de cel puţin 133% din valoarea unui credit de consum. Cu alte cuvinte, creditul se va scumpi, deoarece, pentru a cumpăra o maşină printr-un împrumut bancar, sau un frigider, fie garantezi cu o proprietate, fie depui o poliţă de asigurare de viaţă pe care o încasează banca.
Trebuie însă spus că, din birourile din Strada Doamnei, unde se află cartierul general al BNR, licăresc alarmele care indică dezechilibre periculoase.
Aproape toate creditele ipotecare contractate de români sunt exprimate în euro! Nici măcar Ungaria, unde creditele exotice în franci elveţieni au pus la podea împrumutaţii, nu a avut o asemenea exuberanţă a împrumuturilor ipotecare în valută. Potrivit unui raport al Unicredit, care se oprea la cifrele primului trimestru din acest an, 94% din creditele ipotecare româneşti erau exprimate şi acordate în valută, în timp ce în Ungaria acestea nu depăşeau două treimi din total (64%). Un alt motiv de îngrijorare pentru banca centrală poate fi şi alterarea statisticilor privind creditele neperformante. Mult timp creditul în lei avea o zonă de colaps mai amplă. În general, băncile au finanţat consumul în moneda locală, iar creditul de consum are cea mai mare rată de neplată. În ultima perioadă au început să crească şi intrările individuale în incapacitate de plată a celor care au credite în valută, e drept că mai ales la capitolul franci elveţieni.
Un motiv de îngrijorare nerostit, dar bănuit poate fi acela că unele bănci nu vor mai putea oferi credite în valută, deoarece grupurile financiare mamă au dificultăţi în obţinerea liniilor de creditare. Iată de ce o restricţionare generalizată a creditării în valută ar putea ecrana o asemenea problemă, care ar putea crea o criză de neîncredere în aceste bănci şi, implicit, una de sistem. Dacă lucrurile stau aşa, atunci restricţiile vor deveni, fatalmente, o realitate a terenului bancar românesc.
Deşi mai multe ţări au contemplat primejdia dezechilibrelor pe care le-ar putea crea îndatorarea masivă a populaţiei într-o altă monedă decât cea naţională, până acum doar trei state au retezat accesul populaţiei la credite în valută: Ungaria, Ucraina şi Turcia.
Dacă Ungaria a şters urmele creditelor exotice, în Ucraina lucrurile sunt mai complicate. În faţa unei devalorizări constante a monedei naţionale, populaţia a reacţionat schimbând-o în euro sau dolari. Direcţionarea către creditele în grivna, moneda naţională a Ucrainei, este un traseu rar bătut de o populaţie speriată, care a cumpărat doar în august un miliard de dolari şi i-a plasat în depozite bancare.
Turcia are o altă îngrijorare, teama că economia este supraîncălzită. Pluteşte în aer spectrul unui deficit de cont curent, acea diferenţă negativă între valuta care intră şi cea care iese din ţară, imens pentru vremuri de criză, de 75 de miliarde de dolari, cam o zecime din economia ţării. În următoarele 12 luni, Turcia va avea nevoie de vreo 200 de miliarde de dolari pentru a-şi finanţa acest deficit al contului curent, considerat de unii economişti ca fiind o datorie pură, plus împrumuturi pe termen scurt scadente în acest interval. Banca centrală a Turciei aplică şi ea o politică neortodoxă, în care creditarea este pur şi simplu sufocată pentru a nu amplifica problemele în caz de criză. Astfel, banca centrală a Turciei a coborât dobânda sa de politică monetară, în ciuda unei inflamări a inflaţiei, cu scopul de a devaloriza moneda şi a o proteja, astfel, de eventuale atacuri speculative. Creditul s-a scumpit, însă banca centrală a Turciei speră ca prin asta să descurajeze consumul şi, mai ales, importurile.
Primul efect previzibil ar fi reducerea consumului, mai ales în privinţa bunurilor de folosinţă îndelungată. O victimă aproape sigură ar putea fi industria auto. Evident, banca centrală nu-şi doreşte adâncirea celebrului deficit de cont curent, prin stimularea consumului de produse din import. Însă efectul asupra bugetului va fi negativ, deoarece Ministerul Finanţelor are şi aşa, fără acest obstacol în calea consumului, aşteptări prea mari de la încasările din taxa pe valoarea adăugată, acest impozit asociat consumului. //
* * *
O monedă scumpă
Raţiunea pentru care băncile au preferat să se expună riscului valutar este mai complicată: pe de o parte, costul creditului în euro este de vreo 6,5% pe an, mult mai scăzut decât cel în lei, care depăşeşte 10% pe an. Pe de altă parte, băncile nu au o referinţă care să le dea o idee despre evoluţia dobânzilor asociate leilor pentru perioade mai mari de şapte ani.
Balonul imobiliar
Acumularea creditelor neperformante se datorează şi spargerii balonului imobiliar. Tineri care au cumpărat o locuinţă scumpă îşi refac socotelile în faţa realităţilor pieţei şi renunţă la un contract de creditare la capătul căruia pot presupune că locuinţa lor ar putea valora mult mai puţin faţă de banii daţi. Dar motivul puternic al abandonării plăţilor este cel al fluxului financiar precar al familiilor româneşti.
* * *
Problema leului
Deocamdată, leul nu are o piaţă pe termen lung. Ca să poată determina, bunăoară, care ar fi nivelul de dobândă al monedei naţionale pentru un credit pe 20 ani, cum sunt cele ipotecare, băncile au nevoie de o referinţă. În piaţa financiară globală referinţa asta este dată de obligaţiunile pe termen lung emise de state. Polonia, de pildă, a emis obligaţiuni în zloţi, care vor ajunge la maturitate după 20 ani, iar randamentul acestora este de vreo 6,2%. Ca atare, calculul dobânzii variabile asociate unui credit pe 20 ani în zloţi poate începe de la această valoare. Însă Polonia are o piaţă de capital dezvoltată, noi nu am vrut aşa ceva. Cehia a emis obligaţiuni în moneda sa naţională cu scadenţe la 30 de ani.
Dar Cehia nu are vreo problemă nici cu inflaţia, nici cu moneda sa. De altfel, trebuie spus că în Cehia creditele în alte valute sunt aproape inexistente. De ce ar fi luat cehii credite în euro, câtă vreme moneda lor era mai ieftină? Şi aici se află argumentul împotriva unor măsuri administrative punitive. Dacă banca centrală doreşte să descurajeze sănătos creditarea în valută, în primul rând ar trebui să-şi atingă ţinta de inflaţie, aşa, vreo câţiva ani la rând. Pentru că, până la urmă, aici este adevărata problemă. Toate aceste ţări, Ungaria, Turcia şi Ucraina, care au luat măsuri restrictive au o problemă comună: inflaţia. Între ele, România străluceşte la acest capitol. Practic, românii se confruntă pentru prima oară cu efectele unei crize economice asupra capacităţii lor de a-şi achita ratele bancare, deoarece, până în urmă cu vreo opt ani, creditele erau prohibitive. În urmă cu 10 ani, în 2001, de pildă, inflaţia era de 134,5%. Cât ar fi trebuit să fie o dobândă la creditul în lei? Jocul inflaţiei este însă sinuos în România, iar şocurile externe pot ridica instantaneu temperatura preţurilor.
Noi, potenţialii clienţi ai băncilor, părem resemnaţi. Vox publica e tăcută. În jurul nostru instabilitatea este maximă. De la preţuri până la locurile de muncă, totul este volatil şi nesigur. Astea nu prea par vremuri să împrumuţi bani pentru vreo plasmă, vreo maşină sau vreo vacanţă de vis, pe malul Mării Mediterane. Poţi nimeri în periferia grevelor. //
Citeste si despre: criza creditelor, aprecierea leului, dobanzile la creditele in lei, moneda unica, credite in valuta.
